Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Heidegger despre fiinţa lui Grigore Vieru

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

Despre poetul Grigore Vieru se vorbeşte în Basarabia mai degrabă ca despre o fiinţă decât ca despre un artist, fie chiar valoros şi atractiv pentru critica literară, căci poezia lui Grigore Vieru nu este puţin analizată astăzi, ca şi în timpul vieţii. (Deşi cei care au avut fericirea să-l cunoască pe Stănescu şi prin prezenţa lui fizică în Basarabia îi poartă o adoraţie echivalentă situată între valorizare critică şi simpatia faţă de artist.) Pe unii artişti, spre deosebire de poetul basarabean, poţi să-i înţelegi fără a şti neapărat de mama lor, de patria lor, copilăria lor şi de tot ce poartă „cu sine” pe lume. Cazul lui Grigore Vieru este altul. Prin termenul fiinţă,raportat la persoana celui mai popular poet al acestui spaţiu, în mentalul nostru sălăşluieşte un model exemplar de simţire, o fire bipolară autentică a omului şi poetului deopotrivă. Admiraţia neţărmurită care i se probează poetului, dincolo de excepţia unor tăinuite (sau nu) sentimente de dezarmare, invidie, ură sau surzenie, plictis, dispreţ etc., nu admite nicio clipă de tăgadă asupra „eventualelor” păcate sau „mici mizerii” ale sufletului său. Este şi imposibil să vorbim despre ceva în sensul acesta, ne lipsesc exemplele cu desăvârşire, nu pentru că ele nu ar exista, ci pentru că ele nu au relevanţă pur şi simplu, dar mai ales pentru că nu le bănuieşte şi nici nu vrea să le bănuiască vreun cititor „de bună credinţă” (Al. Cistelecan). Sinceritatea (şi în poezie, şi în viaţă), modestia „inumană”, libertatea gândului coboară în adâncurile sufletului dincolo de rădăcina oricărei slăbiciuni. Iar aceste observaţii duc la ceea ce am afirmat mai sus despre autenticitate şi model de fiinţare.
Deşi conceptul fiinţă este cel mai abstract din gândirea filozofică, nu ştiu dacă ar trebui să ne intimideze o plasare a acestuia în contextul unor referinţe concrete, pentru că, odată cu problematica mundaneităţii abordată de Martin Heidegger, fiinţa, într-o anumită măsură, este chiar completată / împlinită de potenţialitatea reprezentării ei în realitate. Astfel, temporalitatea pe care o cunoaşte fiinţa este chiar sensul acesteia. Desemnarea duală ontologico-ontică a fiinţei îi apropie sensul prin existenţialitate. Întrucât Grigore Vieru constituie prin el însuşi modelul autentic de a fi al poetului în societate, printr-o situare afectivă unitară în natură, poezie, lume, aceste coordonate dându-şi întâlnire în mod absolut în spaţiul fiinţei poetului. Sentimentul originar al maternităţii, al patriei, al fraternităţii, al creaţiei poetice şi al logosului sunt valorificate liric pe dimensiunea sacrului şi a universalităţii, deci instituindu-se ca principii ontologice. Prin situarea afectivă autentică în ontic, modelul fiinţial al lui Grigore Vieru principializează onticul ca ontologic.
Dincolo de teribilismul acestei asocieri Heidegger – Vieru, condamnabile la prima vedere, se desprinde totuşi în mod cert aplicabilitatea filozofiei celui dintâi la orice tip de fiinţare aici şi acum. Ceea ce l-a deosebit pe filozoful german de Platon, Aristotel, dar şi de Kant, Dilthey, Husserl sau Bergson, gânditori care au fundamentat filozofia universală, a fost o mai mare flexibilitate a gândirii sale care i-a permis să conceapă fiinţa nu neapărat în persoana unui subiect, ci şi a obiectului, a unei relaţii etc., reaşezând lucrurile din multiple perspective. Lucrarea sa de căpătâi, Fiinţă şi timp, realizată nici pe jumătate deoarece – recunoştea însuşi autorul – gândirea-i a depăşit cu mult limbajul în care ar fi trebuit s-o exprime, explică modalităţile prin care un obiect poate depăşi statutul său de fiinţă simplu-prezentă, implicându-se în determinarea spaţiului mundaneităţii fiinţei, configurat din multitudinea de situări afective. Revenind la perspectiva poetului Grigore Vieru în raport cu obiectul de care şi-a înlănţuit existenţa – poezia –, vom remarca faptul că, dincolo de fiinţa apriorică a cuvântului, acesta împrumută definitiv valenţele fiinţiale ale creatorului ei şi dincolo de absenţa din mundaneitate a celui din urmă. În această ordine de idei, poezia / cuvântul depăşeşte statutul nu numai de fiinţă simplu-prezentă proprie exclusiv mundanului (ca un loc de deschidere pentru Dasein ), ci şi de obiect care ar putea cumva contrazice statutul poeziei de fiinţă substanţial ontologică cu potenţialitatea deschiderii ontice. Or, ceea ce se întâmplă e că receptorii ajung oarecum fiinţe simplu-prezente ca loc de deschidere a fiinţei cuvântului lui Grigore Vieru. Creaţia poetică devine o fiinţă cu toate caracteristicile ei în măsura în care aceasta influenţează în mod direct situarea afectivă a celorlalţi (stimulează grija care se manifestă ca modalitate de interacţiune cu celălalt, faţă de preocuparea ca principiu de relaţionare cu obiectele), iniţiind instituirea unui cerc fiinţial de aflare-laolaltă-cu-ceilalţi. Latura ontică a fiinţei poeziei lui Grigore Vieru este continuitatea contactului cu cititorul, din acest punct luând naştere şi tendinţa către ontologic prin transmiterea celuilalt a unei provocări a metafizicului:
„Copiii zădără câinii,
Poeţii – moartea.”
Moartea. Şi tăcerea deci. Însă ca „posibilitate esenţială a actului discursiv” (M. Heidegger, Fiinţă şi timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 225).
„Cine tace în timpul unei convorbiri poate «să dea de înţeles», adică să ajute înţelegerii în chip mai autentic decât cel care nu-şi drămuieşte cuvântul. A vorbi abundent despre ceva nu reprezintă deloc progresul înţelegerii. Dimpotrivă: vorbirea care nu mai sfârşeşte acoperă ceea ce este înţeles şi îl aduce la o limpezire aparentă, în speţă la incomprehensibilitatea trivialului. A tăcea însă nu înseamnă a fi mut. Invers, cine e mut are tendinţa de «a vorbi». Un om mut nu numai că nu a dovedit că poate tăcea, dar lui îi şi lipseşte orice posibilitate de a dovedi aşa ceva. (...) Numai în adevăratul discurs e cu putinţă tăcerea autentică. Pentru ca să poată să tacă, Dasein-ul trebuie să aibă ceva de spus, adică trebuie să dispună de o stare de deschidere autentică şi bogată de sine însuşi” (ibidem). Reflecţiile filozofului german ating fără îndoială poezia şi mundaneitatea în tăcerea fiinţei lui Grigore Vieru.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog