Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

La răsăritul temniţei. Despre suferinţă şi revelaţiile durerii

Antonio PATRAŞ

Alte articole de
Antonio PATRAŞ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Goticul Hermannstadt, respirând profund sub cerul vechimii sale ca sub o polifonică pecete a lui Bach, „cetate a umbrelor”, burg medieval a cărui melancolie seduce definitiv călătorul, a fost teatrul predestinat al naşterii Cercului Literar. Într-adevăr, oraşul estetic, cu atmosfera sa central-europeană, romantic-decadentă, a fost un mediu privilegiat pentru formarea intelectuală a tinerilor studenţi ardeleni, de vreme ce, din interminabilele plimbări însoţite de discuţii, nu rareori controversate, s-a cristalizat o exultantă prietenie culturală care, roditoare mai apoi, în plan individual, pentru cei ce au cultivat-o, avea să marcheze un moment important în istoria literaturii române. Dar dintre toţi membrii Cercului Literar de la Sibiu-Cluj poate niciunul nu a trăit mai dramatic ordalia istoriei, experimentând pe propria piele răul românesc, decât Ion D. Sârbu (1919-1989), discipolul preferat al lui Blaga. De aceea am ales să vorbesc, acum, despre acest scriitor cu destin complex, nu înainte de a preciza că şi el a ieşit tot din mantaua Cercului, cu aceleaşi obsesii „euphorioniste” de artă elevată şi de morală aplicată, trăită pe viu.
Fiu de miner, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj, Sârbu a aderat la comunism pe timpul când partidul era scos în afara legii, încredinţat că păşeşte pe calea cea dreaptă. Drept sancţiune, este trimis pe front (în 1939, la 20 de ani), ajungând să-şi termine studiile cu mare efort, însă cu rezultate strălucite. Răsplata vine imediat sub forma postului la Universitatea din Cluj, ca asistent al lui Liviu Rusu la catedra de estetică (în 1946), iar din 1948 e numit conferenţiar la Institutul de Artă Dramatică. Venind chiar comuniştii la putere, lui Sârbu pare a-i surâde norocul – dar nu pentru mult timp. Pentru a rămâne în sistem, securitatea îi pune condiţii inacceptabile din punct de vedere etic: delaţiunea, denigrarea publică a colegilor şi profesorilor săi. Începea era ticăloşilor. Ca atare, Sârbu pleacă din Universitate, ca dascăl în învăţământul preuniversitar, undeva, în munţi, la Baia de Arieş. Urmărit pas cu pas de ura unor inşi oportunişti de tipul lui Baconsky (figură sinistră a acelor ani), Sârbu va izbuti abia după moartea lui Stalin să scape oarecum de necaz, angajându-se, la recomandarea lui Blaga, ca redactor la revista „Teatru”, în Bucureşti. Nu mult după aceea, datorită articolelor sale lipsite de dogmatism, e suspectat de securitate, urmând să intre şi el, ca orice om de bună-credinţă, în puşcăriile comuniste. Nu întâmplător metafora Athanorului (politic) apare obsesiv în scrierile sale.
Din 16 septembrie 1957, când, după şase luni de anchetă la Ministerul de Interne, scriitorul a fost condamnat la un an de închisoare (la Jilava), el intră fără voie sub tăvălugul unei lumi fundamental absurde1. „Lunga sa călătorie în noapte” va dura şase ani, dar coşmarurile în care se vedea trimis înapoi în lagăr au prelungit nedefinit această condamnare. La vârsta senectuţii, înţelepţit, reconsideră însă aspectele benefice ale detenţiei: „Dumnezeu a fost bun cu mine; (...) ca să mă scape de mai rău, m-a luat de guler şi m-a trimis în puşcărie. Astfel m-a mântuit de silă şi de ispită, pierzând totul, dar primind în schimb acest suflet de purgatoriu cu care, în pace şi onor, îi aştept la judecata de apoi pe toţi cei care, din frică şi laşitate, au depus împotriva mea la cele trei procese” (Sârbu, 1992, p. 202-203).
Neacceptând niciun fel de compromis cu puterea comunistă, Gary (cum îi spuneau prietenii) este condamnat din nou pentru „atitudine duşmănoasă”, apoi pentru „delictul de uneltire contra ordinii sociale”. Verdictul necruţător – şapte ani de închisoare corecţională, la care se adaugă patru ani de suspendare a drepturilor cetăţeneşti, confiscarea averii personale şi a manuscriselor – este pronunţat la sfârşitul anului 1958, un an mai târziu scriitorul fiind părăsit şi de soţia sa, faţă de care va păstra mereu un justificat resentiment. Dacă va fi suferit atunci sau nu, nu ştim; dar printre fragmentele memorialistice ale autorului se găseşte şi următoarea replică de puşcărie a celebrei arii La donna è mobile: „La Jilava, marţi, venea aşa-zisul grefier de la tribunale. Nu intra, striga vulgar la uşiţa pe care ni se serveau mâncărurile. «Popescu Mihai», auzeam noi; «prezent», răspundea P. M., un bărbat frumos care, de ani de zile, îşi ascundea cu discreţie dragostea faţă de femeia de acasă. «Ce este?», întreba acesta. «Iscăleşte aici: te-a lăsat curva!». Popescu iscălea. Tremurând. După ce îşi relua locul în pat, toată lumea constata că, numai în câteva clipe, a devenit un biet moşneag” (Sârbu, 1991, p. 214).
În 1959 e transferat la Gherla; i se cere să îl denunţe pe Blaga şi refuză. Regimul îi va fi înăsprit în consecinţă2. Iar în anul următor se află în colonia de muncă Salcia, unde îi întâlneşte pe Alexandru Paleologu, Al. Zub şi Sergiu Al.-George. Cu toţi, dar mai cu seamă cu celebrul indianist, va lega o prietenie durabilă. Evocând această perioadă, Alexandru Paleologu schiţează un surprinzător şi complex portret al fostului său coleg de detenţie: „Avea talentul ăsta de povestitor extraordinar, truculent (...) şi un foarte mare bun simţ lexical. (...) Avea un dar al râsului uriaş”. Ţinea conferinţe colegilor de celulă despre Blaga şi despre filozofia culturii şi se angaja în „conversaţii pasionante şi din ce în ce mai comprehensive”. Îşi revelase celor din jur, în grelele condiţii de puşcărie, „însuşirea de a fi un domn”3. Dacă „inteligenţa lui extraordinară” l-a ajutat să suporte şi să depăşească interior frustrările detenţiei, aceasta nu înseamnă totuşi că experienţa n-a fost, pentru el, una traumatică: „În puşcărie mi se părea nebun acela care uita, pentru o clipă măcar, că e în puşcărie şi că problema problemelor nu poate fi alta” (Sârbu, 1992, p. 193). Pentru a obţine foaia de hârtie pe care să facă o cerere de recurs, intră în greva foamei. Reuşeşte. Îşi clamează completa nevinovăţie. Zadarnic: teza de doctorat a tovarăşului Andrei Băleanu îl incrimina fără drept de apel – era un „burghez negativist şi reacţionar”4.
Anul 1961 îl găseşte în lagărele de muncă (Grindu, Salcia, Periprava) distrofic, cântărind patruzeci şi nouă de kilograme. La Strâmba, în Balta Brăilei, coleg de celulă cu Sergiu Al.-George, face politică ecumenică şi discută aprins despre creştinismul originar, dinaintea Schismei. Ca urmare, de Paşti, încarceraţii sărbătoresc miracolul Învierii printr-o slujbă de mare ţinută spirituală, în cinci limbi, cu liturghie şi cor sotto voce. Momentul înălţător rămâne în memoria scriitorului ca o sursă de energie şi de putere de rezistenţă:
„Am dus cu ortodocşii, catolicii, greco-catolicii şi trei categorii de protestanţi, timp de trei luni de zile, nişte tratative eucharistice; am pledat pentru UNIREA creştinilor. (...) Rezultatul: Paştile (...) le-am sărbătorit împreună. Un sobor de cinci preoţi (mari în grad) a oficiat o liturghie veche în limba greacă. Corul a cântat pe rând în greacă, latină – doar la sfârşit în limba română. (...) Predică nu s-a ţinut; doarprin consens, eu, ca mirean, mi-am exprimat bucuria de a fi fost martorul unui miracol. (...) Aveam cinci turnători printre noi; au fost atât de întorşi pe dos, că au renunţat să-şi facă cuvenitele delaţiuni. În memoria celor care au participat la acest, pentru unii, sublim (pentru alţii ridicol act creştinesc) moment, s-a împământenit expresia Unireade la Strâmba” (Sârbu, 1998, p. 81).
În acelaşi an aveau să-l părăsească, pe rând, „cei doi Lari ai sufletului” său: tatăl şi Blaga. Gary lucra acum la tăiat stuf în Deltă, sub soare şi sub crivăţ, târându-şi opincile improvizate din anvelope vechi legate cu sârmă pe „miriştea desfundată şi tăioasă ca sticla”, mâncând pe întuneric, într-o baracă umedă şi murdară, bătut întruna, neîngrijit, „ca o fiară”5. Fără a o şti, rămăsese cu mult mai singur în lumea spectrală şi roşie. Dar, devenit mai curat şi mai înţelept, a transformat pedeapsa într-o ocazie de regăsire interioară şi de limpezire a sensurilor: „(...) pentru mine Jilava este un tărâm iniţiatic egal cu Delos, Oxford sau Harvard, iar tăiatul stufului mi se pare egal cu stagiul Yoga al marelui dispărut Mircea Eliade. Spiritual fericit şi fremătând de intuiţii şi revelaţii (prin post şi meditaţie) n-am fost decât acolo” (Sârbu, 1994).
Face carceră la Periprava, în 1962, pentru că ţinuse conferinţe despre Blaga, apoi o grevă eşuată se soldează cu pedeapsa de a mânca în genunchi. Toate acestea le consideră accidente; libertatea sa spirituală era un bun câştigat şi nu putea fi diminuată prin nicio corecţie: „...culmea, ne-am dat seama că şi paznicii noştri, şi ministerul din Capitală, chiar şi ruşii din Kremlin, tot în genunchi îşi consumau arpacaşul post-revoluţionar” (Sârbu, 1991, p. 96).
În 1963 începe graţierea deţinuţilor politici. Ion D. Sârbu avea patruzeci şi patru de ani. Multe dintre experienţele lagărului se vor transforma în obsesii literare, prezente şi în memorialistica, şi în creaţia sa ficţională – în romanul Adio, Europa!, de exemplu, autorul reconstituie, în culori vii, atmosfera universului concentraţionar, evocând fapte autentice, ca moartea absurdă a lui N. Paloş, a cărui vină fusese doar aceea de a fi purtat în viaţa reală numele folosit uneori ca pseudonim de tânărul gazetar de la ziarul „Patria” în unele articole (din 1945-1946) mai puţin aliniate dogmei oficiale. Această amintire îl va bântui pe Sârbu mereu – pe patul de moarte îi cere Mariei Graciov (1996, p. 65) să restabilească adevărul evenimentelor, să spele memoria lui N. Paloş care, sub tortură, „recunoscuse” că el ar fi fost autorul articolelor incriminate. Această aventură a cunoaşterii morţii scriitorul o valorifică, profund, abia în libertate, când ajunge să vadă închisoarea ca un theatrum mundi: „...dintre toate metaforele politice, puşcăria mi se pare cea mai revelatorie imagine, în mic, a ceea ce este societatea noastră, în mare” (Sârbu, 1992, p. 178).
După eliberare, Ion D. Sârbu se întoarce în colonia minerească a părinţilor şi strămoşilor săi. Negăsind de lucru, intelectualul care fusese, cândva, „cel mai tânăr conferenţiar universitar din ţară” devine „cel mai bătrân vagonetar din mina Petrila”. După două luni de muncă în subteran, se transferă la Teatrul de Stat din Petroşani pe postul de „şef serviciu producţie” (începând cu 1 ianuarie 1964).
În august 1964 este trimis la Craiova cu domiciliu forţat. Acolo, ajunge secretar literar al Teatrului Naţional sau, după propria afirmaţie, „un iobag cu dosar şi diplome, acceptat în Isarlâk pentru reabilitare şi pocăinţă” (Sârbu, 1997, p. 37). Celula lui era acum mai largă şi fără ziduri vizibile, însă gratiile elastice nu-l slăbeau din strânsoarea lor. Singur, izolat, simţindu-se bătrân şi jefuit de ani buni din viaţă, fostul om de lume, conviv şi amator de dispute colocviale, devine un marginal fără voie, practicând fuga de societate şi de memorie. Îi trebuia un sprijin. Îl va găsi în persoana Elisabetei Afrim, cu care se căsătoreşte la 5 ianuarie 1965, fără obişnuitele tatonări, fără mare entuziasm, chiar fără o suficientă cunoaştere reciprocă. S-a „aruncat” în acest mariaj, el, cel care ştia din precedenta experienţă câtă suferinţă poate aduce cu sine o căsătorie făcută pripit. Iată cum evocă soţia sa, peste ani, acest moment:
„Nu ne-am agreat, avea un neastâmpăr, o nelinişte care mă irita. (...) Într-o zi l-am oprit la masă. (...) M-a cerut în căsătorie netam-nesam (nu spun cum a formulat cererea!). Cum credeam că o face cu uşurinţa cu care-şi schimba iubitele, i-am răspuns afirmativ, făcând pe «glumeaţa». (...) Ne-am căsătorit, având ca unic martor la oficierea căsătoriei pe soacra mea. (...) Mai mult, am întârziat la ceremonia de la Consiliul Popular (...). Biata mea soacră, ca, de altfel, şi bietul meu viitor soţ, au trăit mari emoţii crezând, poate, că m-am răzgândit. Drept care, atunci când am apărut la orizontul străzii pe care mă aşteptau, am auzit slobozindu-se din plămânii Sârbului un «Te bag în... mă-tii!»”6.
Căsătoria se va dovedi salvatoare pentru Gary, care va recunoaşte inteligenţa, înţelepciunea şi bunătatea soţiei sale: „Dumnezeu a fost bun şi milos cu mine, mi-a adus la picioare o soţie divină (pe care nu o merit)” (Sârbu, 1991, p. 67). „Lizi” devine Olimpia, „Limpi” (în romanul Adio, Europa! şi în paginile jurnalului şi corespondenţei), sau „isarlâka mea Xantipă”, probabil datorită apetenţei pentru spumoasele certuri de bucătărie, pe care soţul le califica drept „perle de literatură orală”.
Munca de secretariat literar îl confiscă: „...M-am dăruit acestei meserii, am făcut ordine, am adunat o arhivă, am pus bazele unui muzeu al acestui teatru. (...) Am îngropat zece ani de matură viaţă între aceste nobile ziduri” (Velea, 1994, p. 92). Participă la întemeierea Societăţii culturale „Ion Luca Caragiale”, la organizarea unor micro-festivaluri „Shakespeare”, „Molière”, „Goldoni”, „Camil Petrescu”, coordonează o serie de conferinţe experimentale în genul „prelecţiunilor” „Junimii”, cu invitaţi, susţinând el însuşi numeroase expuneri, pe teme diverse (Începuturile teatrului românesc, Începuturile poeziei româneşti, Teatrul antic, Poezia greco-latină, Teatrul în Evul Mediu, Poezia în Evul Mediu, Poezia Renaşterii, Teatrul lui Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Teatrul istoric românesc, Teatrul ca formă de filozofare, Poezia lui Lucian Blaga, Radu Stanca, poet şi dramaturg, Etapele dramatice ale lucidităţii: Don Quijote, Faust, Hamlet, Rainer Maria Rilke – poetul cunoaşterii şi contemplaţiei, Triunghiul magic autor – regizor – actor, Molière, comediantul). Publică în reviste („Ramuri”, „Luceafărul” etc.) texte despre teatru, scrie câteva scenarii cinematografice, nefinalizate, unele fiindu-i, după propriile mărturisiri, „furate” (Sârbu, 1996, p. 115).
Începând de acum, timp de mai bine de un deceniu, se dedică teatrului, scriind şi numeroase piese, drame şi comedii, dintre care de valoare notabilă sunt: Arca bunei speranţe, Pragul albastru, Sâmbăta amăgirilor, Bieţii comedianţi sau Plautus şi fanfaronii. Ion D. Sârbu devine un autor jucat, mai ales în teatrele de provincie. Este din nou implicat în viaţa literară, dar practică, terapeutic, fuga de memorie (Oprea, 2000, p. 33). Libaţiile prelungite îi dau aerul unei „epave în derivă”; adoptă o ironie incomodă, şfichiuitoare, care nu mai este, ca în tinereţe, născută din neastâmpărul spiritului şi din plăcerea vorbei de duh, ci din defularea nemulţumirilor şi din sentimentul ratării. Sfaturile lui Sică Alexandrescu – „Nu ai voie să umbli murdar, nebărbierit, obosit. Luptă! Nu îmi place cum arăţi acum, dar ştiu că pe dinăuntru ascunzi ceva rar şi preţios”7 – relevă o stare de fapt consemnată, retrospectiv, şi de Alexandru Paleologu: „Gary avea un fel de beţie transpirată şi acrită, plină de resentimente care se expectorau în starea asta, ceea ce îl făcea destul de greu asimilabil în diverse grupuri. El provoca nu scandaluri, ci mici indispoziţii, cu nişte replici mai iritate. Aveai impresia că suferă de o insatisfacţie...”8. Ion D. Sârbu a suferit, într-adevăr, până în ultimul deceniu de viaţă, de insatisfacţia de a nu se fi mărturisit, de a fi fost necunoscut, de a nu fi recuperat pozitiv experienţa detenţiei („anii puşi la C.E.C.”), a marginalizării, a domiciliului forţat.
Comportamentul său incomod şi inadaptarea, resimţită frustrant, din anii ’70, căderea psihică din preajma pensionării (1973), repetatele internări în diverse spitale de psihiatrie (Bucureşti, Podari, Craiova), insomniile, amnezia, crizele de tristeţe furioasă, recurentul gând al sinuciderii sunt tot atâtea zbateri ale unei conştiinţe vii şi active, simptome ale unei lucidităţi tăioase, neadormite. Ion D. Sârbu nu putea fi – niciodată n-a putut fi – altfel decât foarte sincer cu sine însuşi, lucid „până la sânge” şi inapt de compromisuri.
În august 1977 este „reţinut şi tratat ca un hoţ de cai” de Securitate; de atunci nu va mai scăpa de obsesia bătăii în uşă – simptom caracteristic al victimei9. „Tratamentul” la care fusese supus se datora grevei minerilor din Valea Jiului. După moartea mamei (1975), scapă, printr-o minune, de cutremurul nimicitor din martie ’77 graţie reacţiei viscerale pe care o are la întâlnirea cu fostul său delator, Baconsky, în Bucureşti10. Trăind mereu cu gândul sinuciderii, reuşeşte, miraculos, să se salveze prin scris, considerat acum „o medievală ars bene moriendi”. În ’78 notează, copleşit de disperare în faţa aberantului cult al „persoanei” impus de Ceauşescu: „Murim (...) fiindcă ni s-a terminat ţara, fiindcă ne părăseşte limba, fiindcă nu am fost vrednici să murim de gât cu primul fes agitator care a declarat (...): «Iată, eu sunt cel mai iubit fiu al acestui popor!». Avem soarta pe care o merităm” (Sârbu, 1997, p. 161-162). Se simţea definitiv pierdut. La şaizeci de ani, în 1979, îşi purta, scârbit şi gârbov, crucea. Era pe vremea aceea, probabil, după cum remarca Valeriu Cristea, „cel mai puternic caracter cu care se poate mândri breasla noastră literară”11.
Anul 1980 îl găseşte „singur şi pieziş”, făcând bilanţuri catastrofale: dusese – susţinea în momentele sale de furie autonegatoare – o existenţă de melc retras în cochilie, fusese privat de şansa iubirii, a bogăţiei, a călătoriilor şi a sincronizării cu timpul în care a trăit. Trădat de prima soţie, de cei mai buni prieteni, ocolit de interesul Atotputernicului, privat de frumoasa bibliotecă din tinereţe, de manuscrisele şi fişele sale, viaţa îi apare ca o sumă de nostalgii şi regrete, unele ingenue – „N-am văzut marea decât în filme” –, altele ironic-persiflante – „nu l-am cunoscut pe Călinescu”12. Mai mult chiar, scriitorul se plânge de concurenţa neloială pe care i-o făcea „un oarecare Petrini”, copiindu-i fără sfială destinul: „Iată caricatura unui Candid valah, ea poate fi imaginată la Mogoşoaia, şi fără nicio greutate, seamănă leit cu viaţa mea. E atât de banală existenţa pe care am dus-o, încât chiar şi Literatura mi-a luat-o înainte. Înainte de a o povesti cuiva, am fost deja inventat” (Sârbu, 1994, p. 144). Ceea ce nu realiza modestia fiului de miner era caracterul exemplar al vieţii sale: nu era un ins banal, ci unul exponenţial, a cărui evoluţie marca etapele unei paradigme a rezistenţei eroice antitotalitare. Romanul lui Preda îl validează pe Ion D. Sârbu, o dată în plus, ca model al intelectualului consecvent cu sine, în ciuda opresiunii comuniste.
Privind înapoi, fără mânie, ajunge la concluzia că „tot ce am scris nu e decât o simplă Prefaţă: prefaţă la marea operă de artă, care a fost biata mea viaţă”13. Şi acum, în pragul senectuţii, se declară un „dascăl prin vocaţie”; îl preocupă, încă, proiectele unor sinteze şi eseuri despre „real şi ficţiune, adevăr şi iluzie, viaţă şi vis”14. Sacrificiul, suferinţele îi apar zadarnice, inutile: „...am purtat o cruce, nimănui nu i-a folosit, nimeni nu a observat-o, am purtat-o şi o port fiindcă asta mi-e datoria”15. Obsesia morţii îl bântuie tot mai acut.
Observă, cu ironică tristeţe, cum alimentaţia „raţională” ajunge să favorizeze, mai mult ca niciodată, postul şi meditaţia întregului popor – dar masele, rezistente la metafizică şi lipsite de demonul cercetării, convertesc mistica în dresaj şi elevarea spirituală în frică şi nebunie. Lucid, Ion D. Sârbu formulează pronosticuri politice extrem de adânci, pe care realitatea le va îndreptăţi, fatalmente, ulterior: „...chiar dacă am tăcea un secol de acum încolo, nu vom putea face ca pământul acesta să uite nebunia aplauzelor şi a uralelor la care am ajuns prin dresaj, selecţie şi frică” (Sârbu, 1997, p. 465).
Ochiul ager al fostului şi actualului ilegalist, comunist desolidarizat şi „reacţionar burghez”, văzuse născându-se, în mijlocul mulţimii, monstrul cu o mie de capete şi fără niciun chip – „omul nou”. Maladia, instalată în toate păturile societăţii, muşca aprig din fiinţa tot mai slăbită a ceea ce fusese cândva civilizaţia tradiţională românească. Este ceea ce Ion D. Sârbu va numi, inspirat, „murirea”.
Exasperat, va căuta în îndepărtatul Apus sensurile uitate ale vieţii şi morţii. O mult visată călătorie – graţie unei burse D.A.A.D. – prin Franţa, Germania, Danemarca, Belgia, Olanda şi Elveţia (în 1980-1981) se sfârşeşte cu o teribilă dezamăgire, confirmând, încă o dată, o maximă folosită de scriitor cu diverse prilejuri: „Orice vis se răzbună!”. Occidentul nu oferă niciun răspuns incertitudinilor sale, pelerinul e nevoit să constate că zeul lipseşte şi că altarul e gol, că Pythia şi-a pierdut auzul şi glasul. Lumea civilizată îi apare total, criminal dezinteresată de suferinţele acelor ţări al căror destin fusese pecetluit la Yalta: „Nu pot să neg impactul dureros ce l-am încercat în scurta mea întâlnire cu burghezia Occidentului. Disproporţia între măreţia şi bogăţia bibliotecilor şi librăriilor lor şi meschinăria (cinică, ignorantă, egoistă şi distantă) cu care iau cunoştinţă de durerile şi suferinţele noastre” (Sârbu, 1992, p. 72). Paul Goma, întâlnit la Paris, îi face invitaţia de a rămâne acolo. Sârbu refuză exilul. Ceea ce câştigase în treizeci de ani de suferinţă era virtutea rarisimă, nobilă, de „a gândi în lanţuri, prin lanţuri, contra lanţurilor” – „Ion D. Sârbu, singurul carpato-dunărean care, într-adevăr, avea o treabă acasă”, afirmă Paul Goma, după lectura literaturii „de sertar” a exilatului din Craiova-Isarlâk16.
Într-o scrisoare către familia Boeriu, Gary constată, retrospectiv, că voiajul său peste hotare fusese, de fapt, un prilej de autocunoaştere. În acelaşi sens, notează în jurnal: „În cele trei luni în care am circulat prin Apus (...) am simţit tot timpul că îmi lipseşte ceva esenţial (...). La întoarcere abia, mi-am dat seama că – în conformitate cu starea mea de rumânie continuă, de-a lungul a cinci decenii de marginalizare şi urgisire, mi s-a format un fel de reflex condiţionat, la nivelul funcţiunilor mele spirituale (...). Nu pot dansa decât ca ursul românesc, pe tipsie fierbinte” (Sârbu, 1991, p. 218).
Cele trei luni în Vest îl transformă, oferindu-i şansa înţelegerii misiunii sale, declanşând acea impresionantă energie creatoare din ultimii ani ai vieţii. După cum îşi aminteşte Alexandru Paleologu, semnele acestei „transformări” ajung să se răsfrângă şi în exterior:
„S-a întors din Occident transfigurat (...), a devenit dintr-o dată, iarăşi, un tip aerisit, plăcut, jovial şi îngrijit (...), cu lenjerie frumoasă, curată, bine călcată, prezentabil. Figura lui de mare râzător era a unui om bine dispus, care a apucat să vadă ce a vrut foarte mult şi nu spera. A fost ca o a doua naştere”17.
„Renaşterea” aceasta se datorează însă nu atât plăcerii de a fi văzut cu ochii lui minunile civilizaţiei apusene – pentru că ar fi putut rămâne în Occident, dar n-a făcut-o –, cât sentimentului presant că trebuie să scrie, aici, despre experienţa sa, că este important să se achite de obligaţia morală faţă de posteritate, faţă de propria sa vocaţie.
Reîntors acasă, îşi reactualizează şi defineşte precis „ideile obsedante” – cum ar fi dispariţia culturii populare tradiţionale. Anunţă, în tonalitatea apocaliptică a lui Nietzsche: „Satul a murit, veşnicia nu mai are unde să se nască!”. Vede Mioriţanu ca pe o expresie a existenţei pastorale a poporului nostru, ci ca pe o „liturghie a morţii ţăranului” şi ca „un prohod al lumii acestuia”. Găseşte, în sine, resurse inepuizabile, scrie câte zece ore pe zi – „lucrez continuu la cel mai bun roman românesc”, îi mărturiseşte lui Virgil Nemoianu (Sârbu, 1994, p. 90).
Corespondenţa devine pentru Ion D. Sârbu singura formă de comunicare, se izolează, zelos, în singurătatea sa şi lansează în eter mesaje de speranţă şi înţelegere: „Şi tot mai des scriu scrisori de dragoste către bunul Dumnezeu. Sper să le primească. Sper să mă creadă. Sper să mă ierte...” (Sârbu, 1991, p. 191).
I se publică (în 1982) volumul de teatru Arca bunei speranţe, în care include şi un substanţial autoportret – În loc deautobiografie –, considerat de Ioanichie Olteanu „cea mai bună dramă din volum”. Sărac şi glorios – obţine Premiul Academiei Române, dar cartea nou apărută nu-i aduce niciun venit, deşi se epuizase imediat, întrucât piesele fuseseră deja jucate (şi retribuite, în trecut) de diverse teatre din ţară –, e mândru să-şi anunţe prietenii că a terminat prima parte din romanul testamentar Adio, Europa!. Simţind apăsarea timpului, scrie, cu o febrilitate disperată: „Candid-ul meu, care mă chinuie şi mă fericeşte; (...) mi-e frică să nu-mi pierd minţile, uneori efortul de concentrare e atât de intens, încât mă suspectez de o uşoară ieşire de pe fix” (Sârbu, 1994, p. 104). Sclav exaltat al literaturii, mărturiseşte: „Trăiesc în măsura în care mai citesc şi mai scriu” (Sârbu, 1994, p. 79). Şi scrie, pentru sertar, pe lângă romanul amintit, şi un foarte interesant şi cutremurător jurnal, confesiune pe sute de pagini, zgâriată „pe tencuială”, cum ar fi spus Arghezi, timp de aproape un deceniu, şi nenumărate epistole, parţial recuperate şi publicate postum.
Îmbătrânit şi însingurat, „se mută cu totul în literatură”, trece „cu arme şi bagaje” în „oceanul de proză”. Consideră teroarea comunistă o maladie inventată şi întreţinută de marile puteri şi defineşte, cu amar sarcasm, popoarele roşii: „noi suntem leucocitele Europei”, „suntem doar nişte numere inutile” (Sârbu, 1991, p. 44). Dialoghează cu „larii şi penaţii” săi din ceruri – Blaga, Onisifor Ghibu, Sergiu Al.-George, Radu Stanca –, cărora li se alătură, în 1984, cea mai dragă prietenă a sa, Eta Boeriu. Se roagă mult şi scrie cât poate – „oro et laboro”, notează în jurnal –, făcând literatură ca „pregătire pentru moarte”.
În 1985 i se publică volumul de comedii-eseu Bieţii comedianţi, după ce, anterior, îi apăruseră nuvelele scrise în tinereţe, în volumul Şoarecele B. şi alte povestiri (1983). În toamna aceluiaşi an, Ion D. Sârbu termină romanul Adio, Europa!, cea mai virulentă satiră la adresa comunismului din literatura noastră. Primeşte, pe lângă Premiul Academiei, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul revistei „Ramuri” ş.a., distincţii care nu prea îl interesează: „Am obţinut toate premiile mari posibile în ţara mea. (...) Dar am o glandă a nefericirii care secretă îndoieli şi critică” (Sârbu, 1994, p. 386). I se pare mai important să corespondeze, să consoleze epistolar soţiile prietenilor dispăruţi şi să mai dea semne de viaţă prietenilor vii. Bolile îl împovărează fizic, dar scrisul îl ţine „în stare de dragoste” în mijlocul fricii generalizate.
Văzând în politica de reformă (perestroika) şi transparenţă (glasnost) a lui Gorbaciov semnul unei posibile destinderi şi în propria ţară, Ion D. Sârbu depune, în 1986, la Editura Cartea Românească, romanul Lupul şi Catedrala; trecut „ca o cărămidă fierbinte” din mână în mână, textul este definitiv refuzat în 1987. Pentru a nu pierde locul în „plan”, scrie, într-un timp scurt, romanul „pentru copii şi bunici” Dansul ursului, publicat în 1988. Cizelează „caietele robului Deziderius Candid”, proiectează o carte de memorii despre Blaga şi o alta despre tatăl său, o carte pentru copii, trei „nuvele cinematografice despre Război” etc. Dar nu are încredere că i se va da timp să le ducă la bun sfârşit pe toate. Are mai mare încredere în vizita lui Gorbaciov din 1987 şi speră că Dumnezeu va interveni, în sfârşit, pentru a salva lumea de comunism. Citeşte, cu durerea de a-i fi descoperit atât de târziu, mari autori: Ionesco, Revel, Koestler, Zinoviev, Soljeniţân etc. I se umple sertarul cu manuscrise nepublicate şi simte că şi-a înălţat, cu trudă supraomenească, acel „monumentum aere perennius”. Îi scrie Marianei Şora: „Spune-i şi asta (lui Ion Negoiţescu – A.P.): «cred că Sârbu are o operă. Va fi postumă, dar va fi o operă!»”18.
Atât de aşteptatul „dezgheţ” rusesc nu ajunge însă la fel de repede în ţara noastră precum „îngheţul”. Aici aerul este tot mai rece şi rarefiat, se respiră mai puţin oxigen şi mai mult cult al „persoanei” celui mai iubit fiu al poporului. În 1988, Sârbu apare pe listele Securităţii, printre alţi scriitori care refuzaseră să colaboreze la un volum omagial: „...Înainte de a muri, voi declara oftând: «Ferice mie, mor fără să-l fi aplaudat!»” (Sârbu, 1992, p. 159). De Paşti, în acelaşi an, termină Jurnalul, subintitulat „roman politic” şi „de aventuri periculoase”. Dansul ursului nu place nici publicului, nici criticii. E iremediabil trist şi obsedat de ideea sinuciderii. Dar moartea nu-l va lăsa să aştepte prea mult: în noiembrie i se descoperă un cancer la gât; suportă, stoic, operaţia şi citostaticele, îşi ia rămas-bun de la prieteni în scrisori demne şi împăcate. Îi trimite lui Alexandru Paleologu, spre păstrare şi eventuală publicare, preţiosul său testament, cea mai valoroasă piesă din averea sa – romanul Adio, Europa! – şi, în 17 septembrie 1989, cu gândul la prietenii săi din cer care-l aşteaptă „agitând steguleţe”, moare frumos – aşa cum scria în Jurnal – „ca un lup în faţa unei visate Catedrale”. Evenimentul trece aproape neobservat. Doar vechiul său amic, Horia Stanca, semnează câteva rânduri în „Ramuri” şi „România literară”. Cercul se închisese la vremea potrivită şi era curat şi neştirbit, aşa cum şi-o dorise întotdeauna Gary.
 
Note
1 „Absurdul primului meu contact cu detenţia: «Banditule, scoate şireturile, cureaua, ceasul, proteza din gură; vino să te tundem; scoate-ţi pantalonii să primeşti 25 de lovituri la cur...». «De ce?», am întrebat eu, total desfiinţat, dar supunându-mă. «Fiindcă întrebi!», zise sergentul, şi începu să mă bată” (Sârbu, 1992, p. 71).
2 Vezi Oprea (2000). În capitolul Romanul vieţii. Biografia unui proscris, autorul utilizează numeroase surse documentare, aducând detalii preţioase pentru clarificarea unor date insuficient cunoscute. Pentru perioada detenţiei scriitorului, exegetul citează din Cartea Albă a Securităţii mărturii ale unor foşti colegi de puşcărie.
3 Alexandru Paleologu, Ion D. Sârbu – restituiri, interviu acordat lui Antonio Patraş, publicat în „Jurnalul literar”, nr. 15-16/1998, şi, ulterior, în vol. Politeţea ca armă, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 117-127.
4 Idem, Post festum. Addenda..., o completare, după ani, făcută de autor la articolul său nepublicat din 1957 ca răspuns la acuzaţiile aduse de Andrei Băleanu, H. Zalis, H. Bratu ş.a., în vol. Ion D. Sârbu, Scrisori către bunul Dumnezeu (pagini de jurnal, corespondenţă cu Horia Stanca, Liviu Rusu, Eta Boeriu, Ion Vartic etc.), Cluj, Biblioteca Apostrof, anul VII, nr. 12/1996, p. 182.
5 Episodul apare, în haină ficţională, în romanul Adio, Europa!, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997 (ed. a II-a), p. 443-446.
6 Valeriu Cristea în dialog cu doamna Elisabeta Sârbu, în „Caiete critice”, nr. 10-12/ 1995, p. 24-25.
7 Ion D. Sârbu, Legăturile mele sentimentale cu Braşovul, în Velea, 1994, p. 53.
8 Alexandru Paleologu, art. cit., în „Jurnalul literar”, nr. 15-16/1998.
9 Să nu uit..., scrisoare-confesiune adresată lui N. Carandino, datată 27 sept. 1973, în Sârbu, 1996, p. 185-195.
10 Conform mărturiilor scriitorului din interviul cu Ionel Jianu (din 1989, cu puţin înaintea morţii), Eu l-am văzut pe Blaga plângând..., în Velea, 1994, p. 123-124.
11 Valeriu Cristea, Singur în oceanul de proză, în „Caiete critice”, ed. cit., p. 103.
12 „N-am călătorit, nu am fost bogat, n-am avut femei prea frumoase, n-am fost înţeles şi nu prea am înţeles vremea şi vremurile mele. Am trăit într-o cochilie intelectuală, nu pentru că mi-era frică de frig, ci pentru că cineva mă tot lovea peste coarne. N-am văzut Marea decât în filme, n-am fost la Paris, nu l-am cunoscut pe Călinescu. Războaiele le-am făcut, le-am câştigat; bătăliile mele le-am pierdut, toate. Copiii mi-au murit, soţia m-a părăsit, casa părintească a ars (în ziua înmormântării). Volumele de proză au fost date la topit; piesele aruncate la coş; filmul declarat rebut. Fişele arse; publicaţiile vechi, la fel... Prietenii mei cei mai buni m-au trădat. Cu Dumnezeu sunt într-o corespondenţă bizară şi capricioasă, pădurile le-am uitat, copilăria o regăsesc numai în somn. Moartea se apropie ca o ţigancă hoaţă şi urâtă. În fiecare zi sună la uşă... şi fuge” (Sârbu, 1994, p. 24).
13 Şantier dramaturgic, în „Teatrul”, nr. 9/1980, p. 28. Textul a fost publicat postum în Sârbu, 1994, p. 105-106.
14 Idem, Păpuşile lui Eustaţiu Gregorian, în „Teatrul”, nr. 12/1980, p. 19-21; textul a fost publicat postum în Sârbu, 1996, p. 98-105.
15 Ion D. Sârbu către Dorli Blaga, în „România literară”, nr. 40/1990.
16 Paul Goma, Scrisoare deschisă către Alexandru Paleologu, în „Jurnalul literar”, nr. 19-20, oct. 1998.
17 Alexandru Paleologu, art. cit., în „Jurnalul literar”, nr. 15-16/1998.
18 Ion D. Sârbu către Mariana Şora, Craiova, 5 sept. 1987, în „Caiete critice”, nr. 10-12/1995, p. 40.
 
Bibliografie
1. Maria Graciov, 1996, Foarte bun, foarte nepublicabil, în volumul Ion D. Sârbu, Cu sufletul la creier, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani.
2. Nicolae Oprea, 2000, Ion D. Sârbu şi timpul romanului, Editura Paralela 45, Piteşti.
3. Alexandru Paleologu, Ion D. Sârbu – restituiri, interviu acordat lui Antonio Patraş, publicat în „Jurnalul literar”, nr. 15-16/1998, şi, ulterior, în volumul Politeţea ca armă, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 117-127.
4. Ion D. Sârbu, 1994, Obligaţia morală, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani.
5. Ion D. Sârbu, 1994, Traversarea cortinei (corespondenţă cu Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu, Mariana Şora etc.) Editura de Vest, Timişoara.
6. Ion D. Sârbu, 1996, Între Scylla şi Carybda, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani.
7. Ion D. Sârbu, 1997, Adio, Europa!, ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
8. Ion D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I (1991) şi vol. II (1992), Editura Scrisul Românesc, Craiova.
9. Ion D. Sârbu, Scrisori către bunul Dumnezeu (pagini de jurnal, corespondenţă cu Horia Stanca, Liviu Rusu, Eta Boeriu, Ion Vartic etc.), Cluj, Biblioteca Apostrof, anul VII, nr. 12/1996, p. 182.
10. Ion D. Sârbu, 1998, Iarna bolnavă de cancer (scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim şi Delia Cotruş, organizate într-un „roman epistolar” de Cornel Ungureanu), Editura Curtea Veche, Bucureşti.
11. Dumitru Velea (editor), 1994, Ion D. Sârbu, Atlet al mizeriei, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog