Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

În apărarea Mioriţei

Ion COJA

Alte articole de
Ion COJA
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialişti: Mioriţa a fost la origine un colind...
Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrânul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa... Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe...
Alt detaliu: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar, de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu-zişi. Detaliu esenţial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile şi obiceiurile colindatului.
Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. ...Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conştiinţei colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era, în vechime, un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.
Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradiţional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era uşor să le faci faţă. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi ţuţuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz... Oieritul era primejdios în mai multe feluri şi pretindea bărbaţi adevăraţi, tari de „vârtute”...
La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriului românofon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă, ciobanii se întovărăşeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societăţii umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul se producea în interiorul „asocierii”, în dispreţul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!
Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfăţişa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?... Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor şi pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce... Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?
Unii se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărât-o?!...
Însă, gândindu-ne la o nouă perspectivă de interpretare a Mioriţei, trebuie să ne imaginăm că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colindători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!
De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent şi atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma – cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „Nu avem cuvinte...”. Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!...
E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micşora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei... Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei...Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai...”.
Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuşi ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor... Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artişti: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l...
A vedea în Mioriţaun text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă, mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa-zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănaşului, despre care nici nu se ştie cum a murit în fapt. Căci nu are importanţă ce anume şi cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficţiunii, al imaginarului. Tentaţia de a-l salva pe ciobănaş se poate împlini numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu...
Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreaptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!... Nu vom şti niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri... Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urâtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos şi mângâietor de viziunea binecuvântatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.
Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!... Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănaşul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarăşilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.
Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (...) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii”.
Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze făţiş, ba chiar aflaţi unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicţia de a acţiona politic împotriva ocupantului bolşevic din Ţară, au găsit, au ştiut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinţei de a trăi departe de orizontul natal... Însăşi opera lui Mircea Eliade, meşterită cu conştiinţa netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuşi, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu şi atâţi alţii, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie paraşutaţi în Ţară, pentru a-i sprijini pe şi mai mioriticii partizani din munţi...
Eliade ne aminteşte, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Cinghis Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în alte opere de expresie folclorică. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă şi ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Mioriţa este şi un soi de bocet vine să dea o şi mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tânăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut... Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, ale căror inimi trebuie mângâiate...
Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câţiva ani mai înainte, era poate prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forţă care depăşea capacitatea lor de opoziţie. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România şi în jumătate din Europa, ci cârdăşia Est – Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba pe plaiurile „mioritice”, adică în adâncul codrilor şi pe crestele munţilor, românii au avut reacţia cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu „mioritici”, au organizat singura rezistenţă anticomunistă armată, făţişă, haiducească. Eroică şi deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind...
Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspiraţie, chiar şi în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraţilor Arnăuţoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munţi, pe care securitatea bolşevică i-a hăituit şi ucis, dar de îngropat în mormântul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!...
Tragedia produsă în anii ’50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieţi distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiţia comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temniţele comuniste din România, domnilor!... Ci, dimpotrivă, neputinţa românului, neputinţă mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta faţa inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputinţă a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistenţă la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidenţă că românii români, majoritari în Ţară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puţini minoritari din România au participat la popularea temniţelor din R.P.R. cu anti-comunişti! În comparaţie cu românii, puţini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!...
Anticomunişti cu arma în mână, dispuşi în orice clipă să se sacrifice pentru libertate şi demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomunişti din munţii României! În Făgăraş sau în pădurea Babadagului, în Maramureş sau în munţii Banatului, în Apuseni sau Vrancea au suferit şi au jertfit numai urmaşii ciobănaşului mioritic, care ortodox, care greco-catolic... Şi atât! Alţii nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de ţigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinţei şi jertfei... Ale demnităţii eroice!... Faptul că fiecare dintre acei partizani din munţi, martiri şi eroi deopotrivă, ştiau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Mioriţa nu i-a făcut să lepede arma din mână!... Ci – iar, dimpotrivă!
Aşadar, zeci de mii de români au înfundat Piteştiul şi Gherla, Aiudul şi Canalul... Sute de mii de ani de suferinţă absurdă, mai absurdă ca moartea!... Torţionarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferinţe fizice cumplite şi prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufleteşte înainte de a-l termina fizic!... Ţinta predilectă: credinţa strămoşească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!
Numai că a existat un răspuns – pe care l-aş numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spaţiul concentraţionar românesc, adică în temniţele comuniste, românii siliţi de teroarea istoriei să-şi petreacă cu lanţuri la picioare anii cei mai frumoşi ai tinereţii, au găsit motive să aducă pentru această şansă şi onoare mulţumire şi cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarăşul lor de suferinţă, antemergătorul lor!... Nicăieri în spaţiul încăput sub cizma bolşevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea şi profunzimea trăirii religioase din temniţele comunismului ateu, din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenţiei, scrisă în temniţele din Republica Populară Română...
E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolşevic le-a interzis academicienilor, savanţilor şi poeţilor încarceraţi accesul la hârtie şi creion. Toată poezia detenţiei – capitol eminamente românesc în rezistenţa anti-comunistă planetară – a trăit şi a supravieţuit numai pe căile oralităţii, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacţie eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriţă, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie şi una de variante culese pe întreg spaţiul românesc!
Cuvintele lui Mircea Eliade despre Mioriţa, cât de bine se potrivesc pentru camarazii lui din Ţară! Încarceraţi cu maximă duritate, unii exterminaţi, cu toţii supuşi unui regim de dezumanizare, deţinuţii noştri politici au avut harul şi voinţa de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferinţa lor şi a Neamului într-un act liturgic, de sfinţire a omului, în felul acesta transfigurându-şi moartea şi însăşi starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de graţie... Comportamentul în temniţă al camarazilor şi camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Ţuţea sau Aspasia Petrescu Oţel a dat un sens absurdului însuşi. Iar acest sens a însemnat, în fond, dejucarea proiectului demenţial şi diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuşi, au conceput sistemul politic şi penitenciar din România... Românii, deţinuţii politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul şi arbitrarul acelei lumi concepută în dispreţ şi ură faţă de om, faţă de Cel ce ne-a împrumutat chipul Său. Au ştiut să transfigureze infernul concentraţionar într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu! Într-o gură de rai...
L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunţii sale, în iarna lui 1941, şi întors la soţia sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniţă 24 de ani?...
Şi mi-a răspuns cam aşa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câştigul că te afli acolo...”.
De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!... Mioritic în totului tot... Resimţindu-l ca pe dovada de eşec al terorii cominterniste!
*
Aşadar, ciobănaşul mioritic când află că i se doreşte moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezeşte” de la faţa locului. Ci rămâne locului şi-şi acceptă soarta „româneşte”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!... De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!
Comportamentul mioritic, al ciobănaşului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se ştie şi să se înţeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănaşul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se ştie că la fel de mioritic, de „româneşte”, reacţionează Însuşi Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda şi „sponsorii” Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El îşi adună mai aproape învăţăceii şi le ţine predica cea mai înălţătoare, învăţătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieţii adevărate! Sfidând moartea şi forţele întunericului, ale răului şi ale minciunii! Exact ca în Mioriţa...
Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis aşa! – se defăşoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morţii lui Socrate. El, omul cel mai inţelept, cel mai priceput în a descifra tainele minţii omeneşti şi ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzaţiile aduse de nişte neica nimeni... Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai „democratic” cu putinţă: prin vot, prin scrutin, prin referendum... Ca şi Iisus, de altfel!
...A avut Socrate nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale şi n-a făcut-o. În ajunul morţii, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-şi consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ţinut „predica” sa cea mai emoţionantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, şi-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului... Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.
E greu de precizat şi de stabilit o ierarhie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Mioriţa, Evangheliasau Phaidon? Ceea ce putem preciza este că atât Iisus, cât şi Socrate, adică atât omul cel mai curat din câţi au existat, cât şi omul cel mai înţelept, puşi în faţa morţii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!... Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a vieţui pe această lume totuşi trecătoare, înşelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog