Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM VALERIU RUSU

Schiţă de requiem pentru Valeriu Rusu

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

 

Disciplinat ca un neamţ, talentat ca un înger şi timid ca o fată mare – aşa mi-a intrat în altarul sufletului, încă de la prima noastră întâlnire, chipul profesorului Valeriu Rusu, basarabeanul veşnic rănit de ghimpele Dorului, refugiatul succesiv la Câmpina hasdeuiană, apoi la Aix-en-Provence-ul lui Frederic Mistral.
Până la memorabilele şi consistentele conferinţe publice, desfăşurate sub auspiciile ospitalierei Case a Limbii Române, întâmplarea a făcut să ne adune împreună la un colocviu ştiinţific consacrat artei traducerilor, manifestare desfăşurată sub egida Bibliotecii Naţionale de la Chişinău. Abordasem atunci cu nonşalanţă câteva subiecte la modă, legate de capricioasa artă a traducerii, fără să cunosc prea bine personalităţile aflate la acea oră în auditoriu, într-un dute-vino discret, cum se obişnuieşte pe la noi. Am avut răbdarea să ascult şi alte puncte de vedere, iar atunci când a luat cuvântul cvasinecunoscutul profesor Valeriu Rusu, glosând în tema variantelor interpretative ale Mioriţei, liber construind apoi subtile asociaţii cu opera lui Eminescu, Blaga, Stănescu, Vieru şi, în sfârşit, oprindu-se amănunţit asupra Ţiganiadei lui Budai-Deleanu, am simţit cu repulsie handicapurile noastre universitare şi mi-am plecat fruntea în faţa maestrului, deşi profesorul mi-a remarcat, cu generoasa-i bonomie, modesta mea comunicare.
Ne-am împrietenit pe loc şi am vorbit multe şi de toate, simţind căldura benefică a unui suflet de frate, care te înţelege fără cuvinte şi de care nu-ţi vine să te desparţi niciodată.
A fost un noroc că ne-am întâlnit sub acelaşi soare şi a fost un mare noroc pentru cultura şi scriitorii din această parte a Ţării să aibă un basarabean-ambasador al culturii române în marea cultură franceză, pe care atât de bine a ştiut-o şi a servit-o, de asemenea, profesorul Valeriu Rusu. Renumitul Seminar de traducere, fondat de Valeriu Rusu pe lângă Departamentul Lingvistică Comparată a Limbilor Romanice şi Română de la Universitatea Provence; antologia bilingvă de poezie Echos poétiques de Bessarabie; caietele de specialitate Cahiers d’études romanes; numeroasele monografii, articole, eseuri, medalioane şi atitudini la zi ale profesorului Valeriu Rusu (presupun că şi destule pagini nepublicate şi proiecte rămase în manuscris), toate având astăzi un statut de patrimoniu, care pot contura exemplar un remarcabil destin de intelectual basarabean, ce şi-a răzbunat cu brio stigmatul exodului.
În mod special şi personal, datorez profesorului Valeriu (şi dnei Aurelia!) Rusu şansa norocoasă de a fi vizitat Franţa în mai 1999, fiind invitat, alături de Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Ana şi Alexandru Bantoş, Vasile Romanciuc şi Iulian Filip, de către Universitatea Provence, la „Seminarul poeţilor din Republica Moldova”. Zile şi impresii de neuitat. Colocviul de la Institutul Cultural Român din Paris, oraşul Marseille, patria lui Mistral – comuna Maillane, Avignon – reşedinţa papală sau Bandôl...
Caleidoscopic contemplând peisajele, cetăţile, oraşele, bazilicile, monumentele, bibliotecile, balcoanele inundate cu flori, podgoriile, munţii şi marea, gândeam atunci ca şi acum: dar ce poate fi mai frumos decât să ai norocul de a vedea Franţa cu ochii unor mari intelectuali români, integraţi într-o cultură înrudită, precum au fost pentru noi minunatele gazde Aurelia şi Valeriu Rusu!
În fond cunoscusem şi văzusem ceea ce era posibil de a cunoaşte într-un termen atât de scurt ca o deschidere fulgerătoare de ceruri. Nu o Franţă globalizată, cosmopolită, stângistă şi tuciurie, zguduită de greve şi demonstraţii de forţă, cu microbişti şi pantei rebeli, ci o Franţă profundă, istorică, literară şi universitară, romantic înnobilată de urmele legendarilor impresionişti. Iar dincolo de toate acestea am cunoscut un spirit enciclopedic, de dimensiuni hasdeuene, care ştia să discearnă date istorice şi literare, asociaţii culturale, ample structuri metaforice, cucerind auditorii, câştigând discipoli şi deschizând în timp orizonturi de nebănuit.
Îi aud şi acum glasul lin curgător, contopit în surdină cu orga bisericii Sacré-Cœur, cu picturile pastelate ale Montparnasse-ului, cu ecoul celebrelor arene romane din Arles, cu melodiile pastorale Moulin de Fontvieille, baştina lui Alphonse Daudet, sau înmărmurită-n resemnare sub Arcul de Triumf de pe Champs-Élysées... Ascult şi parcă aud răsfoindu-se încet cele unsprezece (!) cărţi din braţele lui Eminescu, cel sculptat de Ion Vlad lângă biserica română, de pe coperta ultimei cărţi, tot mai desluşit auzindu-se şi citindu-se providenţial: „Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec”...
„Inima mea tremură pentru Basarabia”, spunea Valeriu Rusu într-un colocviu omagial, susţinut prin 1997, cu prilejul conferirii titlului de doctor honoris causa a ULIM... În aceste sfâşietoare clipe de adio rostim cu durere şi resemnare: „Inima Basarabiei tremură pentru Tine, iubite profesor!”.
Dormi în pace, dragă Valeriu Rusu!
18 noiembrie 2008

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog