Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ SPECIALIZAT

Teze despre problema terminologiei. Perspectiva lui Eugeniu Coşeriu

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

0. Pentru cei care au avut curiozitatea de a urmări impresionanta listă de lucrări publicate1 a lui Eugeniu Coşeriu (subliniez publicate, întrucât savantul a lăsat în manuscris Arhivei de la Tübingen alte peste 1000 [o mie] de lucrări, în diverse faze de elaborare / redactare), devine evident că lingvistul de origine română s-a ocupat, cu autoritate şi competenţă, cam de toate domeniile ce ţin de ştiinţa limbajului. Din acest punct de vedere, aspiraţia lui R. Jakobson (Linguista sum: linguistici nihil a me alienum puto – parafrazându-l pe Terentius) îl caracteriza mai bine pe E. Coşeriu: [aproape] nimic din ceea ce ţine de limbaj sau de lingvistică nu îi era străin.
0.1. Aşa se explică faptul că nici chestiunea terminologiei nu i-a scăpat. A tratat-o în mai multe locuri, spaţiul dedicat problemei întinzându-se de la dimensiunea unor note de subsol sau a unor paragrafe (în diverse studii), până la câteva pagini (în Introducción al estudio estructural del léxico2, în Coseriu, 1977, p. 96-100) sau chiar un articol întreg (Palabras, cosas y términos, 1987).
0.2. La rigoare, trebuie spus că E. Coşeriu se referă la terminologie cel puţin din două motive: [1] pentru a înlătura confuziile cu privire la esenţa limbajului şi [2] pentru a delimita obiectul specific al lingvisticii structurale şi, cu precădere, al semanticii structurale (sau al lexematicii, după cum o numeşte el). Ca o menţiune specială, în discuţie pot fi atrase şi [3] observaţiile sau recomandările făcute de Coşeriu în legătură cu terminologia lingvisticii.
0.3. Vom încerca, în cele ce urmează, să prezentăm concis, sub forma unor teze3, concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre terminologie în general. Din acest motiv, am renunţat la o expunere ce ar fi trebuit să cuprindă, în mod cert, şi exemplele prin care Coşeriu ilustrează ori justifică distincţiile pe care le face, precum şi răspunsurile pe care le dă acelor lingvişti care nu au înţeles întotdeauna corect ideile sale. Ar fi fost nevoie şi de o plasare a respectivelor distincţii în contextul lingvisticii sale integrale pentru a pune în lumină remarcabila coerenţă a concepţiei de care vorbim. Vom căuta să facem acest lucru cu o altă ocazie.
1. Mai întâi, câteva teze coşeriene din perspectiva filozofiei limbajului:
[a] Limbajul este, în esenţa sa, fără alte determinări ulterioare, logos semantikós (în termenii lui Aristotel), adică expresie cu semnificat (Coşeriu, 1968, p. 46). În această ipostază, el nu cunoaşte distincţia dintre adevăr şi falsitate sau dintre existenţă şi nonexistenţă. Aceste distincţii apar abia în uzul ştiinţific al limbajului (logos apophantikós), care se deosebeşte de uzul poetic (logos poietikós) şi de uzul practic (logos pragmatikós) ale aceluiaşi limbaj (Coşeriu, 1987b, p. 18). Aşadar, limbajul tehnico-ştiinţific reprezintă doar una dintre posibilităţile limbajului.
[b] În privinţa conţinutului lingvistic, trebuie făcută distincţia capitală între desemnare (referinţa la realitatea extralingvistică), semnificaţie (sau semnificat – conţinutul de limbă dat exclusiv de aceasta) şi sens (conţinutul unui act lingvistic, al unui discurs / text) [Coşeriu, 1967, p. 151; id., 2000, p. 245-248]. Semnificaţia „delimitează substanţa” (cf. diacriticon tes ousias – Platon), reprezentând o modalitate (virtuală) a fiinţării. Desemnarea „nu este faptul primar al limbajului, ci un fapt secundar, subordonat semnificaţiei: este faptul de a raporta un lucru constatat la o semnificaţie deja dată” (Coşeriu, 1999, p. 12). Limbajul nu este o nomenclatură pentru clase de „lucruri” recunoscute dinainte ca atare. În schimb, orice terminologie se constituie invers faţă de limbajul originar nonterminologic, mergând de la desemnare la semnificaţie şi numind în mod efectiv clase recunoscute dinainte ca atare (ibid., p. 13; cf. şi id., 1968, p. 46).
[c] Limbajul este condiţie necesară pentru ştiinţă, căci aceasta din urmă se face prin limbaj, dar depăşeşte limbajul, întrucât revizuieşte, pe baza unor criterii obiective, delimitările făcute de limbaj, ajungând la lucrurile înseşi (Coşeriu, 1988, p. 69-70; id., 1967, p. 142). Pentru ştiinţă şi tehnică, cuvintele sunt pur şi simplu „substitute” ale „lucrurilor”; în cazul lor, semnificatul coincide cu desemnarea (Coseriu, 1966, p. 96).
2.Pentru a delimita obiectul specific al lingvisticii structurale (adică locul în care pot fi identificate structurile ca atare4) şi, implicit, obiectul semanticii structurale, avem nevoie de o serie de distincţii. Până să ajungem la acea langue a lui Saussure (adică limba funcţională a lui Coşeriu), bazată numai pe diferenţe, trebuie parcurs un drum lung. Este necesar să se distingă între: 1) cunoaşterea limbii şi cunoaşterea „lucrurilor”; 2) limbaj primar şi metalimbaj; 3) sincronie şi diacronie; 4) tehnică liberă şi „discurs repetat”; 5) „arhitectura” şi „structura” limbii (sau limba istorică şi limba funcţională) [Coşeriu, 2000, p. 250; vezi şi Coseriu, Geckeler, 1981, p. 47-55]. Limbajele tehnico-ştiinţifice corespund tradiţiei care se referă la cunoaşterea lucrurilor înseşi.
[a] Între lexicul obişnuit (comun sau „primar”) şi lexicul terminologic (specializat sau „secundar”) există deosebiri fundamentale. Modul de structurare al acestora este diferit. Cuvintele obişnuite se structurează idiomatic, prin opoziţiile de semnificat cu care funcţionează în limbă, pe câtă vreme terminologiile nu se structurează decât parţial (sunt simple „nomenclaturi” enumerative ce corespund delimitărilor din obiecte); în măsura în care totuşi o fac, structurarea lor se face în acord cu exigenţele ştiinţelor şi tehnicilor de care aparţin, care se referă la realitatea însăşi a lucrurilor (Coşeriu, 1966, p. 96-97).
[b] Delimitările tehnico-ştiinţifice sunt delimitări operate în realitatea obiectivă, de aceea delimitările terminologice sunt foarte precise, fiind definite / definibile prin criterii obiective, adică prin trăsături care aparţin obiectelor reale. În schimb, structurările lingvistice sunt delimitări operate în intuirea realităţii, adică în planul aprehensiunii umane (Coseriu, 1987a, p. 182; cf. şi id., 1967, p. 141-142).
[c] Un termen ştiinţific poate deveni cuvânt obişnuit, iar reciproca este şi ea valabilă (Coseriu, 1966, p. 99). Iar în cazul terminologiilor / nomenclaturilor populare, este destul de dificil de separat terminologicul de lingvisticul propriu-zis (ibid.; id., 1987a, p. 181). Clasificările populare (de pildă, din zoologia / botanica populară) pot să nu coincidă cu clasificările ştiinţifice, dar aparţin tot unei forme de ştiinţă (Coşeriu, 2000, p. 253-254).
[d] Majoritatea terminologiilor aparţin limbilor mai degrabă prin semnificant, decât prin semnificat. În general, semnificatele termenilor ştiinţifici sunt „interidiomatice” (cel puţin virtual). De aceea, aceştia se „traduc” uşor în comunităţile care posedă acelaşi grad de dezvoltare a ştiinţelor şi tehnicilor, pentru că, în acest caz, „traducerea” presupune, pur şi simplu, „substituirea semnificanţilor”, şi nu „transpunerea semnificatelor unei limbi către semnificatele alteia”. De regulă, semnificatele termenilor se cunosc în măsura în care se cunosc ştiinţele şi tehnicile cărora le corespund, şi nu în măsura în care se cunosc limbile. Respectivele semnificate aparţin anumitor universuri de discurs şi se definesc în raport cu aceste universuri de discurs (Coseriu, 1966, p. 97-98).
[e] Terminologia nu face obiectul semanticii structurale (Coseriu, 1990, p. 253; cf. şi id., 1964, p. 46-50). Aceasta din urmă totuşi poate observa ulterior în ce măsură structurile semantice deja date în limbi sunt / au fost utilizate de ştiinţă şi tehnică (Coseriu, 1966, p. 100).
[f] Terminologiile interesează mai ales din perspectiva constituirii semnificanţilor lor (căci, din punctul de vedere al semnificatelor specifice, ele fac obiectul lingvisticii numite „externe” – în acest sens, studiile asupra terminologiei sunt, la rigoare, contribuţii ale lingvisticii la etnografie şi la istoria culturii nelingvistice) [Coseriu, 1966, p. 97, 100].
3. Cu privire la terminologia [în] lingvistică, Coşeriu a formulat observaţii, critici şi sugestii. Aşadar, de data aceasta, nu vom extrage din scrierile savantului teze propriu-zise, ci doar câteva constatări şi recomandări, cele din urmă bazându-se şi pe exemplul personal.
3.1. Ocupându-se de unitatea şi diversitatea lingvisticii actuale, Coşeriu dovedeşte că dificultatea şi complexitatea terminologică a acesteia poate fi atribuită şi diferenţelor de concepţie. De exemplu, L. Hjelmslev, fondatorul glosematicii, a considerat necesar să sublinieze noutatea conceptelor din teoria sa şi prin intermediul unor termeni noi. Dar dificultatea n-ar consta totuşi în noutatea şi „exclusivitatea” terminologiei (căci o terminologie coerentă poate fi învăţată relativ uşor), ci în faptul că acelaşi termen (şi aici Coşeriu face trimitere şi la Chomsky, bunăoară pentru termenul a genera) fie poate deruta publicul prin valorile diferite pe care le are faţă de cuvântul (identic material) din limbile naturale, fie poate avea valori diverse în funcţie de „şcoli” şi orientări (Coşeriu, 2000, p. 100-104)5.
3.2. În consecinţă, cunoscând prea bine toate acestea, Coşeriu şi-a fixat, încă de la început, următorul principiu terminologic: „Eu încerc – fiindcă consider că e nevoie ca ştiinţele umaniste să fie şi umane, şi să fie mai mult sau mai puţin înţelese de vorbitori – să mă apropii cât mai mult de vorbirea curentă şi să transform în termen ceea ce există deja în vorbirea curentă, şi să întrebuinţez cuvântul nu ca în limbă, ci ca termen pentru ceva definit. Acesta este principiul meu în terminologie” (Coşeriu, 1996, p. 55)6. După cum se poate observa, principiul în cauză derivă dintr-un principiu deontologic al omului de ştiinţă, cel pe care marele lingvist român îl numea „principiul utilităţii publice” (Coşeriu, 1992a, p. 25-26).
4. În contextul în care în lingvistica românească – dar şi în cea mondială – se constată, în ultimul timp, un interes sporit pentru cercetarea terminologiilor şi / sau a limbajelor specializate, ni se pare benefic (şi chiar o obligaţie) să prezentăm / să reamintim ideile lui Eugeniu Coşeriu pe această temă. Mai ales că se fac unele confuzii în continuare sau se prezintă drept descoperiri recente ceea ce de mult s-a descoperit, nemaivorbind de faptul că cercetarea aspectelor particulare ale limbajului ar trebui să se facă pornind de la o teorie coerentă şi unitară, în acord cu realitatea limbajului în ansamblul său.
 
Bibliografie
1. Coseriu, 1964 = Eugenio Coseriu, Para una semántica dicrónica estructural [1964], în Coseriu, 1977, p. 11-86.
2. Coseriu, 1966 = Eugenio Coseriu, Introducción al estudio estructural del léxico [1966], în Coseriu, 1977, p. 87-142.
3. Coşeriu, 1967 = Eugeniu Coşeriu, Limbajul şi înţelegerea existenţială a omului actual [1967], în Coşeriu, 2009, p. 135-160.
4. Coşeriu, 1968 = Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său [1968], în Coşeriu, 2009, p. 36-52.
5. Coseriu, 1977 = Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, Editorial Gredos, Madrid, 1977.
6. Coseriu, Geckeler, 1981 = Eugenio Coseriu, Horst Geckeler, Trends in Structural Semantics, Gunter Narr Verlag, Tübingen, 1981.
7. Coseriu, 1987a = Eugenio Coseriu, Palabras, cosas y términos, în In memoriam Inmaculada Corrales, I, „Estudios lingüísticos”, Universidad de La Laguna, Santa Cruz de Tenerife, 1987, p. 175-185.
8. Coşeriu, 1987b = Eugeniu Coşeriu, Limbaj şi politică [1987], în vol. Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării (editat de Ofelia Ichim & Florin-Teodor Olariu), Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 17-40.
9. Coşeriu, 1988 = Eugeniu Coşeriu, Limbajul între physei şi thesei [1988], în Coşeriu, 2009, p. 53-72.
10. Coseriu, 1990 = Eugenio Coseriu, Semántica estructural y semántica cognitiva, “Jornadas de Filología” [Homenaje al Prof. Francisco Marsá], Barcelona, 1990, p. 239-282.
11. Coşeriu, 1992a = Eugeniu Coşeriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii [1992], în Cristinel Munteanu (editor), Discursul repetat între alteritate şi creativitate. Volum omagial Stelian Dumistrăcel, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 17-27.
12. Coşeriu, 1992b = Eugeniu Coşeriu, Semn, simbol, cuvânt, în Coşeriu, 2009, p. 112-134.
13. Coşeriu, 1996 = Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
14. Coşeriu, 1999 = Eugeniu Coşeriu, Zece teze despre esenţa limbajului şi a semnificaţiei [1999], în Coşeriu, 2009, p. 9-13.
15. Coşeriu, 2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
16. Coşeriu, 2009 = Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009.
 
Note
1 Aflată la îndemâna oricui, vezi www.coseriu.de, la rubrica Publikationen.
2 Versiunea originară, redactată în franceză, Structure lexicale et enseignement du vocabulaire, publicată în 1966, datează din 1964.
3 Nu le-am numit întâmplător teze. Ne-am luat această libertate, întrucât Coşeriu formulează „teze” în mai multe locuri din opera sa ştiinţifică (vezi, de pildă, Teze despre tema „limbaj şi poezie” [1971], în Coşeriu, 2009, p. 160-166, sau Zece teze despre esenţa limbajului şi a semnificaţiei [1999], în ibid., p. 9-13).
4 Structura este definită de E. Coşeriu drept „forma relaţiilor interne”.
5 E. Coşeriu ilustrează acest lucru prin accepţiile diverse ale termenului morfem (care în glosematică are o cu totul altă întrebuinţare).
6 E. Coşeriu avea în vedere, în special, termenii referitori la conţinutul lingvistic: Bezeichnung „desemnare”, Bedeutung „semnificaţie” şi Sinn „sens”. Pe aceeaşi linie, tot cu privire la conţinutul lingvistic, el critică opţiunile terminologice nefericite ale lui Frege, generatoare de confuzii, ţinând să-şi precizeze, încă o dată, principiul: „În terminologia mea încerc (în acest caz ca şi în general) să corespund pe cât posibil tradiţiei şi, în acelaşi timp, să nu mă îndepărtez prea mult de uzul lingvistic de toate zilele al limbii respective (în cazul de faţă germana). Încerc să utilizez ca termeni de specialitate exact definiţi acele cuvinte ale unei limbi care, chiar dacă nu întotdeauna, măcar de cele mai multe ori, denumesc întocmai ceea ce şi eu desemnez cu termenii mei” (Coşeriu, 1992b, p. 118).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog