Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE MĂTCAŞ – 70

Un profesor – purtător de lumină şi de adevăr

Constantin ŞCHIOPU

Alte articole de
Constantin ŞCHIOPU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

La început, chiar înainte de a fi fost cuvântul, a fost iubirea. Se zice că ea a pornit din inima Marelui Pictor ce locuia în ceruri albastre, limpezi şi foarte îndepărtate. A ţâşnit ca o rază de soare răzvrătită de monotonia strălucirii în mănunchi. Raza a pornit oarbă şi orbitoare direct spre inima omului. De atunci este parte din el. Desigur, unii, orgolioşi din fire, au ferecat-o în lanţuri, făcând-o prizonieră a propriului trup, astfel nimicind-o. Pentru alţii ea a devenit mistuire într-o imensă flacără. Or,o viaţă de om trăită între iubire, pasiune, muncă şi dăruire nu înseamnă ea ardere? Dragostea pentru valorile strămoşeşti, dorinţa de-a aduce zi de zi în sufletele discipolilor lumină din lumina Neamului – oare cum s-or fi numind?Marea fericire, marea onoare, aş zice, că-i eşti discipol, care i-a ascultat freamătul sufletului la adevărul ştiinţific, dar şi la frumos (nu era lecţie în care să nu ne recite versuri din marii poeţi ai literaturii române, dându-ne astfel de înţeles că analizele sintactice trebuie făcute pe texte artistice), nu sunt şi ele o dovadă a faptului că a ştiut să adune în cuvinte adevăruri şi să le dea forţă de convingere?
Autor şi coautor a 10 manuale pentru învăţământul preuniversitar şi universitar (Introducere în lingvistică, Lingvistică generală, Limba română literară contemporană), a peste 250 de articole, studii ştiinţifice şi metodice (Fonetică şi fonologie. Triplul aspect al sunetului articulat, Probleme dificile de analiză gramaticală, Şcoală a gândului. Teoreme lingvistice, Elemente de morfologie în clasa a VI-a, De la grotesc la sublim. Note de cultivare a limbii, Româna corectă. Ghid de cultivare a limbii), Profesorul meu rămâne a fi o personalitate de seamă a lingvisticii româneşti, omul de ştiinţă cunoscut şi apreciat, un spirit didactic şi sistematic ale cărui scrieri concentrează incredibil de multă şi veridică informaţie într-un mod de prezentare simplu, clar, elegant. Dumnealui rămâne a fi profesorul atâtor generaţii de studenţi, absolvenţi ai Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (astăzi Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”).
Ani de-a rândul munceşte, vorba poetului Grigore Vieru, în miezul cuvântului. Fie că l-a slujit la catedră, fie că îi dă trup ştiinţific sau că-l şlefuieşte poetic (dovadă sunt volumele de versuri apărute de-a lungul timpului: Surâsul Giocondei, Trenul cu un singur pasager, Azur, Câte-s visele, multele..., Coloana infinitului, De-a alba-neagra, Roată de olar. Sonete, Vernale ploi).
A devenit o personalitate notorie. Recunosc în dumnealui profesorul care m-a încurajat, pe baza a ce ştiam, ca absolvent al Şcolii Pedagogice din Cahul, şi a ce „văzuse” în mine, să merg fără frică pe mâna limbii române. Regăsesc în acest nume poezia anilor trecuţi. Văd Omul care a străbătut şi mai continuă să străbată cu răbdare lumina dintre naştere şi renaştere, cu cuminţenia celui care înţelege rostul lumii de dincolo de politici, organizări, structuri şi zilnicele prefaceri sau refaceri. Recunosc Savantul devotat total cercetării şi muncii didactice. În calitate de om de ştiinţă nu a ezitat să-şi susţină cu fermitate convingerile, chiar şi atunci când acestea veneau în contradicţie cu ideologia oficială. O făcea subtil la lecţii sau în discuţiile particulare cu noi. Ne încuraja să-i citim pe G. Bacovia, L. Blaga, ale căror poezii le descoperisem în fişierul „Literatura ţărilor socialiste” de la biblioteca „N. C. Krupskaia” (actualmente Biblioteca Naţională). Ca pedagog avea un stil de predare serios, vorbea încet, cu mult calm, câteodată pe o singură notă, cu pauze chiar supărătoare. Mult mai târziu aveam să înţeleg rostul acestor pauze, de natură psihologică. Nu era tipul de profesor-artist / actor, care să pună în slujba cuvântului tot arsenalul de mijloace scenice pentru a convinge. Cu toate acestea, te făcea să reţii materia, de multe ori fără să notezi în caiet mai nimic. Cu un discurs argumentat, cu siguranţa dată de legitimitatea informaţiilor, cu judicioasele exemple textuale şi lingvistice şi cu o bogată bibliografie de specialitate, domnul Profesor îşi convingea fără vreo dificultate auditoriul.
Ne-a făcut să ne certăm cam la toate seminariile. Fiecare avea o părere diferită de a celorlalţi şi ne aducea în faza în care ne venea să ne scoatem ochii pentru a ne impune punctul de vedere. Cu argumente, bineînţeles. Apoi „închidem paranteza şi discutăm şi data viitoare”. Nu mai ţin minte dacă „făcea apelul”, în schimb, sunt convins că nu s-a plâns vreodată de proasta frecvenţă a studenţilor la ore.
Amprenta Profesorului meu, sesizată mai ales acum, la distanţă în timp, este evidentă cel puţin în patru direcţii: a unei tratări profunde şi exhaustive a materiei, a unei permanente deschideri spre informaţia recentă în domeniul (şi nu numai) lingvisticii, din care rezulta elementul noului prezent în toate prelegerile Domniei Sale (mi-aduc aminte cu mult drag de „probleme dificile de analiză gramaticală”), a unei comunicări interactive (termen foarte popular astăzi în învăţământ) şi a unei atitudini responsabile faţă de nivelul de pregătire profesională a viitorilor profesori de limba şi literatura română. Dascălul nostru a ştiut cum să-şi pregătească discipolii, considerând că facultatea este nu numai locul de transmitere a cunoştinţelor, de formare a competenţelor, dar şi de înţelegere a lumii care ne înconjoară, a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. A ştiut că universitatea trebuie să profileze caractere şi a stăruit asupra acestui fapt. Sunt sigur că nu i-a fost defel uşor într-o perioadă când se urmărea nivelarea minţilor omeneşti. Dar a reuşit, dovadă fiind multele nume cunoscute azi concetăţenilor: Vlad Pâslaru, Constantin Tănase, Ion Hadârcă, Maria Hadârcă, Lucreţia Bârlădeanu, Veronica Bâtcă, Maria Mocanu, Tamara Cazacu ş.a. – toţi discipoli ai Măriei Sale.
Detesta trândăvia şi indiferenţa. Invoca argumentul că „e o ruşine să nu cunoşti legităţile de dezvoltare a limbii materne, particularităţile ei specifice”. Ne mai aducea aminte de afirmaţia lui D. Cantemir, îndrumându-ne să o combatem prin strădania noastră. Aveam colegi care nu treceau din prima la examene, dar nu-i purtau pică. Era adorat de noi toţi. De fiecare în felul lui. O parte din fete erau îndrăgostite de-a binelea. Poate ar fi şi acesta un motiv care le făcea să vină la ore cu temele învăţate. Cine ştie? Iubirea este atotputernică. Ea poate făuri un destin. Unul pus în slujba limbii române, a libertăţii naţionale, a formării conştiinţei de neam. E destinul Profesorului meu, Nicolae Mătcaş, care a aplecat generaţii întregi, cu auzul minţii, dar şi al inimii, la magia cuvântului românesc, adunându-le cu mult drag în juru-i. Este cel mai bun dascăl pe care l-am cunoscut şi mă simt onorat, pentru că am fost, vreau să cred, una dintre provocările dumnealui.
Am ferma convingere că Trenul cu un singur pasager se îndreaptă spre Coloana infinitului, având drept călăuză Surâsul Giocondei. Aplauzele în unison ale discipolilor sunt o mărturie a recunoştinţei lor pentru marea iubire pornită de astă dată din inima unui Profesor ce locuieşte printre noi şi care, pe drept cuvânt, poate fi numit purtător de lumină şi de înţelepciune.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog