Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ SPECIALIZAT

Reflecţii privind „funcţia criptică” a limbajului medical

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

0. Cu privire la terminologia medicală, dar preocupat de chestiunea neologismelor, Sextil Puşcariu făcea, încă din 1940, următoarea constatare: „La termenii medicali, neologismul mai e ajutat să se propage şi prin faptul că medicii, întrebuinţând termenii tehnici, se pot înţelege, la patul bolnavului, fără să fie înţeleşi de el, apoi fiindcă o boală cu un nume străin i se pare bolnavului mai «interesantă» decât cea cu un nume obişnuit (cf. migrenă faţă de dureri de cap, calcul sau litiază faţă de piatră etc.); în sfârşit, fiindcă atunci când e vorba de părţi ale corpului, termenul tehnic – cel puţin la început, până nu e înţeles de toată lumea – nu este supărător: cuvintele hernie sau intestine se pot întrebuinţa în societate, pe când vătămătură sau maţe trec de vulgare” (Puşcariu, 1940/1976, p. 385-386). După cum se observă, S. Puşcariu anticipa atunci, într-o oarecare măsură, ceea ce astăzi unii cercetători numesc „funcţia criptică a limbajului medical”.
1. După o prealabilă prezentare a conceptului de „funcţie criptică a limbajului medical” (aşa cum reiese din descrierea făcută de Ch. Baylon şi X. Mignot, la care ne vom mărgini în cele ce urmează), ne propunem să reevaluăm funcţia în cauză şi să stabilim în ce măsură are ea relevanţă pentru discursul medical (îndeosebi) şi (mai puţin) pentru limbajul medical propriu-zis.
2. Pentru Christian Baylon şi Xavier Mignot, cei care consacră, într-o carte, o amplă şi densă secţiune limbajului şi comunicării medicale, funcţia criptică ar face deosebirea între vocabularul medical considerat ca jargon şi vocabularul medical văzut ca argou1. Cei doi specialişti în comunicare2 apreciază că funcţia criptică este prezentă doar în argou şi, pe această bază, admit că limbajul medical se înscrie într-o „perspectivă dinamică a raportului argou – jargon” (Baylon, Mignot, 2000, p. 351). Altfel spus, „putem aluneca din jargon, limbaj tehnic folosit doar cu intenţia transmiterii de informaţii, în argou, de îndată ce apare dorinţa de a ascunde o informaţie ne-iniţiaţilor într-o situaţie de comunicare precisă” (ibid.).
Mai departe, se consideră că atât argoul, cât şi jargonul ar asigura (în afara funcţiei comunicaţionale – centrală – şi a celei criptice, proprie celei dintâi) o serie de funcţii precum: funcţia de economie, cea de specializare, cea de signum social (sau funcţie discriminantă şi de coeziune) şi chiar o funcţie estetică3. Nu insistăm însă asupra acestora aici.
Nimeni nu poate stăpâni vocabularul tuturor disciplinelor. Ca atare, un limbaj tehnic este cunoscut doar de un anumit număr de persoane, ceea ce îi conferă acestuia o funcţie criptică virtuală. De vreme ce jargonul ştiinţific este ezoteric pentru masa indivizilor, rezultă că el deţine deja, embrionar, un aspect criptic. De altfel, „breslele au creat întotdeauna un limbaj al celor iniţiaţi” (ibid., p. 351-352).
Prezenţa funcţiei criptice în limbajul tehnic al medicinii s-ar explica şi prin tendinţa corpului medical „de a păstra avantajul pe care îl aduce o ştiinţă neîmpărtăşită”. Acest ermetism al limbajului convine, în cele din urmă, atât medicului, care-şi păstrează locul privilegiat, cât şi pacientului, care – din câte se pare – nu-şi doreşte mereu ca medicul să utilizeze un limbaj obişnuit.
3. Faţă de toate acestea, simţim nevoia unor precizări pentru o mai bună înţelegere şi încadrare a fenomenului semnalat.
3.1. În primul rând, trebuie lămuriţi termenii din sintagma „funcţia criptică a limbajului medical”, mai exact funcţie, limbaj şi, apoi, limbaj medical.
3.1.1. Mai întâi, să observăm că însuşi termenul limbaj are mai multe accepţii, de la cea mai largă, de „activitate umană universală” (constând – cum ar spune Saussure – din limbă + vorbire) până la cea mai restrânsă, de „stil funcţional”, în sensul de „limbaj specializat” şi chiar, pe alocuri, cea de „discurs”, ca act verbal concret4. Constatăm adesea că, vorbind, bunăoară, despre „limbajul medical”, unii specialişti nu fac (sau nu par să facă) distincţia între limbajul specializat (abstract, aparţinând stilului funcţional tehnico-ştiinţific) şi discursul concret, aferent acestuia.
3.1.2. O limbă istorică (de exemplu, româna) cunoaşte o varietate internă reprezentată de diferenţe diatopice (între dialecte), diferenţe diastratice (între niveluri de limbă) şi diferenţe diafazice (între stiluri de limbă)5. După Coşeriu, „diferenţele lingvistice care – la acelaşi strat sociocultural – caracterizează grupuri «biologice» (bărbaţi, femei, copii, tineri) şi profesionale pot fi, de asemenea, considerate ca «diafazice»” (Coşeriu, 2000, p. 263). Este cert că limbajul [specializat] medical intră în categoria „«limbajelor» grupurilor profesionale”6.
3.1.3. În general, termenul de funcţie / funcţiune a limbajului se referă la „o relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia / contextul / poziţia socială ori interpersonală în care aceasta este utilizată” (DŞL, 1997, p. 211)7. Fie că avem în vedere funcţiile deosebite de Karl Bühler (expresivă, de apel, de reprezentare), fie că vorbim de cele identificate de Roman Jakobson (emotivă, conativă, referenţială, poetică, fatică, metalingvistică) axate pe factorii comunicării, nu trebuie uitat că ele privesc utilizarea semnului lingvistic într-un mesaj / act verbal concret, nefiind şi funcţii ale respectivului semn în limba însăşi. În limbă, semnul virtual are o singură funcţie, cea de reprezentare8, care, după cum a arătat Coşeriu, poate fi „înconjurată” şi de unele funcţii de evocare (ca posibilităţi actualizabile în discurs): „Putem să spunem că în jurul reprezentării există un mănunchi de funcţiuni de evocare, avem de-a face [...] cu acea bogată ambiguitate a cuvântului care poate denota cu precizie ceva, fără a renunţa în acelaşi timp şi la alte denotări.” (Coşeriu, 1994b, p. 153).
3.2. Se pune întrebarea dacă o funcţie, în accepţia pe care tocmai am precizat-o, a fost luată în calcul de lingvişti cu privire la discursul medical. Se poate da un răspuns afirmativ, dacă se are în vedere discursul medical primitiv. Pornind de la observaţiile lui Roman Jakobson, s-a vorbit şi de o funcţie magică a limbajului, identificabilă în descântece şi incantaţii, deci şi în textele ce însoţesc practicile iatrologice (de medicină populară, cunoscută, mai cu seamă, cu determinantul „băbească”). Specificul ei rezidă în transformarea unui referent (o maladie) într-un destinatar, căruia „vraciul” i se adresează printr-un descântec pentru a-l face să părăsească organismul în care s-a localizat (Dominte, 2003, p. 92).
Într-un anume sens, un reflex al funcţiei magice9 originare l-ar constitui fenomenul psihic al autosugestiei: „Un bolnav descântat se poate simţi mai uşor, poate căpăta încredinţarea că se va însănătoşi, ceea ce îl poate ajuta, efectiv, să se însănătoşească” (ibid., p. 93). Semnificativ este că reflexul respectiv, pe cât se pare, nu doar că nu a dispărut, ci cunoaşte chiar un reviriment, în condiţiile în care medicul modern este (re)investit cu puteri magice: „Bolnavii sunt încrezători în progresele medicinii, dar cred, în acelaşi timp, şi în magie. Preoţii dispar din societatea noastră, se reinventează un nou preot, medicul, iar lumea îl consultă la fel cum se sfătuia în trecut cu preotul” (Philippe Meyer, apud Baylon, Mignot, 2000, p. 358).
3.3. Considerăm că, indiferent de modul în care definim funcţia (ca relaţie / raport, destinaţie etc.), ea trebuie pusă în legătură cu ideea de „scop”. Toate activităţile culturale (produse exclusiv de om, evident), printre care se află şi limbajul, sunt guvernate de finalităţi (şi nu de cauze). Şi existenţa funcţiei criptice se justifică printr-o anumită finalitate, prezentă ca atare nu în limbajul medical (ca stil funcţional), ci în discursul medical10. La rigoare, avem de-a face nu cu o funcţie propriu-zisă, ci cu un număr de tradiţii (condamnabile sau nu) ale elaborării discursului medical în anumite situaţii, tradiţii izvorâte şi perpetuate în virtutea unei eventuale intenţii criptice.
3.4. Cât despre legătura pe care Baylon şi Mignot o trasează între limbajul medical şi argou, aceasta ni se pare forţată11. Este adevărat că la baza creării termenilor argotici stă o intenţie criptică sau, mai bine zis, că activitatea de „inventare” a termenilor din argou are şi o finalitate criptică (de codificare) îndreptată împotriva vorbitorilor din alte categorii sociale, însă nu acelaşi lucru stă la baza creării termenilor ştiinţifici, în speţă ai celor din limbajul medical. De altminteri, există deosebiri radicale între lexicul comun (sau vocabularul obişnuit) şi jargonul ştiinţific şi argou, pe de o parte, ca şi, pe de altă parte, între jargonul ştiinţific şi argou. Cuvintele din lexicul limbajului curent / obişnuit se structurează idiomatic, pe câtă vreme terminologia tehnico-ştiinţifică se structurează (când nu avem de-a face doar cu nomenclaturi enumerative) în funcţie de exigenţele şi delimitările fiecărei ştiinţe ori tehnici în parte. Termenii tehnico-ştiinţifici sunt, pur şi simplu, „substitute” ale lucrurilor: în cazul lor, desemnarea şi semnificatul coincid. În schimb, desemnarea şi semnificatul nu se mai suprapun în cazul argoului: „Formele limbajului care apar drept «revoluţionare» şi în care tradiţiile se abandonează şi se substituie rapid, precum diversele tipuri de «argou», sunt, propriu-zis, doar nomenclaturi materiale care corespund unei structurări de semnificate altminteri dată deja în limbile istorice” (Coşeriu, 1967, p. 149).
Şi jargonul (în interpretarea curentă de limbaj tehnic), şi argoul12 sunt stiluri de limbă (v. supra), numai că cel din urmă îşi reînnoieşte în permanenţă inventarul lexical tocmai cu scopul de a rămâne un cod închis „neiniţiaţilor”. În schimb, jargonul ştiinţific se îmbogăţeşte neîncetat din cu totul alte raţiuni: pe de o parte, datorită revoluţiilor tehnico-ştiinţifice ce impun noi delimitări şi noi concepte (şi de aici, implicit, noi termeni pentru a denumi realităţile descoperite ori inventate); pe de altă parte, datorită tendinţei oamenilor de ştiinţă de a crea şi de a folosi terminologii diferite de cele ale altora (aparţinând, eventual, altor şcoli sau direcţii de cercetare) din ideea (amăgitoare) că dacă inventează o terminologie nouă, „inventează” şi o teorie nouă. Aşadar, cu referire la terminologia medicală, nu împărtăşim opinia exprimată de Baylon şi Mignot, după care corpul medical ar dori să-şi protejeze ştiinţa cu ajutorul unui vocabular ermetic (Baylon, Mignot, 2000, p. 355). Faptul că acesta rămâne frecvent un cod închis pentru „neiniţiaţi”, se explică prin lipsa de cunoştinţe medicale în rândul celor mai mulţi pacienţi. Iar faptul că se creează sau se apelează în continuare la termeni formaţi din elemente greco-latine – ce prezintă o oarecare transparenţă a semnificatului pentru (tot mai puţinii) cunoscători de limbi clasice) – ţine de o anumită tradiţie a constituirii terminologiei medicale (şi nu numai a acesteia), iar nu de o clamată tendinţă criptică / de „cripticizare”.
Şi tot legat de problema terminologiei, interesantă ni se pare observaţia aceloraşi specialişti, potrivit căreia funcţia criptică s-ar manifesta şi dincolo de relaţia medic – pacient „în cazurile unde posibilităţile de înţelegere şi de explicare actuale ale medicinii sunt depăşite” (ibid., p. 354). Astfel, termeni precum idiopatic sau idiosincrasie ar ascunde ignoranţa medicinii sau a medicului cu privire la complexitatea „mecanismelor umane descoperite pe bâjbâite” (ibid.). În acest caz, se apreciază că funcţia criptică este (deşi discutabilă), totuşi, necesară „sub presiunea socială a dreptului la o viaţă sănătoasă, a dreptului la cunoaştere şi a nevoii de a denumi totul, inclusiv vidul cognitiv” (ibid.). Pacientul, chiar dacă se teme uneori de adevăr, nu suportă incertitudinea „vidului lingvistic” în care maladia sa poate să se numească oricum. Întrucât medicina se prezintă ca fiind atotputernică, ei îi vine greu să recunoască o discrepanţă între „această imagine idealizată şi realitatea patologică şi terapeutică” (ibid., p. 355).
4. De vreme ce am convenit că aşa-numita „funcţie criptică a limbajului medical” trebuie analizată la nivelul discursului medical (singurul loc, de altfel, în care se prezintă şi unde are sens să fie discutată), propunem ca o eventuală cercetare aprofundată a acesteia să se facă pornind de la o teorie lingvistică unitară şi coerentă, cum este lingvistica integrală coşeriană, şi mai cu seamă din perspectiva lingvisticii textuale întemeiate de E. Coşeriu, atrăgând în investigaţie şi normele limbajului identificate de acelaşi savant. În acest sens, credem că este profitabil să amintim câteva idei şi distincţii esenţiale.
4.1. În concepţia lui E. Coşeriu (articulată pe gândirea lui W. von Humboldt), limbajul este, în esenţă, o activitate productivă. În cazul activităţilor productive (o ştim încă de la Aristotel), se deosebesc trei aspecte: activitatea ca atare (enérgeia), competenţa sau tehnica (dýnamis), adică „a şti să faci”, şi produsul (érgon). Enérgeia este, din principiu, anterioară oricărei tehnici (dýnamis), fiind creativitatea însăşi. Limbajul este enérgeia, funcţionând în baza unei tehnici învăţate, dar, tocmai pentru că este o activitate creatoare, depăşeşte, adesea, tehnica învăţată. Lingvistul român distinge în limbaj trei niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual, întrucât „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)” (Coşeriu, 2000, p. 233).
 
Schema coşeriană a reprezentării limbajului
 
puncte de
vedere
niveluri
enérgeia
activitate
dýnamis
competenţă
érgon
produs
universal
vorbire în general
competenţă elocuţională
totalitatea „vorbitului”
istoric
limba concretă
competenţă idiomatică
(limba abstractă)
individual
discurs
competenţă expresivă
„text”
Sursa: Coşeriu, 2000, p. 237
 
În consecinţă, limbajul, în totalitatea sa, îmbrăţişează toate aceste aspecte redate în tabelul alăturat, aspecte care se prezintă simultan într-un text / discurs / act de comunicare, căci ceea ce se vorbeşte este întotdeauna o limbă (româna, engleza etc.) şi se vorbeşte întotdeauna numai în discursuri.
4.2. În cadrul „competenţei”, E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor trei niveluri: la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum şi de cele legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii, la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o comunitate (a şti să vorbeşti o limbă), la nivel individual – potrivirea (sau tò prépon, la Aristotel)13, dată de cunoaşterea care se referă la comunicarea în anumite situaţii sau privind elaborarea discursurilor / textelor. Norma potrivirii le poate suspenda pe celelalte două, iar cea a corectitudinii pe cea a congruenţei.
În acest sens, este cazul să reamintim că pentru grecii antici retorica (téchne retoriké) reprezenta studiul limbajului determinat de situaţie şi de elementele ce o compun, adică vorbitorii şi interlocutorii, circumstanţele vorbirii şi obiectul despre care se vorbeşte. Justificarea o găsim şi la Aristotel: „Căci discursul este format din trei elemente, şi anume: cel care vorbeşte, subiectul despre care el vorbeşte şi cel căruia el îi vorbeşte, iar scopul se referă la acesta din urmă, vreau să spun auditoriul” (Retorica, I, 3, 1358 b).
Ţinând seama şi de retorică, E. Coşeriu consideră că potrivirea este de trei tipuri:
[a] adecvarea, adică „potrivirea cu privire la lucrurile despre care se vorbeşte”;
[b] convenabilul, adică potrivirea „cu privire la destinatar”;
[c] oportunul, adică potrivirea „cu privire la circumstanţele vorbirii” (Coşeriu, 1994b, p. 169).
Când ne abatem de la aceste norme, când ne exprimăm nepotrivit, vorbim fie inadecvat, fie neconvenabil, fie inoportun. Coşeriu a sintetizat aceste aspecte ce ţin de deontologia implicită a limbajului sub forma următorului tabel14.
 
Deontologia limbajului
 
Niveluri ale cunoaşterii lingvistice
Judecăţi asupra vorbirii
de suficienţă
de insuficienţă
elocuţională
congruent
incongruent
idiomatică
corect
(în lexic: propriu)
incorect
(în lexic: impropriu)
 
 
 
 
 
 
 
 
 
expresivă
potrivit
nepotrivit
 
 
 
 
 
 
 
temă
adecvat
 
 
temă
inadecvat
 
 
destinatar
convenabil
 
 
destinatar
neconvenabil
 
 
circumstanţă
oportun
 
 
circumstanţă
inoportun
 
 
 
4.3. Plecând de la distincţiile coşeriene, prin raportare la astfel de norme, poate fi cercetată şi aşa-zisa „funcţie criptică”, evidenţiindu-se când este motivată sau nu prezenţa sa în discursul medical. Chiar şi autorii menţionaţi observă că „o anumită etică medicală [s. – C.M.] poate explica această tendinţă [de asigurare a funcţiei criptice, n. – C.M.]. Practicantul evită, prin intermediul argoului, să spună pacientului un adevăr prea dur, prin intermediul unor termeni pe care acesta nu-i înţelege. Pe de altă parte, poate, medicul, conştient de caracterul uneori efemer al unor «adevăruri», găseşte aici un motiv pentru a nu le pronunţa, spunându-le totuşi” (Baylon, Mignot, 2000, p. 352).
Discursul medical pune probleme „delicate”, mai ales când vine vorba de comunicarea medic – pacient. Tema dialogului medical poate fi sănătatea sau boala pacientului (maladia putând fi şi ea într-o formă mai uşoară sau mai gravă); ca interlocutor, pacientul poate fi tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, un om mai rezistent sau mai labil din punct de vedere emoţional etc.; circumstanţele sunt şi ele diverse. Medicul trebuie să ţină seama de asemenea amănunte când discută cu pacientul. Ca virtuţi ale stilului medical, orientat spre bolnav, sunt recomandate claritatea şi simplitatea: „A vorbi simplu, înseamnă să întrebuinţezi limbajul obişnuit, să te îndepărtezi de cuvântul ezoteric de fiecare dată când acesta nu este cu nimic mai bun decât un cuvânt obişnuit al limbajului comun” (ibid., p. 363). Funcţia criptică se justifică doar când „este bine să se evite unii termeni curenţi care, aşa cum arată observaţiile, au prin ei înşişi puterea să trezească frica: cuvintele tumoare, cancer, uremie, infarct, sincopă cardiacă, ramolisment cerebral, paralizie şi câteva altele trezesc uneori profanului imagini mai angoasante decât îşi poate închipui medicul” (ibid.). A vorbi clar presupune a permite pacientului „să ştie în orice moment despre ce se vorbeşte, trebuie deci să se vorbească lent, cu o anumită redundanţă a cuvintelor” (ibid.). Este necesar ca medicul să-şi impună să se ferească de a cădea în capcana umorului şi a ironiei, să evite tonul glumeţ ori cumsecade, chiar dacă pacientul discută într-un asemenea mod despre boala sa. În definitiv, în pofida aparenţelor, acesta din urmă îşi priveşte cu deplină seriozitate boala sau problemele de sănătate (ibid., p. 364). Uneori şi cultura unei comunităţi joacă un rol deloc de neglijat. De pildă, în ţările mediteraneene şi latine situaţia este cu totul alta decât în cele anglo-saxone, când vine vorba despre dorinţa pacienţilor de a cunoaşte întregul adevăr despre starea sănătăţii lor: „iberismul exacerbat este compus şi dintr-o doză de fanfaronadă în faţă bolii, dar şi dintr-o extremă demoralizare, descurajare atunci când aceasta survine” (ibid., p. 353). Medicul se găseşte într-o postură dificilă, căutând să-i comunice unui astfel de bolnav treptat adevărul, pentru că acesta ar accepta mai degrabă minciuna decât adevărul.
5. În încheiere, dorim să reafirmăm / să punctăm câteva idei:
[a] De multă vreme i se recunoaşte argoului o funcţie criptică primară („fonction cryptique”), frecvent vehiculată în literatura de specialitate (cf. François, 1969, p. 14). Însă ea nu caracterizează limbajul medical decât în mod secundar, nefiind esenţială pentru existenţa acestuia.
[b] Când se pune pe seama funcţiei criptice ocultarea adevărului în comunicarea dinspre medic spre pacient (cum fac Baylon şi Mignot), se părăseşte planul limbii şi se pătrunde pe terenul discursului.
[c] Desigur că, neînţelegându-se semnificaţia termenilor medicali, nici sensul global al comunicării medicale nu mai poate fi priceput de către pacient. Dar aceasta este vina medicului şi nu a limbajului. Limba ne oferă suficiente resurse să exprimăm ceea ce vrem şi să oferim explicaţii acolo unde nu se înţelege ceva. Medicul trebuie să se arate preocupat şi de alteritate (de la „a fi cu altul” [cf. lat. alter] – în sens coşerian), adică să încerce să se facă înţeles de interlocutor; alteritatea reprezintă o trăsătură universală primară a limbajului omenesc.
[d] De vreme ce medicul crede că respectă totuşi condiţia logosului apofantic (specific ştiinţei), spunând adevărul pacientului – deşi într-o expresie neinteligibilă pentru acesta –, considerăm că aşa-zisa „funcţie criptică” de la nivelul discursului trebuie abordată şi din perspectiva deontologiei limbajului.
[e] În concluzie, chiar dacă discursul medicului respectă norma congruenţei şi norma corectitudinii, caracterul criptic al comunicării sale orientate [şi] spre pacient reiese din încălcarea normelor potrivirii (tò prépon, v. supra) şi din limitarea alterităţii. Desigur, respectivele devieri pot fi uneori doar constatate şi descrise de lingvist, dar este bine să arătăm de ce şi în ce sens sunt devieri, ba chiar în ce măsură unele au devenit deja tradiţii discursive condamnabile sau nu.
 
Bibliografie
1. Baylon, Mignot, 2000 = Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000.
2. Cornea, 2002 = Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
3. Coşeriu, 1967 = Eugeniu Coşeriu, Limbajul şi înţelegerea existenţială a omului actual [1967], în Coşeriu, 2009, p. 135-160.
4. Coşeriu, 1994a = Eugeniu Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Editura „ştiinţa”, Chişinău, 1994.
5. Coşeriu, 1994b = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994.
6. Coseriu, 1998 = Eugenio Coseriu, Textos, valores, enseñanza [1998], în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p. 113-126.
7. Coşeriu, 2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
8. Coşeriu, 2009 = Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009.
9. Coteanu, 1973 = I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
10. Dominte, 2003 = Constantin Dominte, Funcţiunile şi caracteristicile definitorii ale limbajului, în Zamfira Mihail (coord.), Lingvistică generală, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2003, p. 83-103.
11. DŞL, 1997 = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
12. François, 1969 = Denise François, Fonctions du langage, în André Martinet, Fonctions du langage et linguistique appliquée, în „Communication et langages”, 1969, vol. 1, nr. 1, p. 9-18.
13. Marin-Omer, 2003 = Ioana Marin-Omer, The Role of Medical Special Code and Slang in Communication between Doctor and Patient in Oncology Departments, în volumul Limba şi vorbitorii (editat de Tatiana Slama-Cazacu), Editura Arvin-Press, Bucureşti, 2003, p. 272-287.
14. Puşcariu, 1940/1976 = Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 [1940].
Slama-Cazacu, 1999 = Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica. O ştiinţă a comunicării, Editura All, Bucureşti, 1999.
 
Note
1 Încă de la începutul primului capitol al respectivei secţiuni, Limbajul medical, autorii subliniază că „limba medicilor nu este de fapt decât un vocabular medical: ea are aceeaşi fonetică, aceeaşi morfologie şi aceeaşi sintaxă ca şi limba comună; doar lexicul este diferit parţial.” (Baylon, Mignot, 2000, p. 345).
2 Dar având şi o bună pregătire în lingvistică.
3 Întrucât, pe de o parte, în argou, creaţia lexicală „ţine de plăcerea de a combina cuvintele trimiţându-le la un univers încărcat de simboluri expresive”, iar, pe de altă parte, în jargon, „o voinţă estetizantă perpetuează şi aici modelul greco-latin în ceea ce priveşte formarea unităţilor lexicale ştiinţifice: o consonanţă marcată cultural mângâie în mod agreabil urechile delicate” (ibid., p. 351).
4 De pildă, Coşeriu, atunci când vorbeşte despre limbajul poetic, are în vedere, mai degrabă, discursul literaturii artistice, decât stilul [funcţional] beletristic. Constatăm aici o preluare, prin calc, a terminologiei lui Aristotel, la care limbajul semantic (logos semantikós) este limbajul în esenţa sa, fără alte determinări ulterioare, în timp ce limbajul apofantic (logos apophantikós), limbajul poetic (logos poietikós) şi limbajul pragmatic (logos pragmatikós) sunt, de fapt, tipuri de discurs, adică „limbaj determinat ulterior”.
5 Caracterizate astfel: „diferenţe diastratice, adică diferenţe între straturile socioculturale ale comunităţii lingvistice” şi „diferenţe diafazice, adică diferenţe între diferite tipuri de modalităţi expresive” (Coşeriu, 2000, p. 263).
6 Cf. Coşeriu, 1994a, p. 101 (în studiul Obiectul şi problemele dialectologiei).
7 Vezi şi Coteanu, 1973, p. 69.
8 De aceea, mai potrivit ar fi să se spună că în mesaj se manifestă o funcţie de denotare (şi nu de reprezentare – în terminologia lui Bühler [vezi Coşeriu, 1994b, p. 146-147]).
9 Un alt reflex al acestei funcţii l-ar reprezenta eufemismul. Se vorbeşte chiar şi de o funcţie eufemistică a limbajului (vezi Cornea, 2002, p. 87), de mascare a realităţii (cf. Slama-Cazacu, 1999, p. 583), având uneori şi consecinţe manipulatorii.
10 De altfel, Baylon şi Mignot dau impresia că ştiu acest lucru, deoarece, cel mai adesea, spun că limbajul medical „asigură” o funcţie criptică (chiar „virtuală”) sau că el conţine „embrionar” un aspect criptic.
11 La fel, implicit, nici Marin-Omer (2003, p. 272) nu pare să deosebească, referitor la limbajul medical, termenul slang („argou”) de jargon („jargon”). De altminteri, nici dicţionarele limbii engleze nu fac această distincţie întotdeauna, slang-ul fiind adesea inclus în jargon.
12 La origine, şi argoul era un fel de „limbaj profesional”: de pildă, limbajul hoţilor.
13 De cele mai multe ori, când nu simte nevoia altor distincţii, Coşeriu se mulţumeşte să întrebuinţeze doar termenul de adecvare pentru aristotelicul tò prépon.
14 Preluat, cu echivalările româneşti necesare, din Coseriu, 1998, p. 117 (Prezentarea normelor se face aici la p. 115-117).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog