Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Scrisori din Basarabia

Constantin STERE

Alte articole de
Constantin STERE
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

 

III
Chişinău, 6 ianuarie [1906]
Scenele petrecute în cursul sesiunii consiliului judeţean al Chişinăului şi de care am vorbit în ultima mea corespondenţă sunt cu atât mai semnificative, cu cât administraţia s-a străduit să treacă prin ciur şi prin dârmon pe reprezentanţii celor 13 „volosti” din judeţ, făcând ca ei să fie aleşi dintre primari, locuitorii marcanţi ai satelor şi alţi favoriţi ai „zemski nacialniki”-lor. Cu toate acestea, ea n-a putut înfrânge opinia publică a satelor.
Într-adevăr, deşi mişcarea agrară n-a îmbrăcat încă în Basarabia formele violente cunoscute în alte părţi ale Imperiului, totuşi vârfurile sociale sunt zguduite de zgomotul care vine din adâncurile vieţii populare şi care prevesteşte o apropiată erupţie. Aproape că n-a trecut săptămână fără să se înregistreze sporadice acte de violenţă contra averii şi persoanei proprietarilor. Astfel, încă în vremea din urmă, excese şi dezordini s-au întâmplat la Lopuşna, judeţul Chişinău, la Măstăcăuţi, judeţul Orhei, pe moşiile d-lor Tomuleţ, Gonata, Semigradov etc. Chiar în ziua de Anul nou, 80 de căruţe au sosit pe moşia d-lui Krupenski şi, după ce au devastat conacul, s-au pus să taie pădurea proprietarului.
Şi mai semnificative decât violenţele şi dezordinile agrare sunt manifestaţiile ce se produc în satele cele mai îndepărtate din Basarabia. În fiecare zi se înmulţesc exemplele de adunări ale locuitorilor din diferite comune – să nu uităm că acestea sunt organe administrative normale în organizarea actuală a Rusiei – şi care adoptă rezoluţii revoluţionare, unde nu lipseşte împărţirea pământurilor.
Aceste rezoluţii poartă de obiciei toate formele legale; ele sunt întărite cu sigiliul oficial, semnătura primarului, a notarului etc. Toate sunt făcute pe acelaşi calapod. Reproduc aici una dintre cele mai moderate, publicată într-o foaie locală, „Bessarabska jizni”, din 3 ianuarie.
„Noi, locuitorii comunei Şahani, judeţul Ismail, provincia [gubernia] Basarabia, reuniţi la 15 decembrie pentru a ne pune de acord asupra trebuinţelor noastre, am hotărât în unanimitate [d’un commun accord] să supunem Dumei imperiale cererea următoare:
1. Toate privilegiile şi prerogativele de clasă vor fi abolite.
2. Toate pământurile aparţinând statutului, familiei imperiale, mănăstirilor, bisericilor şi particularilor (boieri mari şi mici) vor fi împărţite ţăranilor în mod proporţional cu numărul membrilor de familie şi cu calitatea pământurilor.
3. Această împărţire va fi făcută pe cale de răscumpărare, cu ajutorul direct al statului.
4. Pământurile ţăranilor vor fi inalienabile, afară de cazul emigrării. Pământul emigranţilor nu va putea fi cumpărat decât de comune.
5. Învăţământul general în limba naţională va fi introdus pe cheltuiala statului.
6. Toate funcţiile publice vor fi elective, inclusiv consiliul imperial.
7. Salariile tuturor demnitarilor militari şi civili vor fi reduse, adoptându-se remuneraţia maximă de 500 de ruble pe lună (1.200 de franci), fără nici un supliment ca «diurnă», indemnizaţie etc.”.
Am spus că e vorba de o rezoluţie moderată, căci ea recunoaşte principiul răscumpărării; alte comune, inspirându-se din deciziile congresului ţăranilor de la Moscova, cer exproprierea fără despăgubire [sans indemnité].
Fapte de această natură nu puteau să nu-i neliniştească pe proprietari, care au ieşit în sfârşit din toropeala caracteristică vieţii publice din Basarabia, dar nu s-ar putea spune dacă această „ieşire” e spre binele lor.
Încă în 16 decembrie s-a adunat la Chişinău, sub preşedinţia guvernatorului Basarabiei, dl Kwargin [Haruzin], „un consiliu special”, cu participarea mareşalului nobilimii, a tuturor preşedinţilor Zemstvelor şi a mai multor mari proprietari.
Se înţelege că nota dominantă în această adunare a fost, mai întâi, groaza şi, apoi, apelul la represiune. Un anume dl A. Stange chiar a propus formarea de bande înarmate pe cheltuiala proprietarilor, pentru ca „să bage minţile în cap [faire entendre raison] agitatorilor şi ţăranilor ce îi urmează”.
Totuşi câteva voci mai rezonabile s-au făcut auzite, între altele, cea a dl V. J. Bogdan, descendent al unei mari familii moldovene, mareşal al nobilimii din judeţul Soroca; el a arătat că numai prin măsuri represive nu se mai poate opri mişcarea şi a propus o contra-propagandă printre ţărani „cu ajutorul creării de ziare moldoveneşti etc.”.
Se poate vedea până la ce punct chestiunea agrară domină astăzi toate celelalte preocupări în Rusia din faptul că însuşi guvernatorul Basarabiei a aceptat cu bunăvoinţă publicarea de ziare moldoveneşti. 15 zile mai târziu, el a aprobat decizia Zemstvei judeţene din Chişinău privitoare la tipărirea de broşuri de propagandă contra agitaţiilor agrare, broşuri scrise în limba populară română...
Acest rezultat a fost atins prin faptul că revoluţionarii, adresându-se poporului în limba lui, au avut o superioritate efectivă, de care oamenii de ordine au trebuit să ţină cont în cele din urmă.
Toate aceste evenimente se petrec în aceeaşi Basarabie în care, până ieri, un abecedar românesc era considerat o carte revoluţionară, în care copiii puteau fi sortiţi nenorocirii pe toată viaţa, dacă pedagogul îi surprindea vorbind româneşte, dat fiind că aceasta aducea eliminarea lor din toate şcolile! (Voi fi obligat să revin, de altminteri, în viitoarea mea corespondenţă asupra efectului pe care îl are mişcarea agrară asupra mişcării româneşti din Basarabia).
Trebuie să se recunoască însă că guvernul rus şi îndeosebi Zemstvele nu se mărginesc la unica idee a represiunii.
Aşa cum reiese din ultimele scrisori, Zemstvele din Bender şi Chişinău s-au oprit la măsuri care, în România, ar părea de un radicalism extrem. Acest fapt ar trebui să deschidă ochii tuturor oamenilor politici din România: intervenţia activă a Zemstvelor în cumpărarea pământurilor private [particulières] şi în arendarea lor ţăranilor, precum şi recunoaşterea dreptului exclusiv pentru ţărani de a arenda pământurile mănăstirilor şi ale domeniilor publice (foarte întinse în Basarabia).
Fără îndoială, dacă Basarabia ar fi rămas izolată de restul Rusiei, dacă Nistrul ar fi fost destul de larg pentru ca valul revoluţionar rusesc să nu poată trece, măsurile de mai sus ar fi fost mai mult ca suficiente pentru moment. Dar toată lumea îşi dă seama astăzi că e greu să aperi „drepturile dobândite” în Basarabia într-un moment în care toată Rusia ţărănească e prinsă de febră revoluţionară şi în care măsurile propuse nu pot satisface pe nimeni.
Pentru acest punct de vedere este caracteristică atitudinea ziarului rusesc local „Bessarabska jizni”, organ al partidului constituţional-democrat.
Acesta nu e un partid revoluţionar; dacă e relativ slab în Basarabia, în schimb, în restul Rusiei, el cuprinde majoritatea membrilor Zemstevelor şi ai municipalităţilor. Iată ce se poate totuşi citi în leading article [editorialul] din 6 ianuarie al acesui ziar cu privire la deciziile Zemstvei din judeţul Chişinău:
„Aceste decizii, care fac să depindă rezolvarea chestiunii agrare de bunăvoinţa proprietarilor, sunt absurde şi dintr-un alt punct de vedere. Noi mai avem încă un număr de moşii [pământuri] ale statului, ale Coroanei, ale mănăstirilor, care trebuie date gratuit ţăranilor.
Numai după aceea, dacă va fi nevoie, va trebui să se procedeze la exproprierea forţată a pământurilor private, cu compensaţii date proprietarilor pe seama statului şi la preţul just («fără să se ajungă la valoarea comercială a pământului»).
Numai prin acest mijloc mişcarea agrară poate fi înlăturată. Toate celelalte, propuse de minister şi de Zemstve, nu ies din sfera demagogiei de partid şi nu reprezintă garanţii de linişte pentru un viitor apropiat. Trebuie să se înţeleagă o dată pentru totdeauna că acum conştiinţa poporului s-a trezit, că nici un fel de paliativ n-ar putea opri fluxul năvalnic ce a inundat toată Rusia...”.
Că această atitudine e sinceră sau provocată de considerente de partid, aceasta e o chestiune secundară; dar devine evident că, în situaţia actuală, reţeta „consfătuirilor speciale” nu poate fi eficace.
În viitoarea mea scrisoare voi vorbi de ecoul pe care îl au mişcările agrare în viaţa culturală şi politică a Basarabiei şi cum românii de aici se prezintă în faţa campaniei electorale.
C. ŞĂRCĂLEANU
În „L’Indépendance roumaine”, anul XXX, nr. 9041, din 11/24 februarie 1906, p. 1-2.]
 
 
IV
Chişinău, 13 ianuarie [1906]
Foarte ciudată este soarta poporului român din Basarabia.
Nu s-ar putea găsi un popor mai loial şi mai supus. Peste şapte ani se va împlini un veac de la anexarea Basarabiei de către imeriul rus şi în tot acest răstimp niciodată nu s-au manifestat tendinţe separatiste sau spirit de revoltă contra autorităţii. În vreme de război, ca şi în vreme de pace, pe toată întinderea imensului imperiu al ţarilor, nu se găsesc supuşi mai fideli, îndeplinindu-şi toate datoriile cu mai multă bună voie şi mai multă conştiinţă.
Foarte puţini ştiu în România, de exemplu, că divizia XIV de infanterie, celebra „divizie Dragomirov”, e compusă aproape exclusuv din români. În timpul războiului ruso-turc, ea a trecut cea dintâi Dunărea sub focul inamicului; în timpul războiului ruso-japonez, ea a format prima linie a corpului Grippenberg, în momentul în care acest general a întreprins binecunoscuta sa mişcare ofensivă de la Sandepu.
În relatarea oficială a acestei bătălii se poate citi: „... Entuziasmaţi de succesul moldovenilor din divizia XIV, care se avântau ca un torent irezistibil şi secerau rândurile inamicului...” (generalii ruşi şi-au adus în sfârşit aminte că există moldoveni...). La Mukden, aceeaşi divizie, făcând parte din armata lui Linewitch, a împiedicat prin „tenacitatea sa supraomenească” dezastrul complet al lui Kuropatkin...
Cu toate acestea, printr-o crudă ironie, românii din Basarabia, reprezentând 80% din populaţie, sunt singurul grup etnic dintre toate naţionalităţile acestei provincii care n-are dreptul să folosească limba sa maternă în viaţa publică şi s-o predea copiilor în şcoli naţionale.
Grecii, armenii, germanii şi chiar israeliţii din Basarabia au şcoli naţionale, ziare redactate în limba lor; ei îşi folosesc în chip oficial limba în organizaţiile lor publice (în sudul Basarabiei s-a format, de pildă, graţie favorurilor guvernamentale, o veritabilă mică provincie germană); dar o simpă conversaţie în româneşte e considerată ca un act revoluţionar.
Faptul e cu atât mai curios, cu cât Basarabia n-a fost anexată în urma unui război contra Moldovei, din care ea făcea parte; în timpul războiului cu Turcia, căruia îi puse capăt Pacea de la Bucureşti în 1812, simpatiile moldovenilor, mult folosiţi de ruşi, au fost de partea acestora din urmă; anexarea însăşi a fost oficial prezentată bieţilor basarabeni nu ca o cucerire, ci ca o „eliberare [émancipation] de sub jugul turcesc”.
Mai mult, după anexare, împăratul Alexandru I a acordat Basarabiei un „statut” pentru formarea acestei provincii, în care citim că „această provincie îşi păstrează organizarea sa naţională şi pentru aceasta i se acordă o formă particulară de guvernământ”. Se mai spune acolo că „moldovenilor din Basarabia le permitem cu bună voinţă [gracieusement] să-şi folosească tot timpul limba, în şcoli, în faţa tuturor instanţelor administrative şi judecătoreşti; la fel, ei îşi vor păstra drepturile, privilegiile şi legile naţionale.” (Colecţie de legi, nr. 27. 357; în această privinţă, să se citească emoţionantul articol al românului basarabean de marcă, dl [Em.] G. Gavriliţă, publicat zilele acestea în „Universul”).
Cu toate acestea, bieţii „eliberaţi” au rămas de un secol fără şcoli, fără biserică, fără limbă naţională, condamnaţi la sălbăticie...
Chiar astăzi, când toată Rusia tremură sub zguduirile vulcanului revoluţionar, când Basarabia însăşi e ameninţată de mişcarea agrară, în ciuda promisiunilor şi a cuvintelor binevoitoare, nu s-a dat urmare nici uneia dintre cererile de a se autoriza publicarea ziarelor în limba română. Ieri a fost suprimată „Bessarabska jizni”, pentru că, se afirmă, voia să publice suplimente în limba română. Dar, în acelaşi timp, apare fără nici o piedică ziarul social-democrat al Bund-ului israelit, „Weg”, scris în jargon [în idiş]!...
Principalul vinovat de această stare de lucruri este chiar înalta societate locală, aproape în întregime rusificată, cu foarte puţine excepţii. Până unde merg membrii acestei elite se poate vedea din faptul următor.
Apare la Chişinău un ziar, „Drug”, editat de un anume dl Pavel Cruşevan. Acest nume singur spune că ne aflăm în faţa unui moldovean pur sânge. Părinţii lui n-au învăţat niciodată să vorbească fluent ruseşte; cât priveşte pe bunicii săi, mici boieri din Moldova, ei nici n-au visat măcar că nepotul lor va deveni într-o zi un „rus adevărat”.
Or, dl P. Cruşevan nu numai că-şi dă acest nume, dar face parte din Liga Adevăraţilor Ruşi, asociaţie arhireacţionară, inspirată odinioară de Plehve şi astăzi de Trepov et C-ie.
Şi iată că acest domn, ajuns la o tristă celebritate universală prin cele două masacre ale evreilor din Chişinău, provocate de ziarele sale „Bessarabeţ” (astăzi trecut în mâini mai bune) şi „Drug”, publică zilele acestea în foaia din urmă, sub propria-i semnătură, un articol cu titlul sugestiv şi ameninţător: Nici trădare, nici vânzare.
Şi ştiţi în ce constă trădarea sau vânzarea contra cărora tună şi fulgeră pe cinci coloane „adevăratul rus” ce coboară dintr-un şir de paharnici şi cluceri din Moldova?
Citez textual:
„Aflu că s-a format un cerc de intelectuali din Basarabia, care urmăresc crearea de şcoli primare în română pentru moldoveni. Ei vor să dezvolte aici gustul literaturii române etc.”
Ticăloasă dezolare! [Abomination de la désolation!]
Şi vedeţi că dl Cruşevan îşi dă perfect seama de ceea ce face, căci în acelaşi articol, pentru a-şi motiva fulgerele pe care le aruncă contra intelectualilor criminali, zice: „Poporul are prea puţin timp ca să înveţe şi rusa, şi româna; el va fi silit să aleagă şi, cu siguranţă, majoritatea va prefera limba maternă, româna...”.
Şi aceasta e trădarea!
Să notăm că astăzi chiar, cu toate suferinţele îndurate, cei mai naţionalişti dintre românii din Basarabia nu nutresc absolut deloc tendinţe separatiste.
Sub acest raport, românii din Regat nu trebuie să-şi facă nici un fel de iluzii. Dacă simpatiile lor pentru fraţii de dincolo de Prut ar lua o tentă iredentistă, ei n-ar face decât să dăuneze conaţionalilor lor şi din asta ar rezulta o situaţie ce ar prejudicia cauza culturii române. Moldovenii de aici, în măsura în care sunt boieri, nu văd cu ochi buni articolul din Constituţia noastră prin care sunt abolite titlurile de nobleţe şi privilegiile de clasă. Dacă sunt democraţi, sunt înclinaţi să exagereze starea rea a clasei ţărăneşti din Regatul Român şi să aştepte minuni de la revoluţia rusă. (Apropo: anumiţi „patrioţi” din România scot un ziar intitulat „Basarabia” pe care ni-l trimit peste Prut. În această revistă situaţia ţăranului este descrisă în culorile cele mai întunecate. Oare „patriotismul” şi inteligenţa acestor domni n-ar putea găsi un teren mai prielnic pentru incriminările lor?...)
Dar basarabenii înţeleg să lupte pentru cultura română şi pentru deşteptarea simţului naţional, rămânând fideli imperiului.
Foarte caracteristic pentru starea lor de suflet este apelul pe care l-au adresat consiliului Zemstvei provinciei în favoarea deschiderii de şcoli româneşti:
„Domnilor consilieri!
Mişcarea de emancipare ce a pus stăpânire pe toată Rusia, pe toate naţionalităţile din care se compune marele popor rus, nu s-a oprit în pragul acestei provincii. Valul gigantic a prins de asemenea şi rasa noastră şi i-a deşteptat sentimentele naţionale aţipite. În ultima vreme, un grup de intelectuali români din Basarabia a hotărât să lupte pentru ridicarea nivelului cultural al naţiunii noastre.
Domnilor! Ştim foarte bine că aproape jumătate din consilierii provinciei nu sunt moldoveni, ci străini de populaţia noastră românească autohtonă: ruşi, armeni, greci, bulgari, polonezi, israeliţi.
Nu există sentiment mai sfânt, mai natural, mai înnăscut omului, care nu poate trăi fără naţionalitate, aşa cum nu poate trăi fără corp şi fără suflet. Răpindu-i unei rase dreptul la cultura naţională, i se răpeşte însuşi scopul vieţii sale. Nu există cultură fără naţionalitate; prin nivelul său, această cultură poate să îmbrace caracterul universal uman, dar ea nu încetează niciodată să fie expresia geniului naţional”...
Şi totuşi pe aceşti oameni „adevăratul rus” Cruşevan îi desemnează cu numele de trădători şi vânduţi!
Românii din Regat trebuie să se încline în faţa acestor eforturi sublime. În ciuda capriciilor administrative, curentul românesc urmează să se dezvolte şi, înspăimântaţi de mişcările agrare, opresorii încep ei înşişi să recurgă la limba naţională.
Pe curând.
C. Şărcăleanu
P.S. – Am primit raportul comitetului executiv al Zemstvei judeţene, pregătit pentru sesiunea extraordinară convocată pentru ziua de 15 ianuarie curent, în vederea unei dezbateri asupra problemei agrare.
Alături de soluţiile adoptate de Zemstvele judeţene din Bender şi din Chişinău, pe care vi le-am comunicat deja, constat un pas înainte. Se propune ca toate pământurile private să nu fie arendate decât asociaţiilor ţărăneşti prin intermediul Zemstvelor.
O organizaţie specială e preconizată în acest scop.
„Cei ce au ochi să vadă, cei ce au urechi să audă, căci timpul e aproape.”
C.Ş.
[În „L’Indépendance roumaine”, anul XXX, nr. 9049,
din 19 ianuarie/1 februarie 1906, p. 1-2.]
 
V
Chişinău, 18 ianuarie [1906]
Chestiunea română în Basarabia nu s-a pus numai datorită deşteptării sentimentului naţional sub influenţa mişcării liberale, democratice, rezultat ea însăşi al revoluţiei generale ce zguduie imperiul. Ea mai reiese, dacă mă pot exprima aşa, dintr-o necesitate administrativă, sub pintenul intereselor electorale şi îndeosebi al agitaţiei agrare.
Atâta vreme cât administraţia rusească a putut să-i considere pe toţi locuitorii ţării exclusiv din punctul de vedere al plăţii regulate a dărilor, chestiunea română n-a existat pentru ea.
Clasele superioare, aproape rusificate în esenţă, nu puteau să-i suscite, sub acest raport, nici o complicaţie neplăcută; ţăranul, blând şi supus, îşi plătea fără să zică nimic toate impozitele şi îşi trimitea fii la cazarmă. Era Eldorado-ul pentru birocraţie şi asta îi ajungea ca să raporteze la St. Petersburg că totul mergea de minune în cea mai fericită dintre provincii.
Ce importanţă are că, în urma suprimării şcolilor româneşti acum 50 de ani, nivelul culturii a scăzut brusc, aşa cum o arată bătrânul fruntaş, dl Em. Gh. Gavriliţă, în articolul publicat de „Universul” în 17 ianuarie curent, că în rarele şcoli ruseşti, „rarii elevi învaţă pe de rost cuvinte neînţelese”, că bezna din ce în ce mai adâncă învăluie satele? Învăţământul primar nu e în fond decât o complicaţie nefolositoare.
Oare, acum 20 de ani, arhiepiscopul Chişinăului n-a avut curajul să declare că limba română trebuie alungată din biserică, fiindcă Basarabia e „complet rusificată” şi slujba în limba română nu serveşte decât la românizarea artificială a provinciei?
Ce importanţă are că, după aceea, poporul a încetat să mai meargă la biserică, a încetat să se mai căsătorească religios şi chiar să-şi boteze copiii? (Din fericire pentru preoţi, el nu putea să-şi îngroape singur morţii.)
Ce importanţă are că „zemski nacialniki”, aduşi din patru colţuri ale Rusiei şi necunoscând nici un cuvânt românesc, sunt chemaţi să împartă dreptatea poporului care nu ştie nici un cuvânt rusesc, că ei trebuie să judece fără interpret (legea nu-i prevede pentru birouri, iar la sate nu se găsesc), că acest simulacru de judecată stinge orice încredere în autoritatea statului, sădeşte disperarea în inima poporului şi îl face să piardă orice noţiune de drept şi de justiţie? Se poate foarte bine să trimiţi în temniţă un „mujic moldovean”, chiar dacă el nu pricepe de ce şi, ca să arunci în drum o întreagă familie în numele justiţiei, nu e nevoie ca ea să audă „considerentele” în limba ei...
Fleacuri de felul acesta n-ar putea tulbura cerul senin al birocraţiei ruseşti.
În vremea din urmă, când studenţii Seminarului din Kiev, viitori preoţi de ţară, au cerut să se introducă în programă studiul limbii române, dat fiind că „numai în acest caz ei şi-ar putea îndeplini misiunea în mijlocul unei populaţii ce nu cunoaşte altă limbă”, n-au răspuns oare conducătorii Basarabiei, prin gura fidelului P. Cruşevan, „adevăratul rus” de la ziarul „Drug”, că „cu această socoteală, şi ţiganii ar putea să reclame limba lor”?
Dar iată că modesta „Dumă imperială” a lui Bulâghin, travestită de Witte la 17 octombrie în „primul Parlament rus”, impune administraţiei, pe lângă sarcina strângerii impozitului la timp şi a completării armatei prin recrutare, misiunea nouă de „a face alegerile”.
Şi, de data aceasta, cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, e imposibil să ignori acest fapt bătător la ochi că imensa majoritate a populaţiei Basarabiei nu cunoaşte altă limbă decât româna. Or, pentru a reuşi, bieţii Jupiteri ai birourilor ar consimţi să vorbească chiar şi limba ţigănească.
Problema s-a pus chiar pentru oraşul Chişinău. Deşi centrul e populat exclusiv de israeliţi şi de elemente rusificate, capitala Basarabiei, ca toate oraşele româneşti, e înconjurată de o largă centură de ţărani agricultori – „târgoveţi” -, care, şi aici, se încăpăţânează să nu vorbească decât blestemata limba română.
Şi într-o bună dimineaţă, cetăţenii înspăimântaţi ai Chişinăului au putut citi, lipite pe zidurile oraşului, publicaţii oficiale în limba română, tipărite cu caractere ruseşti – şi ce română, Dumnezeule!
Vă trimit originalul unui afiş al primăriei Chişinăului, relativ la alcătuirea listelor electorale (această operaţie cade în sarcina autorităţilor comunale, ca şi la noi). Mă gândesc că aţi face bine să puneţi această operă a geniului administrativ rusesc în vitrina „Independenţei”.
Afişul este tipărit pe două coloane, una în rusă, cealaltă în cvasiromână.
Transcriu din acest factum pasajul privitor la înscrierea în liste şi rog tipograful să nu corecteze aceste perle.
„După §8 acelora feţ, care au drept a primi la alejere în Duma Impârâteascî li sî dă voie sî folosească cu dreptu lor şî faci ştiut despre aceasta în comisiile alegătoare uceastcul săre pân la 13 Ianvari...”
Ceea ce, în limbă omenească, vrea să spună că persoanele care, conform articolului 8, au drept de vot trebuie, dacă vor să şi-l exercite la alegerile pentru Duma imperială, să facă declaraţie în faţa comisiei electorale din circumscripţia lor până la 13 ianuarie.
Afişul poartă titlul De la Uprava oraşului Kişinev şi semnătura Meru oraşului (golova) P. Sinadino – adică, primarul.
Îţi poţi închipui hohotele de râs ale ţăranilor asupra Merului (primarului) când descifrau afişele sale în hotentotă, pe care birourile primăriei au luat-o drept bună românească.
Admiţând chiar că, pentru „a face” alegeri, te poţi mulţumi cu jargonul „Merului” Sinadino, chietismul administraţiei ruseşti din Basarabia nu e mai puţin tulburat de o problemă înspăimântătoare: problema agrară.
Voi vorbi despre aceasta în viitoarea mea scrisoare.
C. Şărcăleanu
[În „L’Indépendance roumaine”, anul XXX, nr. 9052,
din 22 ianuarie/4 februarie 1906, p. 1.]
 
Text transcris şi tradus în româneşte de Victor DURNEA

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog