Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Nuvela Golanii de Liviu Rebreanu. Studiu stilistic

Ioan MILICĂ

Alte articole de
Ioan MILICĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XX, 2010

Pentru tipar

1. Preambul
Receptarea textului literar este unul dintre cele mai fertile domenii de interes pentru cognitivişti. În stilistică şi poetică, paradigma cognitivă a cunoscut, cel puţin în ultimul deceniu, o dezvoltare substanţială, concretizată în apariţia mai multor lucrări care, deşi pornesc de la ipoteze opuse sau dezbat concepte operaţionale insuficient fixate într-un inventar terminologic consacrat, se organizează într-o bibliografie relativ unitară. Nota de noutate a studiilor de factură cognitivistă este dată de fundamentele epistemice care permit analiza textului literar din multiple unghiuri de interpretare, demersul fiind edificat prin împletirea cunoştinţelor de psihologie şi de filozofie cu cele de lingvistică şi de teoria literaturii. Printre principiile diriguitoare ale cercetărilor de tip cognitiv se numără a) aspiraţia de a arăta că trăirea în lumea fenomenală orientează convertirea realităţii prin şi ca limbaj, experienţa de viaţă a fiinţei umane fiind încorporată în categorii de cunoaştere şi de limbaj, b) năzuinţa de a pune în lumină osmoza între ceea ce este perceptibil şi ceea ce este imperceptibil şi c) ţelul de a considera literatura „o formă specifică de cunoaştere şi de trăire umană” (Gavins / Steen, 2003, p. 1).
Deşi unele voci critice consideră că direcţia cognitivistă nu pare a fi altceva decât un empirism doct, întemeiat pe supoziţii fragile (v. obiecţiile formulate de Rastier, 1998, p. 195-244 şi de Coşeriu, 1992-1993, p. 83-99), curentul a cunoscut o dezvoltare remarcabilă în ultimele două decenii, graţie abordării preponderent aplicative a unor supoziţii teoretice cu o tradiţie îndelungată în istoria culturală a umanităţii: originea limbajului, relativitatea lingvistică, limba şi gândirea, relevanţa contextuală şi culturală a procesului de comunicare interumană, distincţia între limbajului literal şi cel figurat, taxonomia producţiilor literare etc.
Lucrarea de faţă are ca obiectiv valorificarea unora dintre achiziţiile cognitivismului, în încercarea de a arăta că proza scurtă a lui Liviu Rebreanu, rămasă multă vreme în umbra marilor creaţii româneşti ale autorului, conţine germenii stilistici din care creşte arta narativă a marelui scriitor. Pornind de la câteva concepte operaţionale centrale, studiul are ca element de referinţă ipoteza că scrierea şi receptarea textului narativ sunt procese care pot fi analizate în termenii teoriei prototipurilor, orientare iniţiată de Eleanor Rosch şi îmbogăţită prin cercetări ulterioare, precum teoria metaforei conceptuale.
 
2. Teoria prototipurilor
La mijlocul anilor ’70, în urma unor serii de experimente privind categorizarea, E. Rosch a pus bazele aşa-numitei teorii a prototipurilor. Procesul de clasificare mentală, consideră cercetătoarea, este guvernat de două principii:
1. economia cognitivă: „sarcina sistemelor de categorii este de a furniza maximum de informaţie cu un efort cognitiv minim” (Rosch, 1978, p. 28).
2. structura lumii percepute: „lumea percepută ne apare mai degrabă ca informaţie structurată decât ca atribute arbitrare şi imprevizibile” (Rosch, 1978, p. 28).
Niciunul dintre cele două principii nu reprezintă achiziţii noi în ştiinţele limbajului, inedită fiind doar perspectiva în care este înscrisă dezbaterea asupra categoriilor.
Dacă denumirea de economie cognitivă este datată relativ recent, noţiunea de lege a minimului efort este cunoscută de mai multă vreme. Este suficient să-l amintim, de pildă, pe A. Martinet (1970, p. 227 ş.u.) care nota că principiul respectiv guvernează perceperea şi exprimarea realităţii: „Comportamentul uman este supus legii minimului efort conform căreia omul nu-şi cheltuieşte energia decât în măsura în care poate ajunge la scopurile fixate”.
Nici structura lumii percepute nu este o inovaţie. Cu aproximativ două veacuri în urmă, Wilhelm von Humboldt (2008, p. 122 ş.u.) afirma – în continuitatea gândirii aristotelice – că orice noţiune se fixează pe baza unor trăsături proprii şi a unor relaţii care o leagă de alte concepte. Identificată prin trăsăturile ei inerente, noţiunea trebuie considerată absolută, descrisă în relaţie cu alte concepte, ea trebuie considerată relativă. Consideraţiile lui W. von Humboldt sunt cât se poate de importante în afirmarea relativităţii care leagă lumea obiectelor de universul cuvintelor. Cuvântul nu este copia unui obiect, ci o echivalare interpretativă a acelui obiect. În sanscrită, exemplifica învăţatul, elefantul este denumit când „cel care bea de două ori”, când „cel cu doi colţi”, când „cel înzestrat cu o mână”, ceea ce arată că denumirile ilustrează concepte diferite, deşi obiectul supus descrierii lingvistice este unul şi acelaşi. Acest exemplu pune în lumină originea mentală a conceptelor, calitatea lor de configuraţii ale spiritului: „Limba nu reprezintă niciodată obiectele, ci întotdeauna conceptele pe care, pornind de la ele, spiritul le configurează în mod spontan în procesul producerii limbii” (Humboldt, 2008, p. 122). Prin forţa de pătrundere a gândirii, lumea percepută este structurată în configuraţii spirituale numite concepte, iar conceptele alcătuiesc, afirmă adepţii cognitivismului, sistemul nostru de categorizare.
În esenţă, cele două principii guvernează existenţa a trei niveluri de categorizare: generic (sau de bază), supraordonat şi subordonat. Între niveluri nu există graniţe precise, iar categoriile cognitive sunt legate unele de altele prin relaţii ierarhice.
Gradul de includere al unei categorii reflectă existenţa principiului ierarhizării. Orice clasă supraordonată include toate elementele unei clase subordonate. De exemplu, pentru a deosebi diverse rase de pisici, întrebuinţăm denumiri precum birmaneză, siameză, persană. Aceste denumiri ilustrează existenţa nivelului subordonat. Mai departe, toate cele trei rase au trăsături comune care determină includerea într-o categorie de rang superior, pisică, această categorie reliefând existenţa nivelului de bază (generic). Alături de alte categorii cu acelaşi grad de includere, cum ar fi, de pildă, câine, oaie, cal etc., categoria pisică formează o clasă mai amplă, animal, iar această ultimă clasă reprezintă nivelul supraordonat.
Fără a detalia modelul propus de Rosch, aspect tratat pe larg în literatura de specialitate1, ne limităm la a menţiona că, în viziunea autoarei, „prototipurile par a fi acei membri categoriali care reflectă cel mai bine structura redundantă a unei categorii ca întreg” (Rosch, 1978, p. 12). Cu alte cuvinte, prototipurile sunt nuclee categoriale, adică exemplare reprezentative care ilustrează existenţa nivelului de bază al categorizării. Dat fiind că orice categorie este concepută ca având un centru (realizările prototipice) şi o margine (realizările periferice), apartenenţa membrilor la anumite categorii este determinată de gradul de asemănare cu prototipurile.
Sistemul categorial are organizare radicală (Stockwell, 2002, p. 29). Noţiunile asociate expresiilor lingvistice formează reţele conceptuale, în interiorul cărora nucleele categoriale se leagă unele de altele prin zone de interferenţă reprezentate de realizări periferice, ceea ce înseamnă că nu există graniţe precise între categorii.
Prototipicitatea unui membru este dată de trăsătura (sau de ansamblul de trăsături) care determină centralitatea lui în interiorul categoriei. De pildă, se consideră că prototipicitatea funcţiei de subiect este dată de co-prezenţa trăsăturilor [temă] şi [agent]; de regulă, subiectul – un element nominal în nominativ – este purtătorul informaţiei tematice (GALR, 2008/II, p. 337) şi se manifestă ca agent care duce la îndeplinire acţiunea exprimată de predicat: Copilul aleargă după minge; El se spală pe mâini; Mihaela se uita pe fereastră etc. Absenţa uneia din cele două trăsături determină realizări neprototipice ale funcţiei de subiect. Lipsa trăsăturii [agent], evidentă în enunţuri ca Geamul a fost spart cu o piatră√de cineva; Fetele s-au lăsat duse la grădiniţă √de cineva etc., demonstrează că rolul de agent este asumat de complementul de agent (numit şi subiect logic).
 
3. Prototipicitate şi receptare
Chestiunea prototipicităţii a generat controverse în discuţiile legate de receptarea textului literar. Ce rol joacă prototipurile în evidenţierea înţelesurilor unei opere literare? Sunt trăsăturile prototipice preexistente textului sau, dimpotrivă, caracteristici create odată cu textul, pe care cititorii le sesizează şi le interpretează pe măsură şi de îndată ce lectura are loc?
Ne aflăm în faţa a două direcţii conflictuale. Fie adoptăm perspectiva „statică”, potrivit căreia universul operei poate fi receptat numai prin prisma unor matrice noţionale (re)cunoscute, fie adoptăm perspectiva „dinamică”, potrivit căreia cititorul îşi apropie lumea textuală graţie unui proces viu de configurare „pe loc” a înţelesurilor. Înţelegere constativă sau înţelegere performativă?
Dacă presupunem că prototipicitatea preexistă receptării textului, atingem în mod direct chestiunea stilului ca deviere. Afirmaţia necesită explicaţii. Luând ca exemplu verbul a cerne, este în genere admis că realizarea semantică prototipică este ‘a trece ceva prin sită sau prin ciur’, aspect reliefat de enunţuri precum: „Se cerne făina într-un castron”; „Bunica cerne mălaiul” etc. În raport cu sensul prototipic deja amintit, enunţuri de tipul „Moara văzduhului cerne din belşug omăt”2; „Conducerea PDL «cerne» eurocandidaţii”3 etc. concretizează realizări semantice neprototipice, adică marginale. Faţă de aceste exemple, propoziţia „Cernea o ploaie măruntă şi grasă ca untura topită” (Rebreanu, 2002, p. 214) pare a reflecta un sens parcă şi mai îndepărtat. S-ar putea chiar comenta că înţelesul verbului a cerne din textul lui Rebreanu stă mult mai aproape de ‘a ploua’ decât de ‘a trece ceva prin sită’, fiind deviant faţă de realizarea prototipică preexistentă textului. Este validă o asemenea constatare? Sunt înţelesurile din opera literară îndepărtări (devieri) de la uzanţele lingvistice ale marii mase de vorbitori? O bibliografie foarte bogată stă mărturie în sprijinul unui răspuns afirmativ la aceste interogaţii.
Pe de altă parte, merită investigată şi cea de-a doua perspectivă: prototipicitatea se dezvoltă în procesul de receptare. Cu alte cuvinte, „în locul presupunerii că limba actualizează reprezentări conceptuale prototipice fixe, [considerăm că – n.tr.] limba serveşte ca indicator direct al cunoaşterii enciclopedice din care apar pe dată înţelesuri sau ca mijloc ad-hoc de înţelegere” (Gibbs, 2003, p. 38). E limpede că această a doua viziune oferă flexibilitatea necesară judecării unor evenimente (ficţionale) şi fapte de limbaj neaşteptate şi subliniază faptul că orizontul de înţelegere al cititorului se adaptează în permanenţă la dinamica textului. Conform acestui raţionament, creativitatea umană ne apare ca pârghie de acces spre universul ficţional.
Pentru a verifica validitatea celei de-a doua perspective, am ales ca suport nuvela Golanii de Liviu Rebreanu. Opţiunea a fost determinată de următoarele raţiuni de ordin economic: a) întindere redusă, b) număr (aparent) restrâns de tipuri de procedee stilistice, c) naraţiune, dialoguri şi descrieri concise şi d) cadru spaţio-temporal bine delimitat: acţiunea se petrece în Bucureşti4 într-un interval orar de 24 de ore.
Adoptarea ipotezei că prototipurile sunt nuclee conceptuale a căror centralitate ţine de text îndeamnă la căutarea unui răspuns la întrebarea „Prin ce se deosebesc realizările prototipice şi cele neprototipice?”. Prin urmare, este necesară stabilirea unor criterii pe baza cărora să se poată face diferenţa între realizările conceptuale centrale şi realizările conceptuale marginale dintr-un text narativ.
 
4. Criterii de evaluare a prototipicităţii în textul narativ
Pentru necesităţile analizei de faţă vom valorifica două criterii care contribuie la deosebirea conceptualizărilor prototipice de cele periferice. Primul dintre criterii este frecvenţa de uz. Unii dintre specialiştii care au acordat atenţie relaţiei dintre uz şi prototipicitate au remarcat că „anumite tipuri de uz lingvistic nu sunt prototipice pentru că apar mai frecvent, ci apar mai frecvent pentru că sunt prototipice” (Geeraerts, 2006, p. 51). Totuşi, dacă se acceptă existenţa unei corelaţii între frecvenţa de apariţie a unor fapte de limbă şi statutul acestora – central sau marginal – în interiorul categoriei pe care ele o ilustrează, trebuie admis şi că „frecvenţa de apariţie poate fi un instrument euristic pentru evidenţierea prototipurilor, dar nu reprezintă sursa prototipicităţii” (idem). Prin simplificare, dar fără a denatura esenţa acestor comentarii, afirmăm că frecvenţa de apariţie a unor fapte de limbă într-un text narativ poate reprezenta un indicator al prototipicităţii: cu cât numărul de ocurenţe al unei realizări este mai mare, cu atât mai mare este probabilitatea ca acea realizare să fie prototipică, sau, invers, cu cât numărul de ocurenţe al unei realizări este mai mic, cu atât mai mică este probabilitatea ca respectiva realizare să fie prototipică. De exemplu, în nuvela Golanii, incoativitatea5 este reflectată de mai multe tipuri de structuri verbale: i) a începe + verb la infinitiv, ii) a începe + verb la conjunctiv, iii) a prinde + verb la infinitiv şi iv) a-i veni + verb la conjunctiv. Numărul de ocurenţe al fiecărui tip de structură poate servi ca indicator al prototipicităţii. Astfel, realizarea de tipul a începe + verb la infinitiv apare în text de unsprezece ori, realizarea de tipul a începe + verb la conjunctiv este întrebuinţată de şase ori, tipul a prinde + verb la infinitiv are două ocurenţe, iar structura a-i veni + verb la conjunctiv are doar o singură apariţie. Aceste date conduc spre observaţia că realizările de tipul a începe + verb la infinitiv şi a începe + verb la conjunctiv sunt prototipice, în vreme ce structurile de tipul a prinde + verb la infinitiv şi a-i veni + verb la conjunctiv sunt realizări marginale ale incoativităţii.
Restrângând analiza la realizările cu cea mai mare frecvenţă de apariţie în text, ni se pare interesant de semnalat că în nuvelele scrise de L. Rebreanu în perioada 1909-1912 (Glasul inimii, Răfuiala, Culcuşul, Golanii) structura a începe + verb la infinitiv este dominantă în raport cu realizarea incoativă de tipul a începe + verb la conjunctiv. În proza scurtă de după 1919 (Catastrofa, Iţic Ştrul, dezertor), tipul a începe + verb la conjunctiv cunoaşte realizări aproape exclusive, ceea ce demonstrează că preferinţa autorului pentru realizarea prototipică din limba actuală (a începe + verb la conjunctiv) pare a fi rezultatul unui proces de rafinare şi de modernizare a scriiturii, proces care a determinat eliminarea progresivă a structurii a începe + verb la infinitiv, percepută, probabil, ca arhaizantă. Criteriul statistic joacă deci un rol semnificativ în identificarea prototipurilor.
Cel de-al doilea criteriu este de natură referenţială şi priveşte relaţia semn – obiect sau, altfel spus, are în vedere felul în care se construieşte prin limbă universul operei. Pentru a arăta importanţa criteriului referenţial în evaluarea prototipurilor textuale, am ales să analizăm numele eroilor din nuvela Golanii. Textul este construit în jurul şi cu participarea a patru personaje: Gonea Bobocel, Margareta, Aristică şi Teacă6.
Fiecare nume profilează o identitate textuală. În opera literară, observă cu îndreptăţire G. Ibrăileanu (1998, p. 179), numele „nu va fi oricare, ci unul care să semene deodată cu personajul”. Reflectarea identităţii personajului în şi prin nume este comentată şi de Dumitru Irimia (1999, p. 205): „Substantivul propriu-nume de personaj literar încetează a mai fi un simplu termen denotativ (ca în limba neartistică); el devine un semn descriptiv (...) şi semnificativ.” În lumina acestor consideraţii, se poate presupune că numele sunt realizări prototipice, ceea ce înseamnă că ele sunt conceptualizări matriceale ale personajelor create de un scriitor. Aceasta este linia interpretativă asumată de Ibrăileanu (1998, p. 179), care notează că „în literatură personajul trebuie să se nască odată cu numele care convine naturii sale fizice şi morale”. Numele personajelor sunt emblematice, ceea ce face ca exemplaritatea fiinţelor care trăiesc în lumea ficţională să fie modelată (şi) prin nume7.
Ce anume din personalitatea eroului din nuvela lui L. Rebreanu sălăşluieşte în numele Gonea Bobocel? Numele Gonea este un derivat format din radicalul gon- şi sufixul antroponimic -ea. Acest model formativ (radical + suf. -ea), foarte productiv în Ardeal8, este valorificat de scriitor pentru a sintetiza, prin nume, temperamentul impulsiv al codoşului. Numeroase secvenţe aduc în prim-plan această dominantă: „Gonea se opri o clipă (...) zvârcolindu-se furios (s. – I.M.) în puhoiul de oameni” (Rebreanu, 2002, p. 214), „Dar Gonea parcă n-ar fi auzit-o; se burzului, roşi ca racul fiert şi păşi din ce în ce mai apăsat, gata-gata să izbucnească (s. – I.M.)” (Rebreanu, 2002, p. 216), „Gonea rătăci mult pe străzi, cu sufletul răscolit (s. – I.M.)” (Rebreanu, 2002, p. 220), „Şi deodată simţi o trebuinţă mare să vorbească, să-şi verse focul şi aleanul ce-l mistuia (s. – I.M.)” (Rebreanu, 2002, p. 222) etc. Firea repezită a eroului care „se zvârcoleşte şi se sfarmă ca un tont” (Rebreanu, 2002, p. 220) se oglindeşte în numele izvorât parcă din sfera de înţelesuri a verbului a goni: ‘a fugări’, ‘a căuta’, ‘a urmări’, ‘a hăitui’ etc. Să fie aceasta matricea fructificată de scriitor pentru a evidenţia felul de a fi al personajului? Dicţionarul de personaje conceput de Rădulescu (1995) nu oferă explicaţii cu privire la posibila origine a numelui. Totuşi tipul onomastic transilvan prelucrat de Rebreanu în crearea personajului devine şi mai evident dacă se ia în considerare convergenţa dintre modelul denominativ ardelenesc (nume bisilabic + suf. -ea) şi un amănunt din portretul fizic al personajului: mustaţa cârlionţată ungureşte (s. – I.M.).
În consonanţă cu numele Gonea, Bobocel, mai degrabă o poreclă născută dintr-o formă de alint decât un prenume, profilează destinul eroului. Diminutivul ironic format din subst. boboc (< ngr. bubúki, ‘floare care începe să se deschidă’, ‘pui’, fig. ‘ageamiu’) + suf. -el reflectă rudimentaritatea trăirilor emoţionale şi rolul de „victimă” cu care personajul se identifică.
Tonul autopersiflant al „autodialogului” permite cititorului pătrunderea în intimitatea proceselor de conştiinţă ale personajului. Gonea se consideră în permanenţă un ageamiu: „Aoleu, dar prost mai sunt, nene, prost mai sunt!... (s. – I.M.)” (Rebreanu, 2002, p. 217), „Dar bine, bre, de ce să mă părăsească ea pe mine, de ce? Huohoho!... Şi tot mai are obraz să mă mintă ca pe un gogoman (s. – I.M.). (...) Am ştiut că minte şi totuşi n-am bătut-o... Uf, măgarule, măgarule!... Iar de atunci fasoane şi mofturi, şi eu nu mai îndrăznesc să-i fac nimic, căci sunt laş ca o ţoapă (s. – I.M.)...” (Rebreanu, 2002, p. 218), „Adică şi eu sunt un zevzec şi jumătate (s. – I.M.), s-a isprăvit... (...) Degeaba mă cred eu băiat deştept, sunt mai netot ca orice huidumă (s. – I.M.)...” (Rebreanu, 2002, p. 220).
Aceste flagelări verbale sunt congruente cu judecăţile rivalului Aristică, care vede în Gonea un provincial necioplit: „– Ce-i cu tine, Goneo?... Ce-ai de umbli aşa, ca un mahalagiu de provincie (s. – I.M.)?” (Rebreanu, 2002, p. 218).
Prin intensificare superlativă, seria sinonimică prostgogomanlaşzevzecnetotca un mahalagiu de provincie reprezintă tot atâtea avataruri expresiv-semantice ale nucleului conceptual asociat numelui Bobocel. Părăsit de „şerpoaică”, codoşul aprig din fire şi rău de gură resimte cu intensitate umilinţa trădării şi neputinţa de a schimba cursul evenimentelor.
Mecanismele activate pentru a contura identitatea onomastică a personajului principal sunt utilizate şi pentru a da viaţă celorlalte nume. Diminutivarea este prezentă şi în numele Aristică (Aristide + suf. -ică). Derivarea diminutivală accentuează contrastul dintre nobleţea numelui Aristide (gr. Aristeides < gr. aristos ‘cel mai bun’) şi condiţia joasă a fantelui de mahala. Componenta ironică reliefată prin diminutivare nu subminează stratul de adâncime, etimologic, al numelui, ci îi redimensionează forţa de cuprindere. Mutălăul cu rânjet grosolan este maiestuos şi plin de vitalitate sau cel puţin aşa îi apare lui Gonea, raisonneurul: „Gonea, privindu-l, simţi un fior ciudat prin inimă. I se păru că începe să înţeleagă ceea ce nu înţelegea. Aristică era vioi şi tânăr, tânăr, încât părea că te înveseleşte cu tinereţea lui. Alături de dânsul, el era ca o gloabă mocănească lângă un cal năzdrăvan...(s. – I.M.)” (Rebreanu, 2002, p. 218). Imaginarul animalier este prezent ori de câte ori Gonea îşi urmăreşte cu atenţie rivalul: „umerii lui laţi şi ciolănoşi cu grumajii de taur îl ridicau parcă din rândul celorlalţi oameni” (Rebreanu, 2002, p. 219). Om al vremurilor noi, Aristică cel cu „mână de oţel” e tânăr şi vânjos, strâmbă mofturos din nas, vorbeşte franţuzit [„Parol? (...) Ştii, bre, am un mic rande-vu” (Rebreanu, 2002, p. 219)] şi se pupă cu Margareta în mijlocul străzii, fără a băga în seamă huiduielile burghezilor pudibonzi. Nonşalanţa fantelui cu priză la „fete” bagă spaima şi invidia în inima lui Bobocel cel trecut şi firav, care, cu „glas jalnic de femeie” (Rebreanu, 2002, p. 222), acceptă observaţia tăioasă a pungaşului Teacă: „Nea Aristică-i mai tare” (idem). Pe de altă parte, nici Gonea Bobocel nu e plămădit din alt aluat uman. Cu tot necazul care îi roade sufletul, craidonul cu mustaţă cănită se dedă modei verbale a vremii [„Ş-acu du-te, maşer, şi-ţi vezi de treabă, că te deşăl, te schilodesc, te...” (Rebreanu, 2002, p. 217)], merge legănat şi tacticos pe Calea Victoriei, îşi ia un aer boieresc, dă ochii peste cap şi fredonează „cu o voce de oală crăpată, un cuplet care făcea mare furoare prin mahalalele Bucureştilor” (Rebreanu, 2002, p. 220).
Sublimate în nume, destinele celor două personaje masculine oglindesc unul din filoanele artei lui Rebreanu, acela de a zămisli şi de a contrapune două ipostaze ficţionale ale aceluiaşi tip uman: craiul de mahala, golanul întreţinut de dame cu suflete pedepsite de Dumnezeu.
Numele Margareta prezintă câteva proprietăţi demne de luat în considerare. Latinescul margarita, cu sensul ‘perlă’, a fost împrumutat din greaca veche. În unele dicţionare etimologice ale limbii italiene9 se argumentează că gr. margarítês a fost preluat din pers. marvarid, mervarid, care, la rându-i, corespunde unei forme sanscrite. Neogrecescul margharítis a pătruns în limba română sub forma mărgărit (cf. Ciorănescu, 2005, p. 492). Nume de familie precum Mărgări(n)t, Mărgăritaru, Mărgăritescu, Mărgăritărescu ilustrează randamentul onomastic al unităţii lexicale respective. Sub diverse forme, prenumele feminin cu originea în lat. margarita este răspândit în toată Europa încă din Evul Mediu. Opinia că forma Margareta, consemnată în spaţiul românesc încă din secolul XIV-lea, îşi are originea în rom. margaretă ‘floare cu disc auriu şi petale albe’10 se sprijină pe o etimologie populară.
În nuvela Golanii, Margareta pare a fi doar numele de stradă al personajului feminin. În realitatea textului, Gonea se adresează altfel fetei atunci când începe a profera ameninţări: „să nu mă prosteşti, Marghioliţo scumpă, că te sugrum şi-ţi strivesc ţeasta” (Rebreanu, 2002, p. 216). Fără a respinge ideea că cel de-al doilea nume este un hipocoristic al antroponimului Marghioala11, se poate presupune că modelul onomastic impus cu subtilitate de Rebreanu ar putea avea legătură şi cu termenul marghiol (< ngr. marghiólos): „1. Impostor, şmecher; 2. Donjuan, crai” (Ciorănescu, 2005, p. 492). Va fi cunoscut Rebreanu termenul cu pricina? Cert este că de la marghiol s-a format verbul a se marghioli (‘a se strâmba, a se fandosi’), a cărui circulaţie în vorbirea de mahala din perioada anterioară celui de-al Doilea Război Mondial este semnalată de Valentin Gr. Chelaru (1937, p. 102/nota1 şi 122). Acestor două cuvinte li se adaugă substantivele marghiolie şi marghioleală, ambele cu sensurile ‘fandoseală’ ‘cochetărie (exagerată)’. În raport cu antroponimul Marghioala, familia cuvântului marghiol este mult mai apropiată de orizontul de semnificare al nuvelei, ceea ce ar putea legitima afirmaţia că numele Marghioliţa sintetizează, în nuvela lui Rebreanu, condiţia ingrată a femeii de stradă care nu-şi poate ascunde originea nici sub hainele orăşeneşti, nici sub spoielile cu care îşi maschează ofilirea accentuată de timp şi de păcat. Dacă numele Marghioliţa potenţează originea umilă, ocupaţia promiscuă şi vaga cochetărie trivială a personajului feminin, numele de stradă, Margareta, rezumă priceperea în arta amorului pe bani. Pentru „tăticul” care o exploatează, fetişcana jigărită (Rebreanu, 2002, p. 214) este bunul cel mai de preţ: „Margareta câştigă mai mult dintre toate fetele” (Rebreanu, 2002, p. 223). Aşadar, cele două nume ipostaziază trăsăturile fundamentale ale caracterului şi au valoare emblematică. „Crăiasa” cea trupeşă şi negricioasă este mărgăritarul de mahala care aprinde rivalitatea dintre Aristică şi Bobocel.
În urma acestei succinte interpretări se poate concluziona că numele sunt referinţe prototipice. În calitate de embleme ale personajelor, numele sublimează şi orientează receptarea felului de a fi al fiinţelor zămislite de creatorul textului.
Pentru a profila ridicarea şi decăderea proxenetului, scriitorul dezvoltă prin numeroase nuclee de semnificare opoziţia între numele Gonea Bobocel, convergent cu seria expresiv-semantică prostgogomanmăgarlaşzevzecnetot – mahalagiu de provincieo gloabă mocănească şi numele Aristică, convergent cu seria tânăr – vioi – puternic – grumaji de taur – tare – un cal năzdrăvan. Tensiunea acestei opoziţii este întreţinută de forţa de semnificare a dubletului onomastic Margareta (nume convergent în text cu apelativul şerpoaică) – Marghioliţa (nume învecinat cu ameninţarea „te sugrum şi-ţi strivesc ţeasta ca la puii de năpârcă”), prin care se conturează imaginea unei feminităţi planturoase care se leapădă de împletitura de frică şi de iubire cu care a înlănţuit-o Gonea numai pentru a se lăsa prinsă în mrejele lui Aristică.
 
5. Culori şi comparaţii
Ca indicatori ai prototipicităţii, criteriul frecvenţei de uz şi criteriul referenţial pot fi luate în considerare pentru a analiza organizarea reţelei de nuclee conceptuale care asigură unitatea, coerenţa şi complexitatea lumii textuale.
În nuvela „Golanii” cromatica are un rol esenţial în configurarea reprezentărilor care permit cititorului să-şi imagineze fiinţele şi evenimentele textuale. În ordinea frecvenţei elementelor lingvistice care actualizează sugestii coloristice, se pot identifica următoarele realizări cromatice centrale: roşu, galben şi negru. Acestora li se adaugă alte unităţi ale căror sensuri trimit spre tonuri de alb, cenuşiu şi albastru. Cea mai bogată reprezentare o are roşul, reflectat de cuvinte din clase lexico-gramaticale diferite: a roşi, înroşit, roşcovană, roşă-zinoberie12, roşă-aprinsă, galbene-roşcate, carmin, sânge, arămie, purpurii, a rumeni (cu forma rumenind), ca un rac fiert. Galbenul [cu realizări precum: galbene, galbene-roşcate, gălbuie, a îngălbeni, chihlimbar] şi negrul [ reprezentat de cuvinte ca: neagră (şi pl. negre), negrii, înnegriţi, cernit] contribuie, alături de roşu, la portretizarea personajelor.
Portretul Margaretei naşte în mintea cititorului imaginea unei măşti zugrăvite în negru şi roşu: „Era o fetişcană jigărită, cu faţa smeadă, bolnăvicioasă, pe care se citea durerea mută şi nehotărâtă a sufletelor pedepsite de Dumnezeu. Îmbrăcată c-o rochie neagră, scurtă, de sub care răsăreau două picioare mari, cu pulpele groase cât cofele, c-o bluză roşă-zinoberie, învăluită ca într-un sac cu un şorţ larg, cum poartă fetiţele de şcoală, vedeai numaidecât că vrea să se facă mai tânără de cum este. Dar obrajii spoiţi cu-n strat gros de pudră şi sulemenele, ochii stinşi, cu cearcănele vinete negrii, pe care nici dresurile nu le mai puteau ascunde, buzele cărnoase, muşcate şi vopsite cu carmin, care păreau o pată de sânge pe o coală de hârtie, şi pălăria-beretă, ţanţoşă, aninată peste claia castanie de păr străin ce-i împovăra capul, erau parcă urmele şi rezultatul celor douăzeci şi şapte de ani, care nu se mai puteau tăgădui” (Rebreanu, 2002, p. 214-215).
Femeia cu faţă negricioasă şi ochi încercănaţi îşi ascunde chipul sub spoiala groasă şi aprinsă a „dresurilor”. Buzele sângerii şi bluza roşie-verzuie contrastează puternic cu faţa lipsită de strălucire şi cu negrul rochiei. Prezenţa discretă a unei nuanţe implicite de galben se ghiceşte în paloarea „bolnăvicioasă” a pielii, notaţia fiind un indiciu al înjosirii trupeşti şi sufleteşti.
În antiteză cu imaginea chinuită a femeii, figura lui Aristică trimite către imaginarul focului şi pune în lumină vitalitatea personajului, aşa cum este el văzut de Gonea Bobocel: „Ochii lui Aristică scânteiau ca doi tăciuni aprinşi pe faţa roşcovană, lată, pe care o împărţea drept în două perechea de mustăţi galbene ca paiele, întinse de-a curmezişul obrajilor, de la o ureche până la cealaltă. Rânjea cu râsul grosolan al unui mutalău, un râs la care luau parte gura, ochii, mustăţile, obrajii şi chiar nasul lung şi subţire, care tremura şi se îndoia ca o frunză de ţigară” (Rebreanu, 2002, p. 218).
Chipul roşcovan cu ochi negri şi scânteietori este tăiat în două de mustaţa impunătoare de un galben aprins. Nasul lung şi subţire, expresie a frivolităţii lui Aristică, este întrecut numai de rânjetul neghiob care o face pe Margareta să freamăte. Sub aspect cromatic, se observă că roşul şi galbenul sunt dominante în raport cu unda de negru spre care trimite comparaţia ca doi tăciuni aprinşi.
Creionarea chipului lui Gonea Bobocel este realizată în antiteză cu înfăţişarea lui Aristică, deşi coloristica este aceeaşi (roşu, galben, negru). Chipul eroului lasă impresia de mumificare şi atrage atenţia asupra lipsei de energie vitală: „Îşi trase pălăria pe ochi şi se îndreptă, plouat, spre casă, mângâindu-şi mustaţa subţire, cănită ca pana corbului şi cârlionţată ungureşte. Sub mustăţi, printre buzele ca două şiruri purpurii se zgâiau trei dinţi viermănoşi şi înnegriţi, şi o plombă de aur care sclipea şi licărea mândru în mijlocul feţei înguste şi galbene ca chihlimbarul” (Rebreanu, 2002, p. 220).
Figura trasă şi chihlimbarie accentuează sugestia de mineralizare evocată de mustaţa vopsită şi de plomba care îngroaşă senzaţia de putrezire a dinţilor viermănoşi. Purpuriul buzelor întregeşte acuarela imaginată în galben şi negru. Abia în romane Rebreanu va însoţi în mod constant cromatica cu note de temperament, ceea ce îi va aduce faima de „poet epic al omului teluric” (G. Călinescu).
După criteriul frecvenţei de apariţie, în nuvela Golanii există mai multe tipuri de comparaţii: 1) construcţii introduse de elementul de relaţie ca: cincizeci şi trei de ocurenţe; 2) construcţii introduse de conectorul (de) parcă: zece ocurenţe; 3) construcţii introduse de conectorul ca şi când:cinci ocurenţe; 4) construcţii introduse prin conectorul cum: trei ocurenţe; 5) construcţii introduse de elementul de relaţie cât: o ocurenţă; 6) construcţii introduse de elementul de relaţie decât: o ocurenţă.
Datele indică faptul că realizarea comparativă prototipică este construcţia introdusă de elementul relaţional ca. Din punct de vedere sintactic, se constată că două treimi din numărul total de comparaţii, indiferent de conector şi de tipul de realizare sintagmatică (intrapropoziţională sau propoziţională), au ca regent un element verbal, restul având ca regent un element nominal, ceea ce demonstrează că în text comparaţia este un potenţator al narativităţii. Această trăsătură, evidentă atât în secvenţele narative, cât şi în cele descriptive (portrete şi peisaje), accentuează o proprietate a stilului lui Rebreanu, dinamismul.
Cu toate acestea, criteriul frecvenţei trebuie corelat cu criteriul referenţial pentru a observa ce domenii conceptuale sunt reprezentate prin realizări comparative. Analiza cantitativă trebuie deci rafinată printr-o analiză calitativă. În consecinţă, analiza este restrânsă doar la realizarea comparativă cea mai frecventă. După originea semantică a comparantului, se remarcă existenţa unui echilibru între structurile cu trăsătura semantică [+ animat] – douăzeci şi şapte de ocurenţe şi cele cu trăsătura [- animat] – douăzeci şi şase de ocurenţe. O astfel de analiză este însă insuficientă pentru a descrie reţeaua complexă de nuclee care originează înţelesul, pentru că nu apartenenţa semantică a termenilor trebuie cuprinsă în analiză, ci domeniul conceptual, adică esenţa textual-ontică reprezentată de faptele de limbă. Luăm ca exemplu următorul fragment:
„Fata scoase fuga banul din geantă, i-l aruncă şi se făcu nevăzută, căci lumea, curioasă, se înteţea în jurul lui Gonea, care răcnea cu ochii bolbocaţi ca un smintit.
«Vrea să-mi tragă clapa! Vrea să mă părăsească!» îşi zice dânsul, simţind că numai gândul acesta îl frige ca un fier înroşit. Capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocoteşte ceva” (Rebreanu, 2002, p. 217).
Dacă am opera cu opoziţia semantică [+ animat] – [- animat] pentru a comenta valoarea şi relevanţa expresivă a construcţiilor comparative, ne-am opri doar la constatarea că există o construcţie cu trăsătura [+ animat]: ca un smintit şi două structuri cu trăsătura [- animat]: ca un fier înroşit, ca un ibric. În schimb, dacă identificăm domeniul conceptual concretizat în aceste construcţii, vom spune că cele trei comparaţii reflectă furia personajului. Adoptând pentru moment perspectiva promovată în teoria metaforei conceptuale13, am putea spune că cei doi termeni ai construcţiei comparative, comparatul şi comparantul, reflectă domenii (ţintă şi sursă) de conceptualizare. Astfel, în propoziţia „(Gonea) răcnea cu ochii bolbocaţi ca un smintit” asocierile sintagmatice ilustrează conceptualizarea furia e nebunie (engl. anger is insanity cf. Kövecses, 2004, p. 20). Mai departe, enunţul „(...) gândul acesta îl frige ca un fier înroşit” este echivalent cu furia e ardere (engl. anger is fire, idem), iar secvenţa „Capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocoteşte ceva” pune în lumină metafora conceptuală furia e un lichid fierbinte într-un recipient (engl. anger is a hot fluid in a container, ibidem). În toate cazurile ţinta este aceeaşi (furia), variabile fiind numai sursele conceptuale (nebunie, ardere, lichid fierbinte într-un recipient). Deşi această orientare teoretică oferă, fie chiar şi parţial, o soluţie la problema identificării domeniilor de referinţă conceptuală pe baza cărora se dezvoltă anumite nuclee textuale, nu am reuşit încă să explicăm care este înţelesul macrostructurii textuale supuse analizei. În strânsă împletire cu celelalte fapte de limbă, comparaţiile din fragment reflectă măiestria cu care autorul construieşte pentru cititor cadrele care asigură înţelegerea episodului. Cele trei conceptualizări ale furiei permit cititorului să facă trecerea dinspre manifestările exterioare ale stării spre cele interioare. Ca şi lumea adunată în jurul lui Gonea, cititorul observă mai întâi comportamentul eroului: răcnetele şi ochii bulbucaţi. Fără a cunoaşte motivul furiei, trecătorii curioşi îl văd pe Gonea ca pe un smintit, însă lectorului i se deschide accesul nu doar spre transpunerea lingvistică a stării („Vrea să-mi tragă clapa! Vrea să mă părăsească!”), ci şi către felul în care personajul resimte intensitatea trăirii care îl domină (gândul îl arde ca un fier înroşit, capul îi fierbe ca apa dintr-un ibric). Cu alte cuvinte, creatorul construieşte pentru cititor, printr-o expunere biplană, procesualitatea senzorială a furiei. Întreaga fiinţă a protagonistului resimte organic imanenţa despărţirii de „şerpoaică”. Acest episod, ca multe altele din proza scurtă, indică modernitatea artei narative a lui Liviu Rebreanu14. Dincolo de suprafaţa naraţiunii impersonale, scriitorul construieşte o poveste concentrată în jurul personajului Gonea Bobocel15 şi a felului în care acesta înţelege şi simte lumea în care trăieşte. Omniscienţa este doar aparentă, cititorul fiind cu ingeniozitate dirijat să-şi asume viziunea eroului asupra evenimentelor şi senzaţiilor pe care el le resimte. Conceptualizarea clocotului care zguduie fiinţa personajului reprezintă, în nuvela Golanii, unul dintre prototipurile expresive. Recurenţele din nuvelă dezvăluie centralitatea acestei imagini-tip: „În mintea lui Gonea gândurile se învâltorau cu aşa iuţeală, că nu le putea urmări. Stătea uluit, buimac şi numai inima i se zvârcolea şi tremura” (Rebreanu, 2002, p. 222); „În creierii lui Gonea gândurile se vâltorau, se întreceau fără încetare şi tot mai nehotărâte” (Rebreanu, 2002, p. 228); „Căldura ce izvora din trupul adormit al Margaretei i se părea că-i vălmăşeşte toate gândurile şi încetinel-încetinel îi moaie creierii, care încep a picura ca ceara topită pe o lespede albă de piatră...” (Rebreanu, 2002, p. 229).
De altfel, cele mai multe dintre comparaţii participă la reliefarea înfăţişării, comportamentelor şi emoţiilor personajelor. În clipele de enervare, Gonea crâşneşte din măsele, spumegă, se poartă ca un smintit, înjură, răcneşte sau mugeşte, iar spaima şi durerea sufletească şi-o manifestă prin schimonosirea feţei, tremur de picioare şi paşi de plumb. Trăirile sunt aproape invariabil redate din perspectivă dinamică: „(Gonea – n.r.) se burzului, roşi ca racul fiert şi păşi din ce în ce mai apăsat, gata-gata să izbucnească” (Rebreanu, 2002, p. 216); „Gonea îngălbeni, ca şi când i-ar fi trântit două palme” (Rebreanu, 2002, p. 221); „Pungaşul tăcu brusc, sfredelindu-şi ochii în ochii lui Gonea. Văzu că faţa acestuia se schimonoseşte, ca şi când i-ar fi dat otravă” (idem); „Se luă în neştire după băiat, cu paşi de plumb, ca o vită care merge la zalhana” (Rebreanu, 2002, p. 222); „Gonea găsi în cuvintele acelea o zeflemea care-i şfichiuia obrajii ca pleazna unui bici de foc” (Rebreanu, 2002, p. 224);
Stările şi atitudinile Margaretei sunt înfăţişate prin aceeaşi tehnică de surprindere a evidenţelor organice, corporale ale afectelor: „Pe faţa Margaretei plutea o umbră de bucurie şi tremura parcă ar fi gâdilat-o un fior de fierbinţeală” (Rebreanu, 2002, p. 216); „fata (...) se zguli ca o şopârlă şi dârdâi cu glas plâns” (Rebreanu, 2002, p. 224); „Margareta se târî lângă dânsul ca o pisică bătrână, răsfăţată” (Rebreanu, 2002, p. 226) etc.
Mijloacele stilistice numite figuri îndeplinesc o funcţie cognitivă. Imaterialitatea proceselor de gândire şi de simţire este convertită, pentru cititor, în imagini textuale concrete, care fac posibilă înţelegerea felului în care senzaţiile şi judecăţile se întrupează în acţiuni şi comportamente.
Dacă acordă atenţie focalizării narative asupra lui Gonea Bobocel, cititorul ajunge să înţeleagă că nu doar comparaţiile, ci şi celelalte figuri (epitet, metaforă) pun în lumină asemănarea numelui cu felul de a fi al eroului. Conştiinţa lui Gonea este prinsă în goana ameţitoare a unui vârtej. Trecerea de la planul exterior, concretizat în diverse manifestări discursiv-comportamentale, la planul interior, al învolburării gândurilor, se realizează progresiv. Iniţial lectorul are acces numai la componenta exterioară, de suprafaţă, a manifestărilor emoţionale. Odată cu apariţia monologului interior, cititorul face cunoştinţă cu o organizare epică biplană ce corelează comportamentul, limbajul (exteriorizat şi interiorizat) şi simţirile eroului. În consonanţă cu începutul nuvelei, epilogul marchează o revenire la notaţia manifestărilor exterioare ale trăirilor interioare, iar incipitul [„– Tăticule, tăticule!, ţiui Margareta (...)”] şi finalul [„(Gonea) gemu slab, sfârşit: – Of, puiule, puiule!...] sunt simetrice. Între cele două replici, povestea furiei şi spaimei de a fi trădat în amor curge pe nesimţite.
 
6. Concluzii
Studiul pune în evidenţă faptul că este posibilă valorificarea teoriei prototipurilor în analiza textului narativ. În acelaşi timp, analiza a arătat că se poate construi un demers interpretativ care îmbină concepţia că prototipurile preexistă textului, cu orientarea potrivit căreia prototipicitatea rezultă din configurarea ad-hoc (Gibbs, 2003, p. 38) a înţelesului unui text. Afirmăm deci că procesul de reprezentare mentală a lumii cunoaşte o dublă manifestare în actul de receptare a creaţiilor literare: pe de o parte, avem cunoaşterea lumii în care trăim şi a resurselor comunicative ale limbii pe care o vorbim, pe de altă parte, întrebuinţăm această cunoaştere pentru a ne reprezenta lumea creată de scriitor prin cuvinte. Descoperind, prin lectură, un personaj, cititorul îşi construieşte o reprezentare a respectivului eu ficţional, iar această reprezentare este de factură performativă. Cu toate acestea, reprezentarea lumii textuale este posibilă numai dacă sunt cunoscute realităţile simbolizate de cuvinte. Accesăm entităţile categoriale fixate în minte prin cunoaşterea dobândită anterior actului de lectură (acest tip de cunoaştere este numit cunoaştere enciclopedică), pentru a construi în chiar momentul citirii textului o imagine a lumii de care luăm cunoştinţă. Altfel spus, prin lectură transformăm înţelegerea constativă în înţelegere performativă. Cu ceea ce ştim construim o reprezentare a ceea ce descoperim prin lectură.
 
Note
1 Pentru comentarii, observaţii critice şi aplicaţii ale teoriei prototipurilor, pot fi consultate lucrări precum Lakoff (1990), Ungerer / Schmid (1996), Stockwell (2002), Gavins / Steen (2003), Croft / Cruse (2004), Evans / Green (2006), Geeraerts / Cuyckens (2007), Geeraerts (2009).
2 Jurnalul.ro, 13 februarie 2009.
3 Alina Voaideş, Adevărul.ro, 30 martie 2009.
4 Mai precis într-o zonă centrală cuprinsă între Calea Victoriei, str. Sfinţii Voievozi şi str. Occidentului.
5 Pentru detalii privind categoria gramaticală a aspectului, v. GALR, 2008/I, p. 449-467.
6 În concordanţă cu portretul [„un băieţandru pipernicit, cu o mutră tăbăcită, cu degete lungi şi subţiri ca fusele (s. – I.M.)” (Rebreanu, 2002, p. 220)], numele cu iz de poreclă reflectă ocupaţia personajului. Teacă este pungaş (‘hoţ’).
7 Tensiunea dintre real şi ficţional, transpunerea personajelor din viaţă în text, sau viceversa, ilustrează una din manifestările prototipicităţii: „fără a avea numaidecât un prototip (sau în orice caz nu un singur prototip) în lumea realului, personajul literar se poate constitui în prototip, pentru lumea realului; afirmaţii precum „X e un Caţavencu / Harpagon etc.” sunt frecvente. (...) Construind textul (existenţa personajului este condiţia esenţială a existenţei romanului, nuvelei, dramei etc.), personajul se construieşte pe sine şi intră în lume odată cu textul pe care îl reprezintă, confirmând autenticitatea sa semantic-funcţională” (Irimia, 1999, p. 205).
8 „Un grup de nume româneşti transilvane este constituit de numele bisilabice cu sufixul antroponimic -a (în alternanţă cu -ea), formate prin apocopă si sufixare, nume de care Ardealul e plin: Duma, Boga, Boca, Bota, Ignea, Frona, Goga, Iuga, Joja, Jora, Naca, Nica, Todea, Cota, Costea, Sima, Proca, Dona / Donea ş.a.” (Florea, 2003).
9 Am consultat versiunea electronică a dicţionarului lui Ottorino Pianigiani, Vocabulario Etimologico della Lingua Italiana, http://www.etimo.it/.
10 De pildă, în Le Trésor de la Langue Française Informatisé se atestă faptul că sensul ‘floare’ s-a dezvoltat pe terenul limbii franceze, în vreme ce sensul ‘perlă’, frecvent întrebuinţat în Evul Mediu, a ieşit treptat din uz.
11 Iniţial nume aristocratic, acesta s-a răspândit mai apoi în straturile sociale inferioare.
12 Adjectivul zinoberie pare a fi o creaţie a scriitorului cu originea în subst. sinope, ‘culoare verde’ (cf. Marcu / Maneca, 1986, p. 996).
13 Teoria metaforei conceptuale a fost pusă în circulaţie de cognitiviştii americani George Lakoff şi Mark Johnson, fiind motivată de ipoteza că, pentru fiinţele umane, „modul obişnuit de conceptualizare, adică felul de a gândi şi de a acţiona, este esenţialmente metaforic. Conceptele structurează ceea ce percepem, felul nostru de a fi în lume şi modul în care ne raportăm la ceilalţi. Sistemul nostru conceptual joacă un rol central în definirea realităţilor cotidiene” (Lakoff & Johnson, 1980, p. 454). Observând că „esenţa metaforei este înţelegerea şi trăirea unui lucru sau a unei experienţe printr-un alt lucru sau printr-o altă experienţă” (Lakoff & Johnson, 1980, p. 455), cei doi cercetători americani consideră că metaforele conceptuale sunt fundamente ale actelor de categorizare. Spre deosebire de promotorii teoriei metaforei conceptuale, Gibbs (2003, p. 33) comentează că metaforele conceptuale sunt mai degrabă finalităţi, produse ale operaţiilor de conceptualizare, nu puncte de plecare în desfăşurarea categorizării. Opinia psihologului american pare îndreptăţită. Constatând că, în realitatea întrebuinţării ei, limba permite exteriorizarea felului nostru de a ne raporta la lume şi de a o înţelege, nu facem decât să identificăm unele dintre pattern-urile care pun în lumină legăturile intime dintre gândire şi limbaj. Pentru a contempla fineţea expresivă a unei creaţii artistice, interpretarea de factură statică trebuie înscrisă într-o abordare dinamică.
14 O asemenea apreciere intră în opoziţie cu verdictul lui Eugen Lovinescu (1998, p. 218): „Nici Golanii, nici Răfuiala, nici Frământări, nici Calvarul (scris în timpul războiului) nu conţin altceva decât elementele unei literaturi curente, în care amănuntul nu se ridică până la estetic”.
15 Un argument în sprijinul acestei afirmaţii este numărul de ocurenţe al numelui personajului. Gonea Bobocel este menţionat de patruzeci şi şase de ori, aproape de două ori mai mult decât celelalte două personaje, Margareta (douăzeci şi nouă de ocurenţe) şi Aristică (douăzeci şi şase de ocurenţe). Personajul episodic Teacă este menţionat numai de opt ori.
 
Bibliografie
***Gramatica limbii române (GALR), vol.I., Cuvântul, vol. II, Enunţul, tiraj nou, revizuit, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.
Valentin Gr. Chelaru, Din limbajul mahalalelor, în „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»” (BIFR), Iaşi, 1937, nr. 4, p. 102-131.
Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005.
Eugeniu Coşeriu, Semantica cognitivă şi semantica structurală, în „Prelegeri şi conferinţe”, Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXXIII, A, Editura Academiei Române, Iaşi, 1992-1993, p. 83-99.
William Croft & D. Alan Cruse, Cognitive Linguistics, Cambridge University Press, 2004.
Vyvyan Evans & Melanie Green, Cognitive Linguistics: An Introduction, Edinburgh University Press, 2006.
Ion A. Florea, Elemente româneşti în structura numelor de familie ale catolicilor din Moldova, în „Convorbiri literare”, nr. 11, noiembrie 2003, versiune electronică disponibilă la adresa de internet http://convorbiri-literare.dntis.ro/IFLOREAnov3.html.
Joanna Gavins, Gerard Steen (editori), Cognitive Poetics in Practice, Routledge, Londra şi New York, 2003.
Dirk Geeraerts, Words and Other Wonders. Papers on Lexical and Semantic Topics, Mouton de Gruyter, Berlin, New York, 2006.
Dirk Geeraerts, Theories of Lexical Semantics, Oxford University Press (sub tipar), 2009.
Dirk Geeraerts, Hubert Cuyckens, The Oxford Handbook of Cognitive Linguistics, Oxford University Press, 2007.
Raymond W. Gibbs jr., The poetics of mind. Figurative thought, language and understanding, Cambridge University Press, 1994.
Raymond W. Gibbs jr., Prototypes in dinamic meaning construal, în Joanna Gavins, Gerard Steen (editori), Cognitive Poetics in Practice, Routledge, Londra şi New York, 2003.
Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii (1836), traducere în limba română de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
Garabet Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, în Scriitori români, Editura Litera, Chişinău, 1998, p. 178-193.
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Zoltan Kövecses, Metaphor and Emotion. Language, Culture and Body in Human Feeling, Cambridge University Press, 2004.
George Lakoff, Women, Fire and Dangerous Things. What Categories Reveal about the Mind, University of Chicago Press, 1990.
George Lakoff, Mark Johnson, „Conceptual Metaphors in Everyday Language” în The Journal of Philosophy, vol. 77, nr. 8 (august, 1980), p. 453-486.
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Litera, Chişinău, 1998.
Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti, 1986.
André Martinet, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare la limba română de Paul Miclău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
François Rastier, On Signs and Texts: Cognitive Science Faces Interpretation, în Applied Semiotics/ Sémiotique appliquée (ASSA), nr. 5, vol. 2, iulie 1998, http://www.chass.utoronto.ca/french/as-sa/ASSA-No5/index.htm, p. 195-244.
D. St. Rădulescu, Dicţionarul personajelor din opera lui Liviu Rebreanu, Editura Ramida, Bucureşti, 1995.
Liviu Rebreanu, Ciuleandra, catastrofa şi alte nuvele, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2002.
Eleanor Rosch, Principles of Categorization, în Eleanor Rosch & Barbara B. Lloyd (editori), Cognition and Categorization, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, 1978, p. 27-48.
Peter Stockwell, Cognitive Poetics: An Introduction, Routledge, Londra şi New York, 2002.
Friedrich Ungerer & Hans-Jörg Schmid, An Introduction to Cognitive Linguistics, Longman, Londra şi New York, 1996.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog