Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EMINESCIANA

Romanul epistolar

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

O iubire de altădată şi „rostul femeii române”
 
Când într-o cultură un bărbat şi o femeie
nu au să-şi spună nimic, acea cultură nu-i eminentă.
G. Călinescu
 
Tezaurul epistolar, scos la lumină prin ediţia-surpriză Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, îngrijită de Christina Zarifopol-Illias (1), reprezintă, realmente, o „comoară ascunsă” lungă vreme, şocând lumea literară. Acest schimb epistolar, tăinuit în arhivele urmaşilor, conţine 93 de scrisori adnotate de Veronica Micle şi vorbeşte despre o mare dragoste împărtăşită (în pofida eclipselor), intrată în legendă, contrazicând eticheta misoginismului, trainic impusă de prestigiul călinescian. Chiar dacă suspectate, prin unele voci, de contrafacere, cu unele lecţiuni eronate, preţioasele scrisori (facsimile) „acoperă” perioada august 1879 – februarie 1883 şi evidenţiază, o dată în plus, tragica iubire care i-a legat, în viaţă şi în moarte, pe cei doi protagonişti. Cea care a fost pentru poet „o icoană de lumină”, iscând invidie şi bârfe într-o epocă puritană, taxată drept „uşuratică”, merita acest gest de „reabilitare”. Decizia publicării acestui fond epistolar, necesitând o „transcriere grea”, mărturisea Christina Zarifopol-Illias, aparţine, evident, urmaşilor Veronicăi. O tentativă a mai fost atunci când fiicele ei, doritoare a restabili adevărul, încredinţau un lot de scrisori lui Octav Minar şi N. Buboianu; fabulaţiile lor romanţioase şi aversiunea faţă de „Junimea” au discreditat însă efortul. Încât posteritatea părea a se fi împăcat cu spusele logicianului Titu Maiorescu, cel care – suveran – decretase: pentru poet femeia iubită nu putea fi decât „copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”. Iar cei din preajmă îl vor „apăra” pe lunaticul poet de amica infidelă, o femeie nefastă pentru destinul eminescian, fără trăiri profunde (s-a tot spus), deşi – cu aceeaşi îndârjire – s-a vorbit despre o „iubire nimicitoare”. Să recunoaştem că publicarea acestor scrisori a relansat discuţia critică, „recompunând” gama suferinţelor amoroase trăite cu sinceritate devastatoare de cei doi. Pătrundem, astfel, în lumea lor intimă, descoperim omenescul poetului, cel căruia dramatica lor iubire (secretă lungă vreme) i se părea „o anomalie în ordinea lucrurilor lumii”; şi care a dobândit o trăinicie simbolică, intrată definitiv în legendă, „uniţi pentru totdeauna”, măcar postum.
Să ne reamintim că Veronica venea dintr-o „iarnă conjugală”, nota Călinescu; căsătorită la 14 ani cu Ştefan Micle, cel care va deveni „rectorele” Universităţii ieşene, ea a fost – zice acelaşi Călinescu (taxat iute drept „fanfaron” de Augustin Z. N. Pop) – o „cochetă capricioasă”, nicidecum o femeie-model. Purtarea ei „scapă oricărei judecăţi”, concluziona divinul critic. Sincopatul discurs amoros, dezvăluit prin acest schimb epistolar, ne obligă să reactualizăm întrebarea care îl tortura pe Eminescu: „este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem?”. Şi care sub ploaia de jurăminte, imputări, iertări etc. cunoştea un „aliaj de stări” (2, p. 85), devenind un „amor trist şi nenorocit”. Evident, Călinescu s-a înşelat atunci când vedea în Veronica doar „o creaţiune a idealismului pasional”; dar poate fi, din nou, admirat pentru „curajul ipotezelor”, scria N. Georgescu (3, p. 174). Acum însă, după lectura acestor scrisori, înţelegem dramele cuplului imposibil (în sensul împlinirii deciziilor maritale, amânate mereu, poetul râvnind „o poziţie asigurată”). Şi nedreptăţile care i-au însoţit în posteritate. Dar nu mai puţin în timpul vieţii, Veronica – intrată în „gura lumii” – bucurându-se de oprobiul public. Cu oscilaţii, aşadar, cu pauze epistolare (fiind certaţi între 9 aprilie 1880 şi 23 decembrie 1881, cum va nota – scrupulos – Veronica, ruptura intervenind, se pare, după punerea pe foc a manuscrisului Morellei, în traducerea poetei), cu acea inevitabilă „niţică cochetărie” şi inventivitate lexicală, tezaurul epistolar recuperat corectează multe nedreptăţi, luminând episoade biografice obscure, lăsate în penumbră. Cu „norocul” că Eminescu a returnat, cavalereşte, scrisorile primite, la cererea somativă a Veronicăi, după „ruptură”, fireşte. Iar epistolele adresate poetului („Eminului iubit”), un „supus serv” (recunoaştea) probează o reciprocitate înflăcărată, anulând interpretările meschine, voit defavorabile, chiar răutăcioase, văzând în Veronica „o femeiuşcă” (cf. Tr. Chelariu) cu hachiţe, când – de fapt – fatala întâlnire se va repercuta destinal (urmând „să-i determineze întreaga viaţă”, va recunoaşte însuşi Eminescu). Cea care îi era o „vedenie iubită” (v. Să pot întinde mâna), întâmpinată cu accente crizice pe fundalul lamentoului existenţial, într-un limbaj melancolizat, de jeluire sentimentală, fie chiar şăgalnic, de un „ludic exacerbat” (2, p. 156), exprima, de fapt, metafizica dorinţei, amintirea ca durere mereu reînnoită, tortura incompletitudinii. Astfel de trăiri liminale o îndreptăţesc, poate, pe Svetlana Paleologu-Matta să conchidă că lui Eminescu „i-a lipsit o Diotimă” (4, p. 151). Totuşi să nu uităm că Veronica Micle a fost prima care i-a recunoscut genialitatea, iar în poema Lui X..., publicată în „Convorbiri...” (ianuarie 1886), afirma franc: „Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ”. Cei doi au croit numeroase planuri, chiar dacă poetul, cum, deseori, mărturisea, nu avea „curajul vieţii”. Adâncit în sine, meditativ, capricios, sceptic, retractil sau exaltat, Eminescu aştepta „o viaţă convenabilă”; lupta îl mistuie, „ocupaţiile ticăloase ale zilei” îi îndepărtează visul de aur. Bănuitoare, văduva Micle lansează acuze, imputări de infidelitate, împiedicând – toate acestea – „alianţa proiectată”; iar junimiştii o suspectează că l-ar fi înstrăinat pe poet de cercul lor. De altminteri, corifeul „Junimii” se va împotrivi, se ştie, proiectelor matrimoniale; „cei iniţiaţi în tainele vieţii sale private”, recunoştea şi I. Negruzzi, vor încerca să-l îndepărteze pe Eminescu de „îngerul blond”. Iar Veronica, pusă în temă, îi scria furioasă lui B.-P. Hasdeu (8 decembrie 1880) că Titu Maiorescu „şi-a ilustrat fiinţa”. Chiar poetul, mustrat deseori, în „reformulările” suspecte ale lui Octav Minar, ar fi declarat că filozofii nu pricep nicidecum iubirea poeţilor. În plus, prin salahoria la ziar, gazetarul Eminescu „s-a stricat cu toată lumea”. Cel care era, peste voie, „grăitor de adevăr” (februarie 1880) devenise un om urât, supus presiunii atâtor adversităţi, târând-o şi pe Veronica în „cercul fatal”. Intervine apoi episodul cu „pezevenchiul cel de grec”, trezind o rivalitate erotică. Veronica, „micul porumb” cu „vina mărturisită”, n-ar putea fi „o cauză de supărare” dar, repetat, poetul se plânge de arhicanalia Caragiale, cel care „abuzează de prieteşug”. Eminescu îşi poartă „vina proprie”, îi va returna Veronicăi scrisorile şi e gata a-l provoca la duel pe „grec”: „pot să-l silesc a-mi da satisfacţie”. Mentorul „Junimii” se străduise, am văzut, să-l smulgă pe Eminescu din mrejele doamnei Micle, oripilat că cei doi se afişau în public; şi va lansa ideea (credibilă) că poemul Luceafărul „a răsărit din noaptea unei mari dureri”, pricina fiind scurta idilă a Veronicăi cu cinicul dramaturg. De aici şi stăruinţele sale de a impune idealitatea unei femei abstracte pentru melosul eminescian, nicidecum ispititoarea prezenţă a poetei-muză, ca „dulce dragoste bălaie”. Şi Theodor V. Ştefanelli afirma că pentru Eminescu femeia era „cap de operă a Creaţiunii”; amintirea, visul, absenţa îndeosebi secretau o melancolie învăluitoare. Iar nimicnicia şi farmecul vieţii, frivolitatea şi angelitatea se regăseau în acest unicum (ca parte a naturii). Nicolae Manolescu observă că în perioada bucureşteană iubirea e deja misogină (5, p. 387). Acel om, urât, „obosit de viaţă”, „stricat cu toată lumea”, râvnea un lung repaos pentru a-şi veni în fire. Cu luciditate autoscopică simte, ştie, ne anunţă, prevestind destrămarea fiinţei. Cel care trăia „după firea lui” (ne anunţa Maiorescu) părea indiferent la soarta externă; era un singuratic, doar „cu sine se simţea mai bine în viaţă” (cf. Sextil Puşcariu). Chiar dacă „mizeria” lui Eminescu ar fi „o marotă a ideologiei resentimentare” (cf. N. Coande) sau „o expresie nepotrivită cu individualitatea lui” (cf. Titu Maiorescu), e ştiut că poetul n-a avut grija chiverniselii; sumele primite erau risipite grabnic pe tutun, cafea şi cărţi, făcea datorii şi îşi amaneta hainele. Când Iosif Vulcan, în vara anului 1883, îi expedia onorarul de la Oradea Mare, Eminescu, foarte surprins, ştiindu-se un proletar al condeiului, făcea o mărturisire cutremurătoare: „nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva”! Mai apoi, în ianuarie 1884, se va destăinui lui Chibici Revneanu înţelegând că boala care l-a atins a fost o lovitură morală, ireparabilă, întunecându-i „întregul rest al vieţii”.
Paradoxal, subjugat de „curăţenia idealelor”, purtând o preştiinţă a Fiinţei (sesiza, admirabil, Svetlana Paleologu-Matta) şi acele gânduri mari („de nimeni înţelese”), poetul desfăşoară, în recuzita romantismului, motivul titanismului, îmbătat de solaritate şi atras de destructurare. Cuvintele sunt fie „ţăndări de soare”, fie invită la o repliere în imaginarul nocturn, sub vraja poeticii selenare, luna devenind o metaforă obsedantă, ca „astru androgin” (6, p. 167). Lunatismul, ca marcă a femininului în codul eminescian, încurajează metafizica amorului; „ochii păgâni”, „plini de suferinţi”, activează vocea speciei („părinţii din părinţi”), iubirea exprimând acum, dintr-un „noian îndepărtat”, toate iubirile, acele necurmate „rânduri de vieţi”, topind – scria Edgar Papu într-un pătrunzător comentariu – gândirea (pe suportul intelectului) cu gândul, mobilizând afectul (7, p. 234). Până la a contempla luciferic, „c-un rece ochi de mort”, o iubire defunctă.
Între cei doi intervine, la 23 decembrie 1881, împăcarea; vor urma „unele puneri la cale”, sunt proiecte pentru „viaţa noastră nouă” (aflăm la 3 ianuarie 1882), cu speranţa că se vor „mai îmbăta unul de altul”, precum scria poetul altădată (7 noiembrie 1879). Răvaşele schimbate vorbesc, negreşit, despre o mare iubire, oscilantă, dar hrănită din reciprocitate. Ecuaţia sentimentală nu e scutită de seisme. Când lucra la Luceafărul, pătruns de „frigurile versului”, poetul mărturisea că ar înnota „în stele”; se simţea senin ca „zilele de aur” dăruite de Veronica. Altădată, dezgustat, „sătul de viaţă fără a fi trăit deodată”, „împresurat de mizerii trupeşti şi sufleteşti”, acuzând frigul moral, îi va cere imperativ: „dă-mă uitării”. Sunt alternanţe de ton, cu abuz diminutivistic sau limbaj aluziv, într-un palpit plin de naturaleţe, desfăşurând o exuberanţă stilistică în vecinătatea discursului amoros caragialesc. Pătrundem, astfel, „în miezul omului” măcinat de griji, în viaţa sa domestică; întâlnim nu un cuplu mitic, ci personaje vii, existând în contingentul ostil. Eul epistolar nu ezită a se dezvălui, de la lamentoul existenţial la conştiinţa damnării, oferindu-ne o imagine „îmbogăţită”. Încât, după serialul entuziast din „22”, Dan C. Mihăilescu a stăruit într-o carte asupra Omului din scrisori, notând, esenţial, că sub figura oximoronică a „sublimului de pământ” asistăm la o „catabază” hyperionică, la „reîncărcarea cu uman a mitului” (2, p. 40). Iar Dan Mănucă, temperând oarecum o opinie a lui Cristian Tudor Popescu (cel care vedea în Eminescu, prin discursu-i amoros, „un personaj al lui Caragiale”), scria: „precum în poezie, omul – Eminescu nu obişnuia să umble cu jumătăţi de măsură” (8, p. 72). Evident, criticul ieşean are dreptate chiar dacă, uneori, retorica eminesciană atinge rizibilul, pliată, fireşte, pe repertoriul epocii. Şi în poezie, de altminteri, angelitatea se estompează; „farmecul dureros” al eroticii denunţă voluptuos suferinţa, amestecând sublimul şi misterul cu făţărnicia şi demonismul. Urmaşii săi (Nichita, în primul rând) vor traversa, şi ei, etapa serafic-vizionară, dar vor îmbrăţişa o altă retorică amoroasă, revigorând, de pildă, cântecul de lume (pe filiera Ienăchiţă – Anton Pann) şi dovedind o capacitate inventivă pătimitoare împinsă în fantezie (apare, astfel, Afrodiţa), pendulând între seducţie şi jelanie.
Epistolarul întregeşte şi corectează imaginea unui cuplu despre care s-a vorbit enorm şi „rezolvă”, scria N. Georgescu, şi câteva litigioase probleme de biografie (3, p. 13). Lângă o operă impresionantă, vizitată îndelung, nutrind o exegeză bogată, avem acum şi un tezaur epistolar. Corespondenţa evidenţiază, o dată în plus, că a fost vorba de o relaţie de iubire „foarte strânsă”. Şi că Eminescu îşi construia discursul epistolar „pliat” pe destinatar. Încât fraza concluzivă, aşternută de N. Manolescu în impozanta sa Istorie, cade în gol: „La întrebarea, acum, dacă Eminescu a avut talent epistolar, răspunsul e simplu: n-a avut” (5, p. 409). Corpus-ul de scrisori e important, credem, prin restituţie biografică în primul rând, nu prin esteticitate. Dialogul dintre cei doi presupunea, aflăm, şi „schimbul” de poezii, pentru Eminescu „remanierile” fiind un lucru de căpetenie. Iar Veronica a contribuit decisiv la geneza mitului. Theodor Codreanu o spune răspicat: „Mitul Eminescu n-ar putea fi înţeles în toată amploarea lui fără cel de-al doilea protagonist – Veronica Micle” (9, p. 5). Când „prin versuri mici” voia să cânte un om mare (se mărturisea într-o scrisoare expediată lui Titu Maiorescu la 28 august 1885, ataşând şi poema Lui X..., ce va apare în „Convorbiri...” la 1 ianuarie 1886), ea îi recunoştea, declarat, genialitatea. Veronica Micle a fost „prima poetă eminesciană” (3, p. 15); iar „perioada veroniană” se întinde până la moartea poetului, incluzând şi ceea ce s-a numit campania veroniană. Fiindcă, devenită o poetă a „Convorbirilor...” (confirma G. Panu), Veronica a fost „o luptătoare pentru Eminescu, nu o spectatoare a bolii lui” (3, p. 178). Şi-a dat silinţa „să-l aducă la o viaţă reală”, l-a „smuls” din Botoşani pentru a-l reinclude în circuitul publicistic („bucurându-se”, indirect, de scrisorile vitriolante ale Harietei), a refuzat să-l vadă „lipsit de minte” (din pricini lesne explicabile), atrăgându-şi oprobiul şi puzderia de bârfe prin această „legătură”, nu i s-a admis prezenţa la înhumarea poetului; totuşi Veronica Micle a fost cea care a declarat viitorimii, încrezătoare în „vecia” poetului: „Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti”. Şi Eminescu făcuse o mărturisire decisivă: „Dar odată şi odată, pare-mi-se că tot am iubit...”. Evident, femeia iubită, dincolo de toate seismele şi infidelităţile, nu putea fi decât Veronica, cea atât de legată de mitul eminescian...
 
*
Într-o conferinţă ţinută în 1947, publicată sub titlul Rostul femeii române (titlu atribuit de Geo Şerban), G. Călinescu afirma: „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii” (vezi 10). Dacă rolul femeii este cel de „a stimula misticismul bărbatului”, sugestia şi inspiraţia concură în a provoca, prin incitaţiune, „intensitatea creaţiei”; femeia e, aşadar, un factor mistic. Creaţia înalţă, omul excepţional e impulsionat, condus în tării prin frenezie imaginativă. Din păcate, conchidea „divinul critic”, femeia manifestă „dezinteres pentru omul excepţional” (10, p. 101). Or, Veronica Micle, dimpotrivă, s-a implicat până la jertfă, purtând în posteritate un stigmat nemeritat. „Martor mut” în anii martiriului, acceptând – într-un mediu filistin – a fi „metresa lui Mihai”, suportând interdicţiile lansate de „lumea bună” şi, în plus, eşecul unei visate împliniri matrimoniale, poeta s-a bătut, cu o uluitoare intuiţie, pentru cel care, în literatura română, realiza o „săritură”, fiind un eveniment aproape inexplicabil (scria G. Ibrăileanu). Să ne amintim că, istovit de bătăliile politice, Eminescu era pe punctul de a părăsi poezia; Veronica îl chema stăruitor la Iaşi, înţelegând că gazetarul incomod va fi eliminat din lumea bucureşteană. Când Eminescu, restabilit, retras la Botoşani, în aprilie 1887, tânjea de a reintra în viaţa publicistică, Veronica Micle îl aduce la Bucureşti, ştiind prea bine că acolo se fac jocurile şi numai astfel imaginea lui publică revenea în prim-plan. Când, în fine, moartea lui Eminescu îi desparte, Veronica Micle, refugiată la Văratec, se va sinucide cu arsenic (3 august 1889), lăsând posterităţii, prin scrisoarea adresată lui Vasile Pogor, rânduri cutremurătoare: „n-am pentru ce să mai trăiesc”. Veronica, sublimând acest tumult afectiv într-un mit erotic (scria, ceva mai îngăduitor, G. Călinescu), şi-a unit destinul cu genialul poet. Iar Eminescu, întrebându-se ce se va alege „din (cele) două vieţi”, şi fiind tentat să creadă că doar o „mână de cuvinte”, va mărturisi, în timp, despre o mare iubire de altădată, asigurând explorărilor biografice o aură mitică. Cu aripile „frânte prin duşmănie” sau dintr-o „prietenie neînţelegătoare”, scria N. Iorga (Eminescu şi generaţia de azi, 1903), autorul Luceafărului a făcut-o şi pe Veronica „părtaşa urei”. O biografie tragică dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste; interrelaţia protagoniştilor, probată prin documente epistolare de netăgăduit, are dreptul acum la o onestă interpretare, cercetând şi relaţiile cu epoca (mediul), cum îndemna N. Georgescu. Înlăturând, astfel, puzderia de neadevăruri abătute asupra cuplului, fără a risipi însă ceaţa mitului.
 
Note
1. Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, scrisori din arhiva familiei Grazziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias, Editura Polirom, 2000.
2. Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori: Mihai Eminescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
3. Nicolae Georgescu, Cu Veronica prin infern – Cartea regăsirilor, cartea despărţirilor, Princeps Edit, Iaşi, 2008.
4. Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, ediţia a III-a, adăugită, Editurile Augusta-Artpress, Timişoara, 2007.
5. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române (5 secole de literatură), Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
6. Dan. C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, ediţia a doua, revăzută şi neadăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
7. Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
8. Dan Mănucă, Oglinzi paralele, Editura EuroPressGroup, Bucureşti, 2008.
9. Theodor Codreanu, Eminescu şi „martorul mut”, în „Însemnări ieşene”, nr. 1/2005, anul II, Serie nouă.
10. G. Călinescu, Aproape de Elada (Repere pentru o posibilă axiologie); Selecţie şi comentarii de Geo Şerban, „Revista de istorie şi teorie literară”, Supliment anual, nr. 2, 1985, col. „Capricorn”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog