Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Promenada

Leo BUTNARU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

 

Mai că seară de seară, Anton Pobede-Clima scoate la plimbare câinele unchiului său Ghenadie Pobede, bărbat la – un an, doi – peste 60, stabilit la Bucureşti ceva timp după podul de flori. Pur şi simplu, când i s-a permis să treacă în România, a rămas pe malul drept, s-a tăinuit ici-colo pe la mănăstiri, pe la oameni buni care, pe atunci, îi căinau cu adâncă frăţie pe nedreptăţiţii basarabeni, ce avuseseră de suferit atâta de la diavolul roşu, încât, peste un an şi jumătate, cu titlu de refugiat politic, personajul nostru obţinu o garsonieră în Voluntari, pe lângă staţia de metro Valea Lungă.
Unchiul e la odihnă, fiind persoană de gen masculin care merge programatic la sanatoriu, să-şi trateze pre-impotenţa şi să facă curte unor femei active sexual. Contrapunctul aforistic al sexagenarului e unul folcloric, păşunisto-urban: „Ia-mă, mamă, la Sovata, / Ca să-l văd şi eu pe tata”.
După ce spune astea despre unchi-su, nepotul conchide:
– Super-puper!
Igor Dogea e student la arhitectură, şi el transprutean, dar şi transnistrean. Dublu „trans”. Sau poate ca şi dublă „transă”. Astfel că eu, licean în ultima clasă la „Mihai Eminescu”, Dogea şi cu Anton ne întâlnim aproape seară de seară. Astăzi, iese, – ieşim la plimbarea patrupedului lui Pobede, un rottwailer nu prea barosan ce pare destul de blând şi cooperant. Până să ne întâlnim cu Dogea, în doi, cumpănirăm cam de ce finanţe dispunem – sumă destul de modestă –, astfel că mai să ne gândim a proba şi noi, ca ruşii, vreun parfum ieftin. Nu, zic eu, că nu am degradat într-atât, încât să ajungem personaje din „Moskva-Petuşki” a lui Erofeev, să dăm de duşcă flaconaşe cu miresme lichide. Hai, propun, să facem un ocol cu animal cu tot, să dăm pe la căminul lui Dogea, de unde ieşim spre murii Cotrocenilor şi murele din Gradina Botanică. Amicul ăsta al nostru se cam zgârceşte să-şi ia şi el, ca oamenii, un telefon mobil. Cică, l-ar sustrage de la studii, l-ar deranja, l-ar ademeni cu fel de fel de patimi. Însă, în comparaţie cu noi, Dogea are ceva bani. Serile, e paznic la un SRL. De mâna a treia, organizaţia, dar, oricum, poţi face şi acolo un trei-patru sute de lei. Nopţile. Astfel că amicul e oarecum în bani cu o anumită stabilitate şi, dacă economiseşte cu celularul, pe care încă nu şi l-a luat, cu noi se arată, moderat, darnic – două-trei rânduri de beri vin din partea lui, plus de ce mai e în stare şi buzunarul nostru. De bine-de rău, putem sta două-trei ore la o terasă.
În drum spre Dogea, Pobede-Clima îndeamnă javra capricioasă să-şi facă treburile, însă aceasta amână momentul.
– S-o fi constipat, s-o fi astupat? se îngrijorează nepotul, scuturând de lesa animalului, ca să-i grăbească acestuia declanşarea proceselor uşurătoare.
Ajunşi la cămin, eu urc la Dogea, îi spun ce şi cum. Basarabeanul nostru nu zice ba, ci „O clipă!”, zice, prinzând a se găti îndelung, meticulos, ca o domnişoară. Se spală pe dinţi, îşi priveşte în bătaia luminii bluza, i se pare boţită şi mai să şi-o calce, dar eu intervin, prompt, grăbindu-l, spunându-i că ne aşteaptă Anton.
Când ieşim, îi strig lui Pobede-Clima:
– Gata, s-a deşertat javra?
– Pe dracu’. Iat-o, goneşte pisicile prin curte. L-am slobozit, să alerge, poate se mai zdruncină şi-i dă drumul.
La un noment dat, după ce o pisică intră printr-o răsuflătoare de la demisol, câinele îşi băgă botul în gaura ceea şi, în poza asta, părea că ar fi putut sta cel puţin o oră, până ar fi venit felina să i se predea. Anton se apropie, înşfăcă patrupedul de zgardă, îi dădu câteva ghionturi. Ca să declanşeze procesul. În sfârşit, totul pare a fi în ordine.
– Super-puper! conchide Pobede-Clima, punându-i rottwailerului lesa.
O fi şi aceste silabe, super-puper, o verbocreaţie a sa. Sub influenţa lecturilor din avangardiştii ruşi, pe care îi propagă printre colegii de facultate români get-beget. Deja unora nu le mai este greaţă de ruşi. Citesc Erofeevii. Pe Venedikt şi pe Viktor. Confundându-i, fireşte, ceea ce, de fapt, nu contează.
– Beton! zice vreunul.
– Beton de beton! plusează un al doilea la această scurtisimă recenzie rostită în argou.
Când se întâmplă să revină să-şi vadă părinţii, Anton este întrebat de mătuşa sa, fosta soaţă a unchiului, deja bucureştean:
– Ce mai face curvarul cela bătrân?
Orice ar răspunde el, mătuşa tot acolo ajunge, reluând povestea cu aventurile fostului soţ (om – se spune pe la noi). Zice, glumind amar, ba chiar dureros, că i se pare că omu-su, fost, parcă ar fi făcut legământ cu el însuşi să se culce cu toate ţoapele din orăşelul lor...
– Ştiu eu ce să spun?... nu găseşte nepotul răspunsul, în gândul său zicându-şi: Poate că reuşise (până la podul de flori), poate că nu... Oricum, oraşul nostru nu e chiar oraş – în toată legea şi dimensiunile, ci e aşa, un orăşel... Dar vreo două-trei mii de muieri tot s-ar găsi în el, care căsătorite, care ceva mai libere... Ca pretutindeni... Şi nu e nevoie de prea multă cutezanţă şi inventivitate ordinară, s-o faci pe Casanova în Puţintei – aşa se numeşte orăşelul – şi să te gândeşti la una ca asta: să te culci cu toate...
– Ştii, i se adresează mătuşa, eu trăiam aşa, într-o permanentă stare – nu că de depresie, ci de... depresiune. (Mătuşa e profesoară de limba şi literatura română la unicul liceu din orăşel.) Da, da, depresiune, pe care o simţeam aşa, cum ţi s-ar lăsa, greu, în jos, „în prag”, cum se zice la ţară. (Atare confidenţe veneau după ce închinau două-trei pahare de „bine ai venit!”, „bine v-am găsit!”.)
Aşa, din mers, din plimbare agale, cumpănind noi cam de ce finanţe dispunem, ajungem la aproape trista concluzie că ar fi cam costisitor să ne plasăm la vreo terasă – oricum, acolo băutura e cu 10-15, dacă nu chiar peste, mai scumpă decât în market, la gheretă, astfel că decidem să cumpărăm şase cutii de bere, câte două de... cap gol – că n-o să zici „de căciulă” în crucea verii – şi să ne aşezăm frumuşel şi gospodăreşte în micul scuar din coasta Grădinii Botanice – are gard comun cu aceasta – şi să mai stăm de vorbă.
Când să trecem pe aproape de trifurcaţia Şoseaua Grozăveşti, Bulevadul Geniului şi Şoseaua Cotroceni, chiar pe zebră, un agent de circulaţie nărăveşte să amendeze un căruţaş smolit care, vede-se, a încălcat el ceva. Ce – „ceva”? Pur şi simplu şi ferm, transportului cabalin, căruţelor le este interzis să circule prin metropolă. Dogea se dă cu părerea:
– Avem legi destul de bune, nu ca în Cuba. Păcat că mai nimeni nu le respectă.
Iar căruţaşul vociferează cât îl ţine gura:
– Aoleu, domn’ majur, de ce să-mi ei mata mie căişorii?! Ce mă fac eu şi copilaşii fără dânşii, cu ce ne câştigăm noi neagra pâine a romilor?!... A ţiganilor, adică, a păcătoşilor ce suntem.
Agentul îi face semn cu bastonul spre rândul de balegi lăsate de unul dintre animale pe stradă.
– Le strâng, domn’ ofiţeriu, chiar amu’! Iaca, în chipiul ista le strâng, face agitat şi pripit căruţaşul, descoperindu-se cu un gest repezit. Nu numai că le strâng, dar să-mi crape ochii de nu le şi mănânc, aşa, pe toate! Numai lasă-mi căiuţii, domn’ majur, lasă-mă să plec la copchilaşii mei, că tare-s mititei şi flămânzei. De unde să plătesc eu amenda?!... Cât ai spus?... Aoleu, cinci sute de roni?... Păi, domn’ ofiţeriu, până ieri, aiştia erau cinci milioane!... De unde să-i iau?... Domn’ majur...
Agentul arată cu bastonul dungat spre poarta prezidenţială a Cotrocenilor, că pe aproape de ea se întâmpla panarama.
– Aşa e, domn’ ofiţeriu, am greşit, recunosc. Dar dacă trece domn’ prezidentu’ ţări’, îi cad în genunchi şi-i pup roţile „Mercedes”-ului, să mă ierte! face, inepuizabil în pocăinţă, căruţaşul, gata să-şi pună cenuşă pe creştet. Şi chiar atunci răsună nişte sirene, poate că de escortă prezidenţială, şi – ca speriat! – agentul înşfacă caii de dârlogi, dă în unul cu bastonul, fuge, galopează împreună cu ei, căruţa hodorogeşte şi, în scurt timp, dispare, ascunsă, după colţul de gard al Grădinii Botanice. Cam burtos, căruţaşul oacheş şi crăcănat e ultimul care se face nevăzut.
În loc de comentariu, Dogea îl întreabă pe Pobede, arătând spre câinele din lesă:
– Da’ tu ai măturice, făraş şi pungă pentru el? Dacă te prindea agentul, când se deşerta dihania, nu împuşcai şi tu o amendă?
Studentul duce mâna la piept, se înclină niţel, şi face:
– Mea culpa. Ispravlius’![1]
Aşadar, după ce cumpără berea, treimea procesiunii noastre intră în micuţa grădină publică din coasta Grădinii Botanice, tragem o bancă lângă o alta, ne aşezăm comod, pocnim capacele primelor trei cutii de lichid auriu, rottwailerul priveşte curios la ce facem, tresare din urechi la pocnetul tinichelei „Ursus”, după care, evident şi iremediabil, prinde a se plictisi. Dar nu pe mult timp. Ceva mai departe, de asemenea pe o bancă, lângă un cărucior pentru copii, stă o mămică şi urmăreşte cum se joacă băieţelul ei, acesta – înveşmântat cam ciudat. Adică, hăinuţele sale – ca hăinuţele, frumuşele, curăţele, numai că oarecum nepotrivite sezonului – costumaş gen combinezon în plină căldură a dricului estival? Chiar dacă ziua e spre amurg adânc, sunt totuşi peste treizeci de grade... Ei bine, mămica ştie mai bine, copilaşul suportă, nu protestează, semănând – zău! – a cosmonaut-păpuşică. Aşa ceva... Cosmonauţel, să zic, extra-DEX...
Privind spre locul cu mamă şi copil, patrupedul prinde a se foi, întinde lesa pe care o are învălătucită pe mână Pobede-Clima, căruia eu îi spun:
– Da’ leag-o, bre, de piciorul băncii şi bea-ţi liniştit berea!
Amicul îmi dă dreptate, vrea să se conformeze, dar, în clipa în care să treacă un capăt al lesei după piciorul băncii, rottwailerul se smuceşte, salvator, rupând-o la fugă, săltat, urseşte, spre mama cu copil. Ba nu, doar spre copilaş şi – Domane, fereşte! – unde năvăleşte peste gâgâliciul de omuleţ, îl doboară la pământ şi prinde a-i sfâşia hăinuţa-combinezon. Noi sărim ca arşi, Pobede-Clima strigă animalul pe nume – dracu’ ştie cum îl mai chema, că, de spaimă, am uitat totul! –, dar acesta continuă să devore copilaşul.
Femeia strigă... Dar ce strigă? „Băieţelul!” sau... „Roboţelul!”?!... Iat-o că-şi repetă urletul disperat:
– Vai, roboţelul meu!
Chiar aşa a spus – „roboţelul”, nu – „băieţelul meu”!... Aud bine, nu am naibe sonore... Nu mi se năzare. Iată, femeia, mama, strigă din nou:
– Ia, măi, câinele, că-mi nenoroceşte roboţelul!...
Pobede aleargă spre locul tragediei, înşfacă rottwailerul de zgarda de piele a lesei, încearcă să-l desprindă de la omuleţ, animalul însă, puternic, se rupe din mâinile colegului şi se năpusteşte şi cu mai mare furie asupra... roboţelului, sfâşiindu-i hăinuţa, rupând din trupşorul acestuia... Dar – nu curge sânge... Ci, la smucitul şi datul furios din cap al câinelui, dintre dinţii acestuia zboară un fel de... bucăţi de plastic, de placaj, nişte detalii de fier, parcă... Apoi, în clipa următoare, răsună un „Ba-bah!”, o bubuitura, sare ceva foc, se aude schelălăitul jalnic al rottwailerului ce cade, lat, peste mica sa jertfă din care se înalţă un nouraş de fum.
– Nenorocitule, mi-ai distrus roboţelul! ţipă femeia-mamă. O să mi-l plăteşti, şi nu costă puţin!...
...Da, femeia într-adevăr strigase „Roboţelul!” şi nu – „Băieţelul!”. În spiritul timpului şi al mutaţiilor de tot soiul, virtuala mamă, care nu era totuşi mamă, ieşise în scuar să-şi plimbe... roboţelul. În concepţia ei anticonceptivă – băieţelul... Rottwailerul atăcă, mecanismul roboţelului... protestă, cedă, se produse scurtcircuitul, câinele – elctrocutat, mort, roboţelul – bucăţi, inutilizabil... Timpuri, oameni, animale şi cazuri noi, mai speciale, adică...
În fine, chestiunea nu se termină cu una-cu două, femeia spunând că roboţelul a costat-o la peste... nu mai ştiu câte mii de dolari... sau lei... Nu reţinui...
– Da’ ce, crezi că rottwailerul costă mai puţin?! se îmbăţoşă, aiurit, Pobede-Clima, cu gândul la ce va trebui să-i spună unchiului, care îi lăsase în grijă javra.
Oricât s-ar fi certat plimbătoarea de roboţel-băieţel şi plimbătorul de câine-rottwailer, n-ar fi ajuns nicidecum la vreo, barem, aproximativă înţelegere. Fu chemată poliţia. Aceasta întocmi protocolul – fantasic, nu?! Stupefiat, un gradat zise:
– Haideţi la un xerox, să vă dau câte o copie a protocolului.
– Şi ce să fac eu cu ea? Să mă şterg la?... se revoltă mama roboţelului.
– Doamnă, fiţi decentă (aşa se adresă, politicos, poliţistul, pentru că era, să nu uităm, din Bucureşti). În caz contrar, vă amendez pentru ultraj.
După oarece altă niţică tevatură şi contrare verbală, Pobede-Clima şi femeia cu roboţelul-băieţelul primiră copia protocolului, poliţistul concluzionând:
– Unul se duce la comisia protecţiei animalelor, celălalt la, bineînţeles, comisia protecţiei roboţilor. Depuneţi plângeri şi vedeţi ce urmează.
– ...Simplu, nu? Scurt pe doi. Ce mai atâta gălăgie?... Instanţele ştiu ele ce au de făcut.
31.X.2007
 
 
ROŞIILE, VINETELE...
 
Domnişoara Ana... – iată, abia scrii un nume şi deja dai de un ciot... de corectitudine politică, mai bine zis – de necesitatea ei, a corectitudinii (exagerate), dar nu şi a ciotului... În atare cazuri poţi fi liber să te arăţi niţel „incorectly political” doar în basme, probabil, unde personajele nu prea au naţionalitate... în orice caz, nu toate sunt supuse prejudiciilor şi prejudecăţilor sub aspect etnic, elaborate de secolul douăzeci... Astfel că doar în cazul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot poţi să spui că ar fi un... Barbă-Ciot, şi nu s-ar supăra nici tu român, nici tu ţigan... pardon, rom... nici tu ungur, nici tu... nici el... nici eu..., aşijderea – şi la plural – noi, voi, ei, europeni, africani sau americani, chinezi sau arabi...
Însă în cazul Anei problema e mult mai complicată, deoarece istoria ce ţin a o vă aduce la cunoştinţă, povestind-o, e ...sângeroasă, să zicem, şi dacă spui că din domnişoara Ana – unguroaica sau austriaca, ucraineanca sau bulgăroaica... – Dracula suge sângele... – pentru că anume astfel se va întâmpla în derularea subiectului, – sigur că combatanţii întru corectitudine politică din ţarile respective, ale căror virtuale domnişoare supuse suptului de sânge le-am amintit, s-ar revolta nevoie mare, apriori şi irevocabil crezând că Dracula nu poate fi decât un român, vampirul transilvan, şi nu austro-ungar, şi nu slav, ucrainean, bulgar, şi nu peninsular arabo-saudit, israeliano-arab etc. (Vedeţi ce complicat e să te dumereşti ce, cum, cine şi unde?...)
Astfel că, să cădem de comun acord, Ana va fi o domnişoară căreia nu-i vom dezvălui naţionaliatea, iar vampirul, ca de obicei, va fi fiorosul Dracula, român get-beget, pentru că poporul nostru nu se supără când un englez scrie o carte antiromânească cu vampiri ce beau sânge străin şi nici pe holiwoodienii care toarnă un film cu conaţionalul nostru însetat de ser feminin internaţional, – nu, poporul nostru chiar se mândreşte că, astfel, se mai face şi el cât de cât cunoscut, pe alocuri – celebru în lume...
Aşadar, non abbiamo paura, şi – să-i dăm drumul! Adică, să ne căutăm de drum – cel narativ, în care, precum anunţam deja, protagonistă va fi Ana – cea – cum ne-am înţeles – fără etnie identificabilă – abilă mişcare a autorului! –, apatridă ca şi cum sau, în cel mai bun caz, şi ca în basme, o... Ană Cosânzeană să fie, româncă de-a noastră, din popor şi folclor. Pentru că, la o adică, şi Dracula ar putea fi asemănat cu un Casanova-vampir, însă aici iarăşi nimerim în trans-empire nu ca stil arhitectural, ci... caricatural prin stupida intransigenţă ce ar putea fi folosită cu mai mare... inutilitate... Aşa că, ziceam, non abbaiamo paura, dar, trebuie să o recunoaştem – sau nu, însă oricum se vede din text, – că ne e totuşi oarece grijă să nu încălcăm hotarele fostelor imperii...
Dar, iată, ca nuanţare de etapă, deja domnişoarei nu-i vom spune, simplu, incolor, Ana, ci oarecum mai mustos: Ana Cosânzeana, în speranţa că nu se va supăra Ileana, pentru că de Elena elenă, cea din cauza căreia se declanşase sângerosul (...vampirosul?...) război al Troei, nu poate fi vorba şi grecii pot fi liniştiţi – nimeni nu are de gând să le lezeze demnitatea (naţională)...
În fine, la bucătărie, Ana Cosânzeana spăla câteva (pătlăgele) vinete, pe care, una câte una, după ce le scutura de apă deasupra lavoarului, le punea în rolă, să le coacă, să le... Ei, să n-o dăm şi noi în cărţile de bucate; pur şi simplu, se gândea să facă nişte icre de vinete la borcan pentru iarnă.
Concomitent cu spălatul vinetelor, Ana Cosânzeana muşca, mustos, dintr-o (pătlăgea) roşie voluminoasă, adică – ceva mai impresionantă decât dacă ai spune – mare, după care – muşcătură – repunea leguma într-o farfurioară de pe marginea maşinii de gătit (eu scriu textul la Chişinău, şi nu pot spune – aragaz, deoarece sistemul conductelor de gaz basarabene încă nu ţine de Astra Română, de unde şi vine numele „aragaz”, ci ţin – se cam ştie de cine...). Ce poftă părea să demonstreze – nimănui! – Ana Cosânzeana, muşcând, mustos, din (pătlăgeaua) roşie! (Nimănui, să-i demonstreze, în sensul că era singură acasă, nu o vedea nimeni, soţul, soacra, amantul?... Da, aşa era – singură acasă, dar nu se poate spune totuşi că nu o vedea nimeni – dar autorul acestui text? De unde ştie dânsul ce făcea Ana Cosânzeana, dacă nu ar fi văzut-o?...) Aromă roză, parcă, emana roşia – din mâna Anei, dintre buzele ei, de pe blid – când era lăsată pe el! Ce aromă, Doamne!... Ce să mai vorbim! – a încerca să redai o aromă e ca şi cum te-ai aventura să pictezi muzica... Astfel, să mă credeţi pe cuvânt de onoare: aroma aromelor! Ce poftă, ce bon apêtit!
Pe la ora patru, pe când îşi planificase să încheie cu vinetele, şi convenise exact, în baza unei înţelegeri cu manichiurista Dracula – luaţi aminte – Dracula, terminându-se în „a” e totuşi mai curând un nume de femeie, decât de bărbat (acesta, bărbatul, – nu se supere, – dacă vrea să rămână în rădăcina respectivului element onomastic, trebuie să se numească simplu, fără ifose, cu riscurile inerente: Dracul...), – astfel că la Ana Cosânzeana venise ea, Dracula manichiurista, să-i facă, fireşte, manichiura. Vă daţi seama cum arată unghiile unei doamne, după ce curăţă de coaja semiarsă, în rolă, vinete! Multe, pentru iarnă.
Dracula insistă să pună ojă foarte aprinsă, dar Cosânzeana ar fi dorit ceva mai mată, roşeaţa mai spre roz, mai subţie, ceea ce însă n-o clinti pe maniuchiristă să insiste pe roşu-aprins, intens, încât unghiile Anei arătau ca zece stropi de sânge. Aşa ceva, prin simplificări simetrice, formale, geometrice. Unghiile ca stropii de sânge, încât Cosânzeana, la un moment dat, mai să întrebe: „Merge aşa ceva la... vârsta mea?”, dar se opri la timp, nu făcu, mă rog, caz de vârstă, pentru că nici n-ar fi fost... cazul la cei patruzeci şi doi de ani ai ei... Altceva că ultimii doi din ei i-au fost dramatic întristaţi, dar ştiţi cum e, – vremea trece, rănile se mai cicatrizează, viaţa parcă ar reveni în făgaşul ei firesc, dacă nu toată apa, nu în deplinătatea făgaşului, oricum omul se împacă cu pierderile, se obişnuieşte cu ele şi se dezobişnuieşte de... durere şi toate celelalte...
Pe la cinci, adică într-o oră, Dracula încheie cu degetele doamnei Ana Cosânzeana care, vesel-ştrengăreşte şi în englezeşte, exclamă:
– Five o’clock! – adică e timpul ceaiului de la ora cinci şi la noi, după care prepară o cafea aromitoare de mamă-mamă şi cele două doamne, sorbind din noaptea lichidă binefăcătoare, îşi continuară taclalele.
Însă, la un moment dat, doamna Ana Cosânzeana, căzând, parcă, în mrejele privirilor Draculei, reuşi să priceapă, vag, că musafira şi meşteriţa nu e o fiinţă oarecare, ci una cu puteri supranaturale!!! Doar atât reuşi să înţeleagă, după care, fără voinţă, docilă, surâzătoare, mai simţi doar că nu putea să nu se supună completamente voinţei şi dorinţei doamnei Dracula, care de asemenea înţelese că Ana deja e în mrejele ei, şi o ademeni pe divanul din salon. Ana Cosânzeana simţi sărutul acut-ardent al musafirei, capul – ba nu – inima! – prinse a i se roti! Inima, deoarece capul îi fusese anesteziat ceva mai înainte, pe când erau la bucătărie şi-şi beau cafelele, iar Dracula o privea cu ochi de păienjeniţă...superbă! – i se păruse în acel moment amfitrioanei.
Ce sărut! Fermecător, seducător, irepetabil! Cel puţin, astfel i se părea Anei Cosânzeana care, de doi ani, era văduvă şi în tot acest răstimp de la decesul iubitului ei Făt-Frumos... (sau, poate, Harap Alb?... I-ar fi fost greu să precizeze în starea de vrajă, de farmec pe care i-o indusese Dracula manichiurista...); care, în cei doi ani de văduvie, nu-şi permise a se lăsa sărutată de un străin, cu atât mai abitir – de o străină!...
Ana Cosânzeana nu-şi pierdu totalmente cunoştinţa, conştiinţa îi mai putea veghea cam la un sfert din deplinătatea lucidităţii ei, astfel că ea înţelese că Dracula îi înţepă, scurt-muşcat, buzele, începând... să-i bea sângele! Însă Ana nu avea nici o putere să se împotrivească, ci, din contra, parcă ar fi dorit ca această transfuzie inter-feminină să se prelungească la infinit, ca o cuprindere de mapamond, firmament, şi – peste fire! – acest peste fire echivalând, probabil, în sedusul ei subliminal, cu înseşi infinitudinea, transtemporalul, îngerescul...
[...aici lipseşte un pasaj suprimat de cenzură care, din câte se ştie, în democraţie nu există... însă pasajul respectiv e accesibil în varianta electronică a textului...]
Când manichiurista crezu că isprăvise, îşi împlinise pofta vampirească... – e drept, mai era tentată să-şi înfigă, dacă nu dinţii, unghia în tenul roz al gâtului Consânzenei, însă, de această dată, reuşi să-şi reprime fatala intenţie, – o lăsă pe amfitrioană din îmbrăţişarea-încleştare, îi trase la loc, peste genunchi, poalele rochiei de crepdeşin şi, treptat, Ana prinse a-şi veni în fire, însă, chiar cu privirea ei înceţoşată încă de hipnoză, remarcând distinct că Dracula manichiurista întinerise destul de mult! Nu mai arăta la 35, 40 de ani, cum i se păruse, pe când stăteau la five o’clock, ci cu greu i-ar fi putut da 28-30 de ani! Şi această... nouă întinerită, împrospătată, înfrăgezită manichiuristă Dracula se ridică, în fine, de lângă ea, Ana, făcând un pas, doi, trei... – spre uşa holului. Dar, la un moment dat, se opri, ţeapănă, în mijlocul salonului, apoi prinse a se clătina, ca o fiinţă căreia i se învârtejeşte... sincrofazatronic, să zic, capul! – şi – minune! – Ana începu a simţi ceea ce simţea... Dracula! Adică, firea ei se conectase la firea vampirică a manichiuristei, pentru care pereţii salonului prinseră a se clătina, în timpane îi vuia o muzică grea, densă, sumbră, cât a zece Beethoveni intensitate. Dracula simţea că totul în jur se augmenta, se extindea, câştiga, până la înspăimântare, în volum, cuprindere, prin deformare, grotesc, balauresc! Sau poate că, – se întreba, şovăielnic, maniuchirista, – eu scad în volum, mă concentrez, mă micşorez? Şi, dintr-o dată, Dracula ţipă! Privindu-şi mâinile, observă că ele se umflă, că, ad hoc, este atacată de un elefantism devastator, deformator, – în spaţiile interstiţiale i se măreau monstruos picoarele, braţele, sânii...
Dracula, manichiurista, simţea că se concentrează, se... reformulează, reconturează, iar Ana Cosânzeana constată – trebuie să spun că fără frică, deoarece mai era anesteziată euforico-vampiric, nu-i trecusă toată ciudăţenia ce-i fusese infiltrată în fire, – constată că manichiurista, doamna Dracula, deja rotunjită, concentrată, împurpurată, stătea pe covorul salonului ca o... (pătlăgea) roşie obişnuită! Şi semăna, sută la sută! – o, Doamne Dumnezeule! – cu roşia (pătlăgea) pe care o mâncase ea, Ana, cu atâta poftă acolo, lângă plita de gătit, pe când pregătea (pătlăgelele) vinete pentru iarnă!
Ah, da, vinetele (pătlăgelele)! Ele, gândul la ele, o făcu pe Ana să-şi spună că, probabil, vampirii necrofori, adică cei care sug sângele răposaţilor proaspăt înmormântaţi, livizi, vineţi – probabil, îşi spunea Ana –, atare vampiri necrofori se transformă în... vinete (pătlăgele)!
Iar când îşi reveni totalmente din hipnoză, se duse la bucătărie, aruncă pledul pus pe cele patru borcane cu vinete pregătite pentru iarnă, luă câte unul în mână, celelalte două punându-le la o subsuoară şi cealaltă, ieşi în scara casei, la conducta de gunoi, puse un borcan pe duşumeaua de ciment, deschise capacul conductei şi, rând pe rând, bufni în hăul ei conservele (...proaspete... vampirizante...).
Peste ani, Ana Cosânzeana avea să constate cu satisfacţie că, din clipa în care a aruncat la gunoi vinetele pregătite pentru iarnă, în sufletul ei este permanent primăvară şi vară...
10.IV.2008
 
 
SST! – ÎN SĂGEATA ALBASTRĂ
Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos
şi respingător, ne-am ieşi din minţi.
Ioan Gură de Aur
 
Doamna era neliniştită rău. Dar rău de tot! Impacientată. Speriată. Stupefiată. Privea în jur, scuturându-şi de ploaie umbrela înflorată care, când nu era scuturată, se vedea că îi tremură în mână. De emoţii. Neplăcute. În fine, lăsă geanta de voiaj lângă jeţul din vagon – tren confortabil, „Săgeata albastră”, – mai scutură de câteva ori conul înflorat al umbrelei strânse pe jumătate, pe care, în fine, o plie de tot, punând-o cu precauţie excesivă pe poliţa de sus, spre care privi ceva mai îndelung, trecându-şi apoi văzul spre bagajul ei nu prea mare, dar care – se vede că aprecia doamna din ochi – nu, nu avea cum să încapă şi el pe poliţă. Mă oferisem s-o ajut:
– Vă pot urca eu geanta...
– Nu, nu, mulţumesc, e clar că n-o să încapă, răspunse doamna bulversată, împingând bagajul sub jeţul pe care se şi aşeză.
Din câte înţelegeam – stăteam pe locul din faţa ei – nu-şi putea veni în fire, ceea ce mă făcu să remarc, tot în ideea de a o ajuta:
– Sunteţi cam agitată... Vi s-a întâmplat ceva? întrebai, participativ, ca şi politicos, săritor la necaz...
– Vai de mine, ce să mai vorbim... Doamne, fereşte şi apără! mai că exclamă doamna, parcă aşteptând momentul care să-i ofere prilejul să răbufnească, să degajeze presiunea emoţiilor care o răvăşeau.
O priveam în aşteptare, pentru că nu putea să nu urmeze oarece explicaţii. Condrumeaţa se ridică, luă umbrela de pe poliţă, o desfăcu, demonstrându-mi-o:
– Vedeţi? întrebă, ducându-şi pe rând indexul mâinii libere spre două găuri, două spărturi din pânza înflorată a umbrelei.
– Vreo întâmplare neplăcută...
– Ce întâmplare neplăcută, domnule drag?! Ca din senin, pârâie umbrele peste capul meu, că pe stradă eram, şi prind a-mi curge peste creştet două şuviţe de apă... Ca din senin! Privesc în sus, la umbrelă, dau umbrela la o parte, şi nu văd nimic care să-i fi putut sparge pânza. În jurul meu – spaţiu liber, nimic altceva. Şi totuşi rupturile apărură, ca din senin...
– Incredibil, zisei confuz.
– Puţin spus incredibil. Înspăimântător! Pentru că nu a fost numai atât. Iată, când să intru în vagon, aud o trosnitură, o lovitură aşa, seacă, scurtă... Ca de os lovit în fier. Doamne, fereşte şi apără! Pentru că este el. El e!
– Mă iertaţi, cine... el?
– Cel căruia nu i se rosteşte numele!
– Chiar credeţi că ar fi... el? întrebai aproape în şoaptă, pricepând la ce se referă doamna. Nu cred... Imposibil... Sau – incredibil...
– Dacă vă spun eu... El e, Doamne, fereşte şi apără, zise ieşeanca noastră – pentru că era „Săgeata albastră” Bucureşti – Iaşi –, făcându-şi cruce.
Trebuie să recunosc că cele auzite, expresia feţei condrumeţei, găurile din umbrelă îmi induseră o stare de înfrigurare, poate că de uşoară spaimă...
– Nu simţiţi cum picură?! mai că strigă doamna, ştergându-şi de pe frunte un strop-două de apă.
– De pe umbrelă, zisei, însă îndată simţii şi eu pe frunte câţiva stropi de apă: privii în sus – nu, deasupra mea nu era nici o umbrelă pusă pe poliţă.
– El e! Doamne, fereşte! se nelinişti foarte tare doamna. Picură... picură de pe... lui...
– De pe ce?...
– De pe coarnele lui, domnule, picură! Pentru că el stă aplecat peste noi aşa, cum a venit de pe peron, din ploaie. Acum pricepi dumneata?!
Până să mai schimbăm o vorbă-două, în spatele meu se auzi un ţipăt. Întorcând capul, văzui un tânăr înalt – foarte înalt, ca un baschetbalist de peste doi metri spre Dumnezeu; flăcăul îşi ţinea bărbia acoperită cu măna, printre degetele căreia apărură stopi de sânge!
– Ce s-a întâmplat, domnule?! strigai, sărind de la locul meu.
Tânărul avea ochii larg deschişi, arăta speriat şi părea să nu-şi regăsească vocea.
– El e! ţipă doamna. El l-a înfipt, cu coarnele!
Peste puţin timp, toţi călătorii din vagon erau in actus, la curent şi în temă, cum s-ar spune, triplu: unora li se transmisese neliniştea sau chiar spaima noastră, alţii arătau neîncrezători, dar şi ei cuprinşi de o spuză de înfrigurare, mai ceilalţi zâmbeau, strâmb, a râde. O domnişoară cu mâinile tremurânde ţinea batista sub bărbia tânărului foarte înalt care, aşezat în jeţ, arăta cât un om de statură mijlocie.
Din cele şase ore, câte aveam să le facem până la Iaşi, mai discutarăm ce discutarăm, dar, până la urmă, închiserăm tema, dat fiind faptul că doamna îşi tot ducea degetul la buze, sâsâind:
– Sst! Nu care cumva să-i rostim numele, nu se poate. E periculos, Doamne, fereşte şi apără!
Peste, deja, multă cale parcursă, vecina de vizavi îmi atinse genunchiul, întrebând:
– Auziţi?...
Da, auzeam: un ciocănit ritmic în sticlă. În geamul vagonului.
– E acolo, arătă doamna spre rândul paralel de jeţuri, spre un loc gol. Acolo e... A adormit cu capul rezemat de sticla geamului... Coarnele... coarnele lui lovesc în sticlă!... Sst! conchise condrumeaţa, speriată, ca şi mine, ducând degetul la buze, stopându-mi în gâtlej strigătul ce venea: „Pei, Satană!” – asta vroiam să strig.
Cam vreo oră şi jumătate, cât mai aveam să facem până să ajungem în urbea de pe Bahlui, o parcursem în acompaniamentul ritmicelor ciocăniri în geamul vagonului zdruncinat pe şine. Lovituri scurte, seci, de os. Bocănit supărător, bineînţeles. Enervant. Intens-neliniştitor. Aţâţându-ne, întreţinându-ne spaima. Cine ar fi îndrăznit să se apropie de locul cela, vid, să încerce a pipăi, spunând: „Domnule... cum vă zice?... vă rugăm să nu mai ciocăniţi în geam... Deranjează... etcaetera”?... Cine ar fi avut curajul?... Astfel că am suportat. Până ajunsem în dulcele târg, cum i se mai spune Iaşului. 
Când să coborâm în gară, condrumeaţa mea întinse mâna să-şi ia umbrela de pe poliţă, dar tot atunci renunţă, pornind spre ieşire.
– Doamnă, aţi uitat umbrela, se auzi o voce din vagonul în care nu mai rămăsese nimeni în afară de noi doi.
Ieşeanca noastră îşi făcu repede semnul crucii, îşi trase puţin decolteul bluzei, rostind în sân: „Pei, Satană, pei! Ptiu, ptiu, ptiu!”. În aceeaşi clipă, se auzi trosnet de os lovit de marginea de sus a cadrului uşii de vagon.
– Doamnă, am impresia că ne-a lăsat în pace, spusei, privind spre condrumeaţa care duse degetul la gură: „Sst!”.
Dar când ajunserăm în partea opusă a trecerii subterane şi ieşeanca, preluându-şi geanta din mâna mea, prinse a-mi mulţumi pentru ajutor, avui a trăi un nou şoc.
– Ia priveşte, doamnă! ii strigai concitadinei, arătându-i spre intrarea în gară prin care, atent, ca nu care cumva să-l anine pe cineva cu cornu-i din frunte, ieşea un centaurolicorn!
Ieşeanca noastră privi, dar nu se cruci, ci spuse:
– Ei, domnule drag, dap’ aista e la vedere, nu te sperie atât de tare ca cela... nevăzutul... nu i-am mai zice pe nume.
Înalt, arătos, centaurolicornul porni agale în lungul peronului în direcţia liniilor de plecare spre nord; lucru de înţeles – în nord au mai rămas ceva rezervaţii de mitologie...
31.VII.2007


[1] Ispravlius’! (rus.) – Mă corijez eu.
 

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog