Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SERAFIM SAKA – 75

Ordinea este în fiecare dintre noi

Serafim SAKA

Nicolae STOIAN

Alte articole de
Serafim SAKA
Nicolae STOIAN
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

– Mă aflu la „BBC”, postul de radio pe care dacă erai prins ascultându-l în perioada sovietică, erai calificat drept mare duşman al regimului.
– Bine că nu mai este!
– Nu, slavă Domnului. Altfel nu mai eram eu acum aici...
– Erai mai târziu şi tot erai.
– Vin de la Chişinău via Edinburgh unde s-a ţinut Congresul mondial al PEN-clubului. Sunt de câţiva ani preşedinte al acestui club internaţional pentru Moldova şi am profitat de ocazie. Vroiam foarte mult să te văd pe tine, să văd Londra, şi iată-mă văzându-vă... De necrezut!
– De necrezut, dar adevărat.
– Mă bucur şi am chiar şi nişte emoţii din cele foarte pozitive, aflându-mă la „BBC”, postul care, de rând cu „Eupora Liberă” şi „Svoboda”, a fost şi a rămas pentru intelectualitatea cu aspiraţii româneşti din Basarabia cea mai promptă şi sigură sursă de informare. Dar şi de îndemn şi reazem în speranţele noastre de schimbare a timpurilor care ne-au oprimat, apăsat, deznaţionalizat şi tot restul din acest arsenal diabolic de făurire a omului nou. Noi vă ascultam cu sufletul la gură, convinşi că ceea ce spune „BBC”-ul este incontestabil şi de mare importanţă. Şi chiar era! Un scriitor de la noi, mare bibisist, punea cât mai încet radioul fixat pe postul dumneavoastră şi ieşea afară să controleze dacă, la o adică, l-ar putea auzi cei de la kaghebe. Dovadă că ne temeam, şi cu toate că nu ne mai temem, vă ascultăm în continuare, cu plăcere şi interes.
– Pentru că aţi spus că intelectualii basarabeni ascultau BBC”-ul, ne-ar interesa să ştim dacă lumea, cetăţeanul obişnuit, nu neapărat intelectualul, cel care munceşte în sudoarea frunţii, săteanul, elevul, studentul, dacă pe ei îi mai interesează ce se întâmplă în lume şi, desigur, ce se întâmplă în România, pentru că în prezent o bună parte din ceea ce transmitem noi se referă mai mult la evenimentele politice din România şi uneori şi din Republica Moldova. Mă interesează să ştiu, în primul rând, dacă ascultă, şi dacă nu, de ce n-o mai fac?
Eraţi,din motive cunoscute, ascultaţi mult mai intens pe timpul comunismului. Iar dacă azi sunteţi ascultaţi în mai mică măsură, asta se întâmplă tot din motive cunoscute.
– Nu le cunoaştem, vrem să le ştim.
Azi lumea este ocupată şi preocupată de altceva, informaţie având mai mult ca orice şi oricând. Ni s-a dat şi privim cu toţii TV Bucureşti, recepţionăm mai multe posturi de radio. „BBC” şi România spun acum cam aceleaşi lucruri. Înainte diferenţa era enormă. Preferam „BBC”-ul României. Postul Dumneavoastră ar putea să se facă mult mai ascultat în schimbata Basarabie, pentru asta ar trebui să lărgiţi tematica, să vă implicaţi mai intens în viaţa omului de la sate – furat, amăgit şi nedreptăţit în această ameţitor de îndelungată tranziţie spre naiba ştie unde. Aţi putea cointeresa şi atrage mai multă lume vorbind adevărul despre ce se întâmplă azi cu românul-moldovean. Mai ales cu cei de la ţară, că noi am fost şi rămânem în continuare o populaţie eminamente agricolă. Dar pentru asta ar trebui să veniţi mai des şi mai pe mult la noi, în Moldova.
– Vom ţine cont de sugestiile dumneavoastră.
Atunci hai să vorbim despre prima dumitale venire în Basarabia şi primul meu contact, pe viu, cu un om de la „BBC”. Asta se întâmpla în anul...
– 1990, şi se întâmpla chiar la dumneata în casă unde m-a condus poeta Carolina Ilica.
– Îmi amintesc, la mine în casă...
– Casa era bătută, cum se spune, cu oaspeţi.
Şi mai toţi din România. Până la revoluţie românii de dincolo de Prut ajungeau cu greu în Basarabia, iar basarabenii ajungeau şi mai greu în România.
– Venisem să angajez un corespondent pentru „BBC”.
– Ştiu, l-ai angajat.
L-am angajat pe domnul Gheorghe Malarciuc.
– Ei bine, află că mi-ai lăsat o impresie din cele mai extraordinare. Mie, dar şi prietenilor din România, sosiţi cu ocazia sărbătorii limbii, care, după ce auziseră atâtea despre dumneata, aveau ocazia să te cunoască. Pentru mine dumneata veneai dintr-o altă lume, necunoscută şi de neatins, încât mi se părea că nu calci, dar pluteşti... Că nu ocupi loc unde stai. Că mănânci fără să ei din farfurie. Nici cuvintele nu le rosteai, le lansai, parcă. Ştiind că eşti cel care ai pus la cale meditaţia transcendentală, credeam că eşti expresia acelei... Nici nu ştiu cum să-i zic – şcoală, concepţie, viziune... Abia după ce ne-am întâlnit şi a doua, şi a treia oară, aveam să observ că acesta eşti dumneata, cu firea, caracterul şi felul dumitale de a fi.
– Acesta-s, n-am ce face.
– Să poposim ceva mai amănunţit asupra meditaţiei transcendentale pentru care ştiu că ai fost condamnat în contumacie la opt ani... Pentru ce? Unii spuneau că meditaţia transcendentală îndepărtează, înstrăinează omul, în primul rând intelectualul, de realitate, ca să nu poată, la o adică, interveni, lua o atitudine sau zice adevărul despre regimul comunist şi puterea ceauşistă. Alţii, aceştia în minoritate, spuneau că aveaţi sarcina să subminaţi fostul regim.
– Păreri omeneşti!
– Bine, dar ce era, totuşi, de capul acelei meditaţii transcendentale şi ce scop urmărea? Că şi noi vroiam să medităm transcendental şi ni l-ai trimis pe un fost coleg de meditaţie, un oarecare Chiaburu, care după câteva zile de şedere la Chişinău s-a dumerit... Ori că eram incapabili de transcendentalizare, ori că eram demult transcendentalizaţi, dar n-a ieşit nimic din intenţiile dumnealui şi vrerile unora dintre noi.
Eram convins, chiar credeam că intelectualitatea basarabeană avea nevoie să treacă şcoala meditaţiei transcendentale, ca să promoveze într-o altă categorie de gândire şi concepere a lumii. Cei cinci-şase ani de aşa-zisă democratizare prin care trecusem deja ne-au zăpăcit şi mai tare, dezorientându-ne definitiv.
– Dacă ar fi ca această zăpăceală să aibă drept cauză numai aceşti 5-6 ani, ar fi simplu. Zăpăceala vine de demult, zăpăceala vine poate de sute şi mii de ani. Şi din când în când iată că se pune puţină ordine în această zăpăceală. Şi ordinea nu vine decât de unde e ordine. Ordinea este în fiecare dintre noi, în inima fiecăruia, când suntem mai puţin atenţi la zgomotele şi dezordinea din afară. Asta ar fi, simplu, meditaţia transcendentală. Nu e nicio intenţie de a izola pe intelectuali de viaţa cu care se confruntă, nu este niciun fel de intenţie de a asalta autorităţile într-un fel oarecare. Este un mod de a se crea mai multă ordine în gândire, şi de aici în acţiune, prin liniştirea minţii. Şi liniştirea minţii se poate face foarte simplu prin această tehnică, că asta este – aprecierea unui gând la un nivel tot mai simplu, până ce sursa acelui gând este cunoscută, este trăită.
Este o experienţă pe care o ai regulat şi care ţi se întipăreşte în fiecare fibră a sufletului şi a corpului. Asta este liniştea sursei gândului, răzbate apoi în liniştea gândirii şi deci în ordinea gândurilor şi mai departe în ordinea acţiunii.
– Şi crezi că se puteau linişti nişte tulburaţi până la demenţă?
– Dacă ar fi vorba de mine, aş spune că nu. Dar nu este Nicolae Stoian cel care o face. Cel care o face, el se linişteşte... Este ca şi cum ai spune omului: uite aşa se scrie „A”, şi el îl scrie pe „A”. Nu poţi să-l scrii pentru el, nu poţi să trăieşti viaţa lui, fiecare şi-o trăieşte aşa cum şi-o trăieşte. Mă rog, întâmplarea a făcut să pot să arăt oamenilor cum se scrie acest „A”.
– Iată suntem de la şapte dimineaţa, acum e douăsprezece şi jumătate, păşind împreună, pas cu pas, pe străzile şi prin neasemuitele parcuri ale Londrei şi continui să mă simt, alături de tine, la fel de bine, de aerian şi dezlegat la limbă, şi aici în studioul „BBC”. Eu îţi vorbesc, dumneata îmi vorbeşti, raţionând şi râzând cum n-am mai râs nici nu mai ţin minte de când, acolo la Chişinău, în zăluda noastră realitate.
– Realitatea e diferită în funcţie de ochii care o văd. Realitatea nu e unică. Realitatea depinde, dacă este s-o descrii, de cel care o descrie, dacă este s-o trăieşti, atunci există cel puţin o realitate comună, trăită de toţi, pe care când începi s-o exprimi, începi s-o filtrezi prin cel care o exprimă şi, evident, ăsta este poate şi farmecul celor care se îndeletnicesc cu punerea slovelor pe hârtie, pentru a scoate ceva din realitatea trăită de ei şi a face să rezoneze acel ceva trăit în inimile şi minţile altora...
Nu-i nevoie să-i spun unui scriitor ca Serafim Saka că aşa este.
– Ochii mei alături de ochii d-tale văd această Londră aeriană, luminoasă– alta decât este sau este chiar aşa cum o văd ochii noştri?
– Este produsul, ca să zic aşa, a două perechi de ochi.
– Eşti aşa cum eşti, rezultatul unei concepţii transcendentale, omul şcolii transcendentale sau eşti omul fiinţei, firii, caracterului transcendental?
– Nu ştiu. Răspunsul e simplu. Nu ştiu. Ce ştiu este că această experienţă îmbunătăţeşte pe om, şi am avut suficiente dovezi să văd că aşa este. Nu ştiu în ce măsură m-o fi afectat şi pe mine, dar slavă Domnului, am păcatele mele...
– De ce regimul vechi nu vroia să ajute omul să se liniştească, de ce te-au condamnat atât de crunt?
– Nu ştiu. Efectiv, nu ştiu. Dar ştiu că a fost o minciună, şi cei care au propovăduit-o, în mod sigur, la un moment dat, o să dea socoteală... Dar a fost o minciună faptul că am avut drept intenţie de a lovi în intelectualii care, auzind de această meditaţie, au trăit într-un fel preocupările lor mai vechi, s-au gândit să vadă ce este. Şi prin asta în mod voit le-am cauzat suferinţele pe care au avut să le îndure. Dacă şi am senzaţia că s-a spus lucrul ăsta, dacă cumva se crede că am făcut-o intenţionat, e o minciună gravă.
– Ai fost de mai multe ori în Moldova, cunoşti realităţile mai bine ca alţii de aici de la „BBC”. Ai văzut Moldova în diferite faze şi ani, crezi că de la an la an, de la fază la fază se schimbă ceva acolo la noi sau totul s-a împleticit, s-a transformat într-o mâzgă, într-un bioxid de clei, într-o smoală, din care nu-ţi poţi scoate piciorul ca să păşeşti mai departe?
– Este o experienţă pe care nu o am. Aceasta a îngreunării picioarelor. Dar ce-am constatat? În primul rând în anii ’90 a fost un elan naţional, dominat de sentimente naţionale, dominat de limba română, dominat de grafie, dominat de o dorinţă de afirmare. Într-un fel sau altul au intervenit decepţiile şi idealurile de atunci nu mai vibrează în acelaşi mod astăzi. Asta este cert. Al doilea lucru este chestiunea economică. Dintr-o piaţă care mergea după anumite reguli, s-au produs rupturi care cer adevărul despre forţa economică a unei anumite regiuni. Nu ştiu în ce măsură Republica Moldova s-a adaptat acestor noi cerinţe de concurenţă, când produsele trebuie să corespundă anumitor standarde şi asta s-o facă în mod sistematic, nu doar din când în când şi nu ştiu în ce măsură, cei care au condus economia au fost suficient de dibaci pentru a garanta aceste standarde şi o prezenţă a Moldovei în condiţii de concurenţă. Dar am văzut la Chişinău, acum două săptămâni, un număr mai mare de maşini decât erau, să zic, un an înainte. Şi categoric mult mai luxoase. În primul rând, că ele nu sunt cumpărate cu vin, sau poate sunt cumpărate cu vin, dar în tot cazul nu merg cu vin, merg cu benzină. Benzina asta costă şi vine din Rusia ori din altă parte. Probabil din Rusia. Pe dolari, pe valută.
– Cât priveşte benzina, benzină avem până una alta.
– De unde?
– Se aduce din Iran, Irak, din Rusia, dar şi din România.
– Se aduce pe dolari? Cine are bani să cumpere maşini, să le întreţină şi să poată să facă aceste maşini să meargă?
– Cei care au bani, fireşte. Dar avem şi destule hârburi occidentale bine lustruite, care, în fond, rămân hârburi poluante. Şi care nu costă prea mult.
– Nu costă s-o cumperi, dar costă s-o întreţii. Costă cauciucurile, costă amortizoarele, costă motorul. Toate costă.
– Vrei să spui că înmulţirea maşinilor este un semn al belşugului?
– Domnul meu, în orice caz, nu poţi să ajungi la concluzia că tot mai mulţi mor de foame. Dacă ar fi fost mai mulţi care să moară de foame, ar fi tot mai puţine maşini, s-ar umbla cu desaga în spinare.
– De foame nu moare nimeni. Ţăranii îşi asigură bucata de pâine, mai rău de pensionarii de la oraş cărora statul nu poate, şi nu ştiu dacă doreşte prea mult, să le poarte de grijă. Cu toate acestea, dacă ar fi să se facă un referendum sau alegeri în forurile superioare, majoritatea ar vota pentru comunişti.
– Mă rog, nu ştiu dacă asta e valabil pentru majoritate. Dar poate că ar vota cu trecutul. Nu? Asta ar fi mai drept.
– Poate cu trecutul. Atunci era puţin, dar era. Acuma ba-i mult, ba-i puţin, ba nu-i de loc.
– Era. Dar erau peste tot cozi, erau lipsuri mari şi multă minciună.
– Cam jumătate din viaţa multora din generaţia noastră, că diferenţa nu-i prea mare, a trecut stând la coadă, în rând. Dar asta am uitat-o foarte repede. Astăzi, precum ai putut observa, au dispărut cozile, nu se mai stă în rând. Bani de-ar fi, că sunt de toate. Economia de piaţă ştie să asigure piaţa.
– Exact.
– În una din zile, am urmărit un impresionant tablou. În faţa maşinii de fript pui, o rotativă sau cum i se mai spune acolo, se oprise un biet ţăran şi-şi ronţăia seminţele, scuipând cojile pe jos. M-a mişcat calmul cu care sărmanul flămând scuipa cojile pe jos, privind cum se prăjesc puii pentru altcineva. Era monumental de calm, de parcă ar fi trecut şcoala meditaţiei transcendentale.
– Nu e un calm foarte conştient.
– Ai intrat în contact cu multă lume de la noi, în primul rând cu cei de la radioul naţional, colegii de meserie, ai fost şi pe la Uniunea Scriitorilor, în parlament, la guvern... Ce poţi zice despre lumea asta care ar trebui să meargă cu un pas înainte, ar trebui să vază în perspectivă lucrurile, să fie mai gata pentru timpurile care vin peste noi.
– Cred că rolul scriitorilor a fost acela de a deschide ochii concetăţenilor faţă de originea lor. De a promova limba basarabenilor, limba română. Acesta a fost un rol pe care l-au îndeplinit cu entuziasm, şi l-au îndeplinit bine. Mai departe societatea nu mai este o societate de romantism revoluţionar. Este o societate de echilibru şi de calcul economic, capitalist. Ăsta este termenul. Nu ne place, sau ne temem. Ne temem de capitalism pentru că, pe de o parte, nu ştim ce-i asta, pe de altă parte, ni s-a spus decenii la rând că este un fel de bau-bau de care ni se face frică. Cuvântul capitalism trezeşte reacţii înfiorătoare. Asta este... Este economie de piaţă, înseamnă că cel care este bun răzbate, cel care nu este bun învaţă, se adaptează ca să răzbată şi el. Este povestea succesului personal care determină succesul colectiv. Nu succesul colectiv care se chinuieşte să îmbunătăţească pe cineva. S-a pus carul înaintea boilor, crezându-se că relaţiile de producţie o să-l schimbe pe om. Omul schimbă relaţiile de producţie, nu invers. Asta este simplu, lecţia celor 70 de ani. S-a încercat ca omul să fie Dumnezeu. Nu-i aşa. Întâi ajungi la dumnezeire şi apoi, dacă ţi-i hărăzit, nu greşeşti şi faci bine pe pământ. Dar experienţa asta a trecut. Lumea se zbate şi aceste zbateri nu mai ţin de domeniul viziunii scriitoriceşti, nu mai ţin de domeniul ţelului măreţ al punerii în faţă a scriitorilor să propovăduiască o limbă, o apartenenţă naţională, cum a fost la începutul deceniului. Lucrurile astea s-au dus, şi scriitorul nu mai are un ţel naţional, are ţelul pe care scriitorul l-a avut dintotdeauna de a trăi şi de a face şi pe alţii să trăiască o experienţă a multora, sau o experienţă mai profundă care să vibreze în mai mulţi.
– Sunt pe deplin de acord. Lucru pe care nu vor încă foarte mulţi să-l înţeleagă. Şi-au încordat muşchii în 1988 şi stau în continuare încordaţi, dar n-ai cu cine te confrunta, acum trebuie să accelerezi ca să nu rămâi de alţii.
– Ce-a fost a fost. Drama experienţei celui văzut ca sfânt, care vede că de fapt nu-i sfânt. Asta a fost. Au fost, şi-mi aduc aminte, oameni care sărutau mâna pe stradă lui Grigore Vieru. Nu ştiu dacă au s-o facă şi azi. Dar atunci o făceau.
– Erau mai puţini popi atunci, acuma sunt foarte mulţi, de-ar fi cine să le pupe...
– Au fost momente cărora li s-a dat un răspuns, acele momente au trecut şi răspunsurile sunt căutate acum la alte întrebări, cum se spune la Chişinău.
– Care sunt aceste alte întrebări la care se caută intens răspuns? Un răspuns mai rămâne să se dea şi la întrebarea principală a noastră. Cea naţională care nu s-a dat încă. Noi nu ne-am revărsat în albia noastră firească, în care trebuia să curgem. Noi continuăm să curgem într-o albie paralelă cu mama-matrice.
În acest sens, intrarea României în NATO trezeşte multe şi mari îngrijorări în Basarabia. Dacă România intră în NATO fără de noi, frontiera pe Prut se întăreşte şi cei din Republica Moldova rămân, unul Dumnezeu ştie pe cât timp, în spaţiul asiat, aceasta fiind adevărata înstrăinare. Atunci când trăiam într-un regim identic – comunismul românesc având doar un aspect amăgitor naţional – reîntâlniţi după 50 de ani, nu ne deosebeam prea mult. Aveam aceleaşi noţiuni, aceleaşi idei, în România fiind vorbite mai corect. Nu însă şi mai adevărat.
Acum ce facem? Tindem spre Unire sau mergem paralel, lăsăm să se producă reunirea de la sine? Sau îi punem cruce şi semnăm tratate de vecinătate cu Ţara-mamă?
– E greu de spus ce-o să facă alţii... În felul cum merg lucrurile, nu pare să existe un interes susţinut pentru reunirea României cu Moldova. Nu ştiu dacă a fost vreo dată un interes susţinut, a fost un vis, o dorinţă de a-ţi exprima identitatea. Dar dincolo de asta este faptul acţiunii curente, concrete, zilnice şi după aceste vise şi efuziuni sentimentale vine clipa practică a lucrului, a muncii, a activităţii în tot felul de domenii şi contează mai puţin idealul sau nu este perceput, nu este infuzat în fiecare fibră a fiecărei acţiuni. Ăsta este fapt. Nu ştiu dacă ar trebui să fie aşa sau n-ar trebui să fie aşa, dar aşa este. Nu s-a propovăduit nici într-o parte, nici în alta Reunirea Basarabiei cu România ca un ţel primordial al politicii celor două părţi. Nici la Chişinău, nici la Bucureşti. Altele sunt priorităţile, altele sunt răspunsurile sau întrebările care frământă şi cărora trebuie să li se dea un răspuns. Deci dacă lucrurile continuă aşa, atunci chestiunea naţională va dăinui în mintea şi în inimile câtorva, poate aceşti câţiva la un moment dat să se întâlnească, dar nu văd ca în viitorul imediat această problemă să fie elementul primordial, esenţial, dominant şi în România şi în Republica Moldova.
Dacă s-ar produce o înstrăinare, probabil că lucrul ăsta ar dura şi s-ar putea atunci să se coaguleze anumite, să zic, forţe sau, mă rog, anumite grupuri care să încerce să dea un răspuns acestei înstrăinări şi să i se opună. Nu ştiu ce forţă, sau ce anume vor putea galvaniza aceste elemente în rândurile maselor mai largi. Deci chestiunea naţională nu cred să se pună într-un mod acut în momentul acesta nici de o parte a Prutului, nici de cealaltă. Sunt sigur că se va pune în viitor şi se va pune întotdeauna. Ca un fel de dorinţă de identitate şi de exprimare a firii româneşti comune cu bemolul necesar răspunderii şi împărţirii puterii. Când va fi vorba de împărţirea puterii, atunci va exista, în ciuda entuziasmului naţional comun, suficientă forţă pentru intrigi, pentru frică, pentru teama de nu a avea un superior pe care nu l-ai dori şi idealul naţional va avea de suferit.
Mâine plec spre Bucureşti, sunt împreună cu colega mea, secretara PEN-clubului Valeria Grosu, iar peste câteva zile vom fi la Chişinău. Ce duc din partea dumitale moldovenilor români din Republica Moldova?
– Românilor moldoveni şi moldovenilor în general, pentru că moldovenii români sunt amestecaţi în relaţii de tot felul – de prietenie, de rudenie, de cumetrie cu moldovenii ruşi, cu moldovenii ucraineni, cu moldovenii bulgari... Dacă se consideră moldoveni să se considere moldoveni, dacă se consideră români să se considere români. Nu cred că răspunsul este lupta, cred că răspunsul este dorinţa de afirmare a identităţii.
– Cu bine!
1997
P.S.
Mai citeşte, te rog, odată textul nostru (am intervenit foarte neesenţial) şi pune cu mâna, mintea şi sufletul tău, ceea ce simt că-i lipseşte fără a şti ce anume. De altfel, asta se întâmplă tot mai mult şi cu alte, atâtea lucruri, de care mă ciocnesc AICI la tot pasul. Dar aşa-mi trebuie dacă nu m-am decis la timp să trec Prutul! Mă ţineau atâtea lucruri şi atâtea suflete, care m-au făcut, până la urmă, să cred că aici va fi mai mare nevoie de mine. Poate a fost, dar ştiu că nu mai este. Acum aici fiecare are nevoie numai de ceea ce are nevoie, şi cum nevoile sunt în temei numai materiale, personale şi naţional egoiste, eu rămân în afara acestei raze de îngustă cuprindere.
Rămas în raza mea, încerc s-o trasez aşa cum cred că este mai bine. Asta când e vorba de scris, că în viaţa de fiecare zi este peste puterile mele să mai pot trasa ceva.
Ce mult aş vrea să mai păşesc o dată, pas mărunt de observare, prin parcurile Londrei, care, cred, n-a înnebunit şi ea odată cu lumea asta. Eu am, mai am un loc, la vila de la doi paşi de codrii Orheilor, atât că nu am cu cine păşi. Dacă te ascultam şi făceam şi noi ceva atunci când ai avut o idee bună – hai, Serafim, să facem şi noi ceva! – acum aveam, la sigur, şi nişte bani şi puteam să ne plimbăm, pas negrăbit, şi prin alte părţi. Asta nu înseamnă – ba din contra – că nu te invit în una din cât mai neamânatele primăveri sau toamne timpurii s-o facem la vila din codrii Orheiului, unde dispunem de multă iarbă verde şi spaţiu dormitor pentru tine, pentru doamna soţie şi unul-doi-trei din minunaţii – sunt convins! – tăi urmaşi. Dacă ai curajul, fă-o până nu mi-a sărit definitiv inima de pe orbită. Suport tot mai greu o aritmie cardiacă care mă ameninţă tot mai des să mă plaseze pe orbita veşnicului punct.
Dar asta e o altă poveste pământească în care – eu, cel puţin – nu sunt un prea mare specialist!
De aceea închei aici, al tău de demult şi pentru cât va fi să fim!
Badea – cum îţi place să mă numeşti – Serafim.
 
17-11-08
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog