Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

O perspectivă didactică de însuşire a termenilor

Livia STATE

Alte articole de
Livia STATE
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

Procesul de asimilare a vocabularului prin învăţarea materiilor şcolare este unul complex pentru elev. Ştiinţele moderne oferă, prin conţinuturile curriculare, zeci sau sute de noţiuni, specifice fiecărui obiect şcolar.
Să admitem că elevul de şapte ani a venit la şcoală fără să cunoască noţiunea de „punct”. În primele zile de studii, el va asimila sensul acestui cuvânt, ca termen al punctuaţiei, chiar de la întâile activităţi de citire şi scriere. Apoi la matematică va învăţa că acest semn marchează înmulţirea, la geografie – că poziţionează pe hartă o aşezare omenească, la muzică va afla că, pus deasupra notei, indică prelungirea ei, la educaţia tehnologică va afla că punctele arată un anumit fel de a broda. Nu e vorba, de fiecare dată, de un cuvânt nou, ci de sensuri noi ale aceluiaşi cuvânt. Acestora li se mai adaugă, treptat, îmbinările stabile: punct de plecare, punct de foc, punct de sprijin, punct culminant, a pune punct, puncte de suspensie, punct şi virgulă, multe puncte ş.a.
Profesorul care introduce noţiunea trebuie să aibă în vedere cunoştinţele anterioare ale elevului şi să-l ajute să înţeleagă mecanismul transferului de sens. Astfel, elevul va conştientiza circulaţia cuvintelor polisemantice, utilizându-le corect în procesul de comunicare. Şi aici rolul profesorului de limbă română nu poate fi supraapreciat: anume nouă ne revine sarcina de a acţiona paralel, ajutându-i pe elevi să înţeleagă legile interne ale limbii, să simtă cum limba e stăpâna noastră şi cum noi devenim stăpâni pe propriile noastre cunoştinţe pentru că stăpânim cuvintele. Şi dacă la etapa gimnazială aceste aspecte ale asimilării limbii nu sunt stipulate de conţinuturile şi obiectivele curriculare, deci pot fi sporadice, rod al unei inspiraţii de moment, la nivel de liceu accentele se schimbă şi calea ce trebuie parcursă e reperată mai clar. Obiectivul principal în acest sens este creşterea nivelului competenţelor comunicative prin extinderea sferei de utilizare a termenilor însuşiţi în cadrul disciplinelor studiate: matematică, chimie, fizică, biologie, istorie, informatică ş.a.
Să urmărim câteva exemple.
Cuvântul atmosferă provine din limba franceză (atmosphère) şi are, conform DEX-ului, următoarele sensuri:
1. Înveliş gazos care înconjoară pământul; aer.
2. Masă de gaze şi de vapori aflată într-un spaţiu în care au loc reacţii chimice.
3. Unitate de măsură a presiunii gazelor.
Elevul învaţă primul sens al cuvântului sus-numit la orele de geografie, celelalte două însuşindu-le la lecţiile de chimie şi, respectiv, fizică. În varianta ideală, profesorii de la materiile din urmă ar trebui sa facă trimitere la semnificaţia deja cunoscută de elev, de la geografie. Legătura dintre aceste trei sensuri ale unităţii lexicale date e evidentă – toate se referă la gaze. Dar în comunicarea cotidiană elevul foloseşte şi astfel de îmbinări ca: atmosferă de lucru, atmosferă de sărbătoare; atmosferă plăcută, atmosfera epocii ş.a., cuvântul atmosferă extinzându-şi aria semantică şi căpătând un sens figurat: mediu social înconjurător, ambianţă; stare de spirit care se creează în jurul cuiva sau a ceva. Intrând în vocabularul activ al elevului şi utilizat în afara disciplinelor de geografie, chimie şi fizică, lexemul dat îşi pierde valoarea terminologică, devenind o marcă a unei exprimări elevate.
Cuvântul algoritm (din franceză algorithme) este auzit de elev, pentru prima dată, la lecţiile de matematică şi înseamnă ansamblu de simboluri folosite în matematică şi în logică, permiţând găsirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. Prin generalizare, cuvântul capătă sensul de succesiune de operaţii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. Cunoscând acest lucru, elevul va şti şi va putea să-şi structureze un răspuns oral, în baza unui algoritm propus de profesor, la istorie, geografie etc. sau să redacteze un eseu la literatura română, respectând un algoritm. Familiarizat, la orele de limba română, cu modalităţile de extindere a sensului unui cuvânt, elevul va înţelege şi sintagme precum algoritm parlamentar, atât de vehiculată în mass-media şi însemnând schema de distribuire a funcţiilor / locurilor în parlament.
Similară este şi evoluţia sensurilor cuvântului bazin. DEX-ul propune următoarele sensuri:
1. a) Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatră, din ciment etc.;
b) Rezervor de apă amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practică în apă.
2. a) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îşi adună apele;
b) Regiune delimitată de albiile tuturor afluenţilor unui râu sau ai unui fluviu;
c) Bazin portuar – parte a unui port, special amenajată pentru staţionarea vaselor (în vederea încărcării şi descărcării lor);
d) Regiune geografică bogată în zăcăminte de minereuri, în special de cărbuni.
3. Cavitate situată în partea inferioară a abdomenului şi constituită din oasele iliace; pelvis.
Observăm că primul sens al cuvântului se referă la sfera sporturilor, al doilea e din geografie, iar cel de-al treilea reflectă realităţi din domeniul anatomiei. Elevul le însuşeşte pe rând, la materiile respective, utilizându-le după necesitate. Datoria profesorului de limba română este să-i ofere oportunitatea de a sesiza sensurile cuvântului, precum şi posibilităţile de combinare ale acestuia (bazin de decantare, bazin de flotaţie, bazin de retenţie, bazin hidrografic, bazin carbonifer etc.).
Cuvântul vitezăse utilizează în domeniul fizicii şi al sportului cu următoarele accepţii:
1. Raportul dintre spaţiul parcurs de un mobil şi timpul folosit pentru parcurgerea acestui spaţiu; raportul dintre variaţia unei mărimi şi timpul în care se produce această variaţie; viteză cosmică – viteza cuprinsă între 7,912-16,6 km / secundă imprimată navelor cosmice de la înscrierea pe o orbită circulară a Pământului până la părăsirea sistemului solar.
2. Ritmul în care se produce sau se repetă un proces chimic, fiziologic, electric etc., raportat la o unitate de timp; viteză de sedimentare – interval de timp în care se depun hematiile în sângele rămas necoagulat, servind la diagnosticarea sau urmărirea evoluţiei unor boli.
3. Fiecare dintre raporturile de demultiplicare dintre turaţia motorului unui vehicul şi turaţia arborelui care transmite mişcarea la roţile propulsoare ale vehiculului.
În vorbirea cotidiană cuvântul viteză se utilizează mai mult cu sensul de „rapiditate în deplasare, iuţeală, repeziciune”:Oamenii se deplasau cu o viteză uluitoare. Dovadă a aceluiaşi fenomen servesc şi exemplele: Rezistenţa insurgenţilor a fost înfrântă, Forţele adversarilor politici sunt inegale, în care cuvintele rezistenţă şi forţă au devenit un bun lingvistic comun.
Constatăm, aşadar, un proces de determinologizare a cuvintelor cu valoare terminologică şi de revalorificare a lor în fondul lexical comun. Unităţile determinologizate, ajungând în limba literară, îşi activizează considerabil particularităţile derivative; în consecinţă, apar derivate care lipseau în sistemul terminologic din care au provenit ele. Termenii daţi, fiind asimilaţi de limba literară, intră în diverse raporturi cu celelalte elemente lexicale, ceea ce le permite să funcţioneze într-un anumit mod, contribuind la diversificarea mijloacelor expresive ale limbii comune. Determinologizarea implică deci modificări semantice, în urma cărora elementul terminologic cu sensurile sale noi devine şi unitate a sistemului lexical al limbii, ceea ce condiţionează, permite şi asigură utilizarea lui terminologică şi nonterminologică paralelă.
Unele cuvinte, ieşind dintr-un anumit subsistem terminologic, îşi răspândesc sfera de utilizare nu doar asupra lexicului general comun, ci pătrund în alte subsisteme terminologice. De exemplu, sensul iniţial al cuvântului tramă este „fir de mătase prin răsucirea a cel puţin două fire ca bătătură”. Din domeniul manufacturii termenul a pătruns în sfera arhitecturii, căpătând sensul de „ansamblu de străzi pe care se concentrează traficul principal într-un teritoriu urban”, iar în domeniul teoriei literare trama semnifică „subiectul propriu-zis al unei opere literare, al unei piese de teatru, al unui film; acţiunea, intriga, canavaua pe care se ţes evenimentele operei respective”. În ştiinţele biologice, acelaşi lexem înseamnă „ansamblu de elemente, osatura sau partea rezistentă a unui ţesut”. E de observat că, indiferent de domeniul în care este folosit, cuvântul tramă păstrează un sens comun pentru toate semnificaţiile semnalate, şi anume de „parte fundamentală pe care se sprijină, se îmbracă ceva, osatură, carcasă”.
Utilizând acest termen la orele de analiză a unui text literar epic sau dramatic, ar fi binevenit să explicăm evoluţia acestuia în limba română. E de menţionat că latinescul trama însemna „urzeală, ţesătură, pânză de păianjen”, precum şi „constituţie, schelet”; iar cu sens figurat – „fleacuri”.
E uşor de observat cum s-a constituit aria semantică a cuvântului în limba noastră, dar şi în alte limbi romanice.
În limba franceză modernă, de exemplu, cuvântul dispune de două linii semantice distincte: I. 1. Termen din domeniul industriei textile, 2. Termen de arhitectură, 3. Termen de imprimerie şi fotografie, 4. Termen de televiziune şi II. Termen de naratologie. În limba italiană, remarcăm aceeaşi semnificaţie din domeniul textil, naratologic, dar acesta din urmă, echivalent cu intrigă, generează sensul figurat de „complot, maşinaţie”.
Şi în limba englezăse utilizează cuvântul împrumutat din franceză tram, dar numai ca termen textil. Însă în baza lui se formează atât de cunoscutul tramcar, apoi tramway, în care sensul original de „fir, linie” transpare cu uşurinţă. Astfel, termenul literar, din română, şi mijlocul de transport, din engleză, vor deveni în concepţia elevului, oarecum, înrudiţi, pentru că – avem această convingere – lucrurile explicate şi motivate sunt cele care se memorează. Înţelegând cum trăieşte cuvântul în limba vie, actuală, altă dată elevul va apela singur la dicţionar, făcându-şi surpriza unei descoperiri proprii.
 
Bibliografie
1. И. Дворецкий, Латинско-русский словарь, М., Русский язык, 1986.
2. Le Petit Larousse, Paris, Larousse, 1995.
3. Итальянско-русский словарь, M., Советская энциклопедия, 1972.
4. The Concise Oxford Dictionary of Current English, Oxford, Clarendon Press, 1995.
5. Al. Dauzat, Dictionnaire etymologique, Paris-VI, Larousse, 1938.
6. M. Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Bucureşti, Editura Cartier, 2001.
7. T. Cartaleanu, O. Cosovan, Predarea limbii române în viziunea Curriculumului de liceu, Chişinău, Editura Cartier, 2001.
8. Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
9. I. Druţă, Unele tendinţe în terminologia social-politică actuală / Terminologie şi limbaje specializate, Chişinău, Centrul Naţional de Terminologie,2000.
10. Limba şi literatura română, Curriculum pentru învăţământul liceal (clasele a X-a – a XII-a), Chişinău, 2006.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog