Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SERAFIM SAKA – 75

Omul care ne scoate din anonimat

Mircea V. CIOBANU

Alte articole de
Mircea V. CIOBANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Istoria literaturii române din Basarabia este, pe alocuri, mai interesantă decât literatura propriu-zisă. Şi, aşa cum se întâmplă în istoria tuturor literaturilor, unii autori produc texte care rezistă în timp, alţii contează ca prezenţă doar în istoria literaturii. E bine – în acest context – să fie cineva care să o scrie.
Istoria romanţată a literaturii, portretele literare, pornind de la „specificul” domeniului de cercetare, contează tot atât de mult cât şi o istorie literară (de tip academic, să zicem). Aşa au rămas în literatură autori (împreună cu protagoniştii scrierilor lor) ca André Maurois, Stefan Zweig sau Konstantin Paustovski.
Chiar zilele acestea, Vladimir Beşleagă, făcând public unul din proiectele la care osteneşte – studierea materialelor Congresului III al Uniunii Scriitorilor – aruncă mănuşa: avem o istorie literară care ne devansează literatura. Generaţia şaizeciştilor au o năpastă de noroc în acest sens, noroc (sau, mă rog, năpastă) care poartă numele Serafim Saka.
 Fie vorba între noi, cât pe ce să se căpătuiască şi „şaptezeciştii” cu o scriitură pe potrivă (reportericesc-interogativă, cu nerv şi cu vervă), dar Leo Butnaru, după ce a semnat un pact de neagresiune şi s-a pupat în Piaţa Endependenţei cu un personaj al său, a abandonat proiectul (un zbor frânt, în esenţă, ca să intertextualizăm). De altfel, şi Leo vine cam pe aceeaşi linie Hasdeu – Stere – Goma – Saka, dar despre asta – ceva mai jos. Cât despre optzecişti... aceştia îşi vor scrie, cu siguranţă, o istorie colectivă, ludică, bineînţeles.
Dacă Jurnalul lui Serafim Saka este cunoscut doar în secvenţele (scurte) publicate, atunci romanul-fapt (în curs de apariţie, dar cunoscut deja în cvasitotalitate) ne pune în faţă oglinda câtorva decenii de activitate literară (şi cvasiliterară, şi paraliterară) în Basarabia. Portretele nu sunt idealizate, cum se mai întâmplă cu acest gen de scriere. Dimpotrivă, deşi liniile de contur sunt îngroşate, iar dacă mai vorbim şi despre vocaţia de dramaturg a lui Saka, putem spune, după Maiakovski: teatrul nu e o oglindă, ci o lupă măritoare! Or, în scrierile lui Saka chiar avem un spectacol fascinant al lumii literelor şi al lumii literaţilor.
Aşadar, unii rămân în literatură, alţii – doar în istoria literaturii. Degeaba se supără cineva că Saka scrie despre ei „de rău”. Bine că scrie! S-ar putea întâmpla ca aceştia să rămână în istoria literaturii doar datorită faptului că a scris Saka despre ei!
Generaţia şaizecistă trebuie să-i fie recunoscătoare protagonistului meu pentru simplul fapt că l-au avut. Că a existat un om care a avut vocaţia unui cameraman, care i-a interogat-ischitit-intervievat, care le-a fixat prezenţa pe retina paginilor de jurnal şi de roman. Testul generozităţii chiar acesta e: cine a pomenit în scrierile proprii (jurnal, interviu, publicistică, proză, critică, istorie etc.) mai multe nume ale congenerilor? Un eventual indice de nume de la sfârşitul cărţii ar developa generozitatea şi altruismul unuia versus egoismul, egocentrismul şi narcisismul altuia.
Scenele sunt, cum ziceam, veritabile secvenţe dramatice, după cum trebuie să fie o istorie scrisă: vie! Iată un exemplu de la suprafaţa evenimentelor, vizând câteva momente cruciale, unul general, cu „scene de masă”.
„Adunarea deschisă de partid din 16 aprilie 1987 dă vot de blam consiliului ales de congresul VII din 15 mai 1986 şi după lungi dezbateri – şi bateri! – se reuşeşte punerea în rezoluţie a convocării, în cel mult o lună, a conferinţei generale a scriitorilor din încă R.S.S. Moldovenească. I. C. Ciobanu votează şi el rezoluţia, cu un mic amendament însă. Ales proaspăt de către consiliu, preşedintele doreşte o adunare şi nu, desigur, o conferinţă, cu toate că adunarea şi conferinţa, susţine dumnealui, sunt, până la urmă, identice. (În realitate, conferinţa poate realege un nou consiliu, pe când adunarea doar doi-trei membri.) Angajatul până peste cap în luptă, Ion Ciocanu, îi strigă din sală:
– Dacă ziceţi că-s identice, atunci să se facă conferinţă, Ion Constantinovici!
Zilele treceau, data fixată se apropia vertiginos, puterea însă ridica tot felul de baraje menite să stopeze conferinţa. Pentru început se dă sfoară în ţară, că adunarea deschisă de partid din 16 aprilie a fost reacţionară şi cu iz naţionalist, pentru ca ulterior să se pună în circulaţie tot felul de zvonuri, telefoane în miez de noapte, scrisori anonime şi intimidări de două parale, dar şi atacuri în presă, toate culminând cu chemarea, pe rând, la cece a grupului de iniţiativă pentru a fi convinşi să renunţe, să amâne, să anuleze, orice, numai să nu se întâmple ceea ce îi băga în sperieţi. Conferinţa generală a scriitorilor.
– Măcar pe un timp!
– Pe cât pe un timp?
– Pe cât mai mult.
– Dar de ce să amânăm?
– Pentru că nu sunteţi, încă nu, gata.
Ni se mai spunea – pentru a da vina tot pe scriitori – că secretarul de partid Prohin nu a prezentat la timp procesul-verbal al adunării deschise de partid din 16 aprilie, ca să informeze Comitetul Central. Se căutau motive pentru a nu se duce la împlinire ceea ce se obţinuse deja: convocarea conferinţei generale a scriitorilor! S-a ajuns că un confrate-scriitor, nomenclaturist de vocaţie, văzând că-i alunecă din mâini puterea pe care o avea asupra scrisului, dar şi a scriitorilor, declară: mai întâi împuşc eu vreo doi-trei scriitoraşi şi după asta văd ce fac şi cu viaţa mea!
Teama de Moscova era însă atât de mare, încât nu se făcea un pas. Nici în dreapta, nici în stânga, şi cu atât mai mult înainte. Puşi pe bătaie lungă, scriitorii insistă, fac demersuri, cer să se traducă în viaţă rezoluţia adunării deschise de partid din 16 aprilie. Zilele trec, zvonurile, fel de fel, îşi iau zborul, ajung la urechea altor uniuni scriitoriceşti din încă necuprinsa Uniune şi când nu mai au unde, trec graniţa şi ajung la «Europa Liberă», care vesteşte lumii ce se face la Uniunea Scriitorilor din Basarabia.
Până aici! Mai departe nu e unde. Ori ei pe noi, ori noi pe ei! Se constituie de mare urgenţă un grup de iniţiativă, în susţinerea lui Gorbaciov, şedinţele căruia se ţin în apartamentul meu de pe bulevardul Moscovei. La o cafea, rar de tot câte un degetar de coniac, vorbeam, în cea mai tradiţională manieră moldovenească: cum să facem ca totul să fie bine! Selecţia s-a făcut după cele mai neprincipiale criterii, dacă am admis şi destui nechemaţi, dar veniţi, bob-sosit, la timp. De la Andrei Hropotinschi, ochiul puterii în calitatea sa de fost, ani la rând, redactor-adjunct, apoi redactor-şef al Editurii Literatura Artistică şi până la Eduard Kondratov, corespondentul faimosului ziar «Izvestia», care de un an şi ceva îşi aruncase ancora în apele tulburi ale Moldovei. Dar şi alţii, cui nu i-a fost lene. Omenos, acum cu totul altul de cât cel pe care îl ştiam la pupitrul editorial, Andrei Hropotinschi ne căra din casă în casă pe la scriitori în vederea strângerii semnăturilor, 110 fără una, D. Coval retrăgându-şi-o ulterior. Unii semnează fără să stea o clipă pe gânduri, alţii se opun, încercând să aducă argumente dintre cele mai trăsnite în favoarea neschimbării. Inamicii restructurării aleargă cu limba în brâu la cece şi se plâng ideologului N. Bondarciuc pe grupul de iniţiativă, zişi ţipălăi, care dau buzna în casele scriitorilor şi-i forţează să semneze un manifest antisovietic, naţionalist, banditesc şi tot restul calificativelor intrate în limbajul celora care îşi vedeau pierdute privilegiile. Membrilor grupului de iniţiativă, numele cărora nu era un secret pentru nimeni, li se fixează, pe rând, audienţă la Bondarciuc unde sunt iscodiţi, avertizaţi – dar şi rugaţi! – să renunţe la ideea conferinţei. Spre deosebire de altă dată, acum în temuta, cândva, instituţie – nu degeaba se spunea, mai în glumă, mai în serios, că la cece vii cu părerea ta şi pleci cu părerea lor – se vorbea din amândouă capetele mesei.”
Portretele (dinamice, „în mişcare”, vii) ale congenerilor, ale confraţilor de condei, care apar în alte episoade, sunt absolut recognoscibile şi, bineînţeles, deranjante. „Nu mai am loc pentru cucuie”, recunoaşte autorul.
Există câteva tipuri de satiră. Varianta Swift, de exemplu, cel care afirma: „Satira e o aşa oglindă, în care fiecare, privindu-se, găseşte de obicei toate feţele, în afară de propria faţă; de aceea, în general, ea se bucură de o acceptare favorabilă în societate şi puţini sunt dintre cei pe care îi ofensează”. Dar acest fel de satiră, abstractă şi inofensivă, nu mai are valoare de document şi de autenticitate (fie şi subiectivă). Alta ar fi alegoria absolută, dar punctuală: Istoria ieroglifică. Dar, în final, Cantemir este impus de scriitură să dea... scara numerelor, să developeze personajele! Există şi varianta Stere. Dar personajele din ultimele romane ale fluviului literar erau atât de uşor developabile, încât încifrarea nu se mai justifica.
Aflu, acum, că Vladimir Aksionov, cunoscutul scriitor-disident, a scris un enorm tom (648 de pagini) despre „şaizeciştii”(!) ruşi, codificând numele, dar descifrându-le în context, aluziv (absurdă codificare, nu?, justificată de autor prin faptul că nu scrie un document propriu-zis, ci ecouri bazate pe memoria... perfidă şi trădătoare). Aksionov este absolut sincer, dezvăluind nu numai subtextul multor scandaluri literare, mai mari sau mai mici, ci şi detalii picante, inclusiv din viaţa intimă a personajelor. Atâta timp cât unele personaje au fost necunoscute opiniei publice, iar despre cele cunoscute s-a scris infim de puţin, romanul lui Aksionov (Pasiunea secretă. Roman despre şaizecişti) este foarte solicitat.
Rămân puţin pe acest text, deoarece paralela se impune: este un roman despre şaizecişti şi este absolut recent (a fost editat în toamna lui 2009). Pasiunea secretă (enigmatică) pentru Aksionov era dorinţa năvalnică şi inexplicabilă de a scrie, în pofida opreliştilor regimului totalitar. Luând ca model romanul lui Valentin Kataev Cununa mea de diamante,despre literaţii anilor ’20, în care protagoniştii poartă porecle (Maiakovski – „Comandorul”, Bulgakov – „Băiatul cu ochi albaştri”, Pasternak – „Mulatul”, Mandelştam – „Spărgătorul de nuci”), Aksionov îşi numeşte personajele „Robert Er” (R. Rojdestvenski), „Ellocika Ahho” (Bella Ahmadullina), „Ian Tuşinski” (E. Evtuşenko), „Anton Antonovici Andreotis” (Andrei Andreevici Voznesenski), „Verikalov” (V. Vâsoţki).
Nu toate numele sunt uşor recognoscibile (deşi autorul ar fi dorit acest lucru), de exemplu, „Mark Avrelov” pentru Iury Naghibin ş.a. O cititoare scrie că enigma numelor îi încurcă mult lecturii, pentru că atunci când îi recunoşti pe unii eroi, doreşti să-i recunoşti pe toţi, astfel încât codificarea îşi divulgă tarele evidente.
Iată de ce varianta „Goma”, scriitorul care îi numeşte pe protagonioştii săi fără menajamente (în interviuri, în eseuri, în romane), variantă aplicată exemplar şi de către Saka, se dovedeşte unica valabilă azi (cu toate riscurile personale posibile), impunând de la sine reponsabilitatea absolută (de care S. Saka nu se fereşte!).
Bineînţeles, ceea ce scrie Serafim Saka este literatură, fie şi autentică, fie şi documentară. Dar este categoric preferabil un adevăr subiectiv pronunţat unui adevăr „ideal”, „obiectiv” tăcut. Pentru că... ce rămâne din tăcerea unei literaturi, geniale, sublime, dar care lipseşte cu desăvârşire?
Literatura (spre deosebire de istorie) fiind posibilă şi la modul ipotetic, am putea presupune că, dacă marii incomozi ai literaturii române (basarabeni, adică): Hasdeu, Stere, Goma ar fi rămas aici..., ei ar fi arătat ca Saka: enervanţi, tranşanţi, incomozi, plini de cucuie şi vânătăi. Protagonistul acestui portret (în creion) e, aşadar, un Hasdeu – Stere – Goma luaţi împreună (apropo, are şi Saka un episod de „exil în patrie”, pe o durată de vreo trei ani... la care a renunţat: nu mai era original!). Iată că avem câte un Hasdeu incomod... cam la fiecare jumătate de secol.
După mine (fiindcă trăim încă în epoca unei literaturi şi istorii nu numai oralizante, ci şi... aproape exclusiv orale), singura soluţie de a depăşi faza bârfelor tradiţionale e scrierea cu semnătură. O mostră de onestitate şi responsabilitate. Testul chiar acesta ar fi (când cineva te acostează să-ţi spună „o veste-trăsnet”): ai putea să scrii despre asta (cu semnătură)? Ca să nu se piardă evenimentul în... dublu anonimat (nici informaţia, nici autorul nefiind cunoscuţi)!
Că unii dintre noi doar în felul acesta ar avea şansa să intre în literatură (citeşte – în istoria literaturii), aşa cum au intrat Prale datorită lui Eminescu, Daniel Scavinschi datorită lui Negruzzi, Petrini şi alţii datorită altor cronicari...
Ceea ce... e mai bine decât anonimatul unor curăţei.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog