Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVENIMENT

Traducerea ca o tradiţie

Nicolae RUSU

Alte articole de
Nicolae RUSU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Faptul că traducerea este o formă a cunoaşterii reciproce nu poate fi contestat. Importanţa traducerilor în epoca noastră, a comunicărilor internetiza(n)te şi a tendinţelor de globalizare a omenirii, când întreaga Terra poate deveni un „sat planetar”, creşte din an în an. Este semnificativă, în acest sens, alegerea Armeniei ca loc de desfăşurare a celui de-al treilea For al traducătorilor şi editorilor de carte din 7-11 octombrie curent, întrunire organizată şi finanţată de către Fondul interstatal de colaborare umanitară a ţărilor din fostul lagăr sovietic. Aproape două decenii de existenţă a C.S.I. au demonstrat că această structură politică şi economică, instituită pe ruinele fostului imperiu sovietic, nu are niciun viitor şi doar sub aspect cultural ea rămâne viabilă. O competiţie culturală nu depinde de numărul cât mai mare de tancuri şi avioane de luptă sau de lungimea impresionantă a frontierelor, ci de prezenţa cuvântului scris şi adunat între tartaje de carte. Traducători şi editori din toate fostele republici sovietice, cu excepţia Kazahstanului, Turkmenistanului şi Azerbaidjanului, împreună cu un mic grup din Norvegia au discutat problemele specifice ale acestui domeniu, încercând să găsească în comun soluţii care ar menţine cartea drept simbolul perpetuării umane în timp şi în spaţiu. Comunicările în plen din prima zi a lucrărilor în cadrul Forului au fost moderate de ministrul culturii al Republicii Armenia, dna Asmik Pogosian, şi de preşedintele Uniunii Scriitorilor din Armenia, Levon Ananian, iar dezbaterile în cadrul secţiilor din celelalte două zile au fost diriguite de viceministrul culturii, scriitorul David Muradian. Un moment aparte l-a constituit vizita la muzeul Matenadaran, care este atât un mausoleu al cărţii şi al manuscriselor vechi, cât şi un Centru de studii şi cercetare a culturii armene. După importanţa ei în actualitatea noastră, această instituţie unicală poate fi comparată doar cu ceea ce a fost cândva Biblioteca din Alexandria. La Matenadaran se păstrează mostre de carte încă de la începuturile erei noastre, apoi tot ce s-a scris şi a fost tipărit după elaborarea alfabetului armean în anul 405 de către cărturarul Mesrop Maştoţ (361-440). De 1604 ani armenii folosesc unul şi acelaşi alfabet, fiind favorizaţi să citească fără dificultate cele mai vechi texte. În acest muzeu armenii au adunat, din întreaga lume, orice referinţă privind cultura lor. Printre exponate se află chiar şi o carte din 1818 cu tartaje din metal şi piele, care este o culegere de cântece bisericeşti, aduse din Grigoriopolul nostru, localitate din raioanele de est ale Republicii Moldova, unde a existat timp de câteva secole o diasporă a armenilor. Din cele mai vechi timpuri cărturarii armeni preferau să-şi înceapă textele cu un aforism care le scotea în evidenţă intenţiile, remarcând cu insistenţă importanţa înţelepciunii umane. De exemplu, unul din textele expuse în standurile Muzeului începe cu expresia: „O moarte obişnuită, firească, este doar o moarte, iar una asumată, sacrificială, este nemurire”. Altă carte conţine o gravură ce explică unul din procedeele practicate în sistemul de învăţământ al armenilor de acum opt secole. Gravura este însoţită de o legendă care spune: „Elevul greu de cap oricum învaţă, chiar şi cu spinarea” şi îl prezintă pe învăţător în faţa unui elev cu spatele gol, primul având în mâini câteva vergi, iar alături un alt elev stă cu un snop de vergi în braţe. Aici memoria scoate, involuntar, în evidenţă spusele unor cărturari de-ai noştri – cronicarul Miron Costin considera lectura ca fiind cea mai plăcută zăbavă a omului, iar Dimitrie Cantemir observa că moldovenilor nu le place cartea. Se prea poate că despre noi, dacă am fi avut un învăţător armean, prinţul Cantemir cu siguranţă ar fi scris cu totul altceva.
Impresionantă este istoria acestui popor străvechi care, în comparaţie cu alte seminţii umane de mult dispărute, a reuşit să supravieţuiască în mare măsură graţie cărţii. La începutul erei noastre armenii populau un teritoriu de circa 300 mii kilometri pătraţi, spaţiul lor vital întinzându-se între mările Caspică, Neagră şi Mediterană. În prezent le-a rămas doar 10% din fostul teritoriu, chiar şi sacrul lor munte Ararat a ajuns să aparţină Turciei. Studierea etimologică a limbii lor duce la ideea că armenii reprezintă unul dintre cele mai vechi popoare de pe Terra. Se pare că ei au apărut chiar înaintea egiptenilor antici, alt popor în raport cu egiptenii contemporani nouă. Este semnificativ, în acest sens, faptul că Ra, numele Zeului Soarelui la egiptenii antici, se dublează în numele muntelui sacru al armenilor – A-ra-ra-t, iar acest cognomen, de multe ori inversat, se întâlneşte şi în denumirea poporului, dar şi în foarte multe alte cuvinte armeneşti – ar-mean, ar-men, ar-man, Matenada-ra-n etc. Timpul istoric este însă un crud şi necruţător arbitru. Din unele popoare n-au rămas nici măcar pulbere sau cenuşă, iar numele altora le cunosc doar erudiţii şi specialiştii în domeniu. În Europa, Africa, America există doar nişte urmaşi virtuali, aproximativi, ai unor popoare precum cumanii, etruscii, maya, aztecii etc. Străvechimea armenilor poate fi demonstrată şi prin Cartea tuturor creştinilor, ce ne aminteşte de muntele Ararat pe care a debarcat biblicul Noe, salvându-şi familia şi toate vieţuitoarele pământului de Marele Potop. În acest sens muntele Ararat, în preajma căruia cu multe secole înainte de apariţia creştinismului armenii au constituit statul Urartu (U-ra-rtu), semnifică cea mai mare şi autentică piramidă naturală a întregii omeniri. De la ea, ulterior, au apărut şi cele ale Egiptului antic. Armenii au rezistat testărilor drastice ale timpului istoric. Au supravieţuit graţie culturii şi îndârjirii cu care au aspirat spre cunoaştere, uneori chiar şi cu spatele, uneori chiar şi în pofida actelor de genocid iniţiate de alte popoare. Deşi până în anul 405 armenii n-au avut un alfabet al lor, acest lucru nu înseamnă că erau analfabeţi. Ei cunoşteau şi foloseau alfabetele care au existat până la naşterea lui Mesrop Maştoţ, în sala centrală a Matenadaranului existând chiar şi o mostră de „atlas” al alfabetelor utilizate de popoarele antice. O fi oare printre ele şi vreun alfabet de-al dacilor? După apariţia propriului alfabet, armenii au instituit o şcoală a traducerilor pentru a-i familiariza pe conaţionalii lor cu realizările în cultură şi ştiinţă ale altor popoare. Cei mai numeroşi cititori şi cercetători ai Bibliotecii din Alexandria erau armenii şi doar datorită lor unele manuscrise arse de focuri devastatoare s-au păstrat în copii şi traduceri. Apreciind acest colosal aport şi merit al copiştilor şi traducătorilor, Biserica armeană le-a dedicat şi o sărbătoare religioasă, ea devenind apoi, pe 10 octombrie a fiecărui an, şi una laică. Astfel, în această zi la Oşakan, localitatea unde este înmormântat autorul alfabetului armean, se organizează manifestări culturale şi religioase unde sunt menţionaţi cei mai buni traducători ai anului. Sunt remarcaţi cei care traduc opere literare în limba armeană, dar mai ales cei care traduc creaţiile literare ale armenilor în alte limbi ale lumii. Astfel, pe 10 octombrie curent au fost menţionaţi cu premii doi traducători: primul – pentru o traducere de texte literare armeneşti în limba arabă, al doilea – pentru o antologie de poezie tradusă în limba tadjică (persană). Acest lucru demonstrează faptul că actul traducerii în Armenia a devenit o tradiţie culturală, necesitând în vederea supravieţuirii culturale în timp şi în spaţiu, să fie implementată de toate popoarele, inclusiv, fireşte, de noi, românii. Este impresionant faptul că la mormântul lui Mesrop Maştoţ vin, ca într-un pelerinaj, de parcă ar veni la racla cu moaştele unui sfânt, şiruri de oameni care aşteaptă să se închine, să se reculeagă, iar unele femei mai scapă chiar şi câte un bocet.
Participanţii la Forul traducătorilor şi editorilor, printre ei fiind şi opt persoane din Republica Moldova – M. Metleaeva, M. Şleahtiţchi, Em. Galaicu-Păun, Gh. Erizanu, V. Tăzlăuanu, M. Coval, L. Hometcovschi şi N. Rusu – au semnat un demers către UNESCO pentru declararea în 2012 a Erevanului drept Centru cultural al Europei. Matenadaranul este o chezăşie indiscutabilă în favoarea acestei doleanţe.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog