Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Complementul posesiv

Nicolae FELECAN

Alte articole de
Nicolae FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Limba română, spre deosebire de alte limbi romanice, foloseşte, în locul adjectivului posesiv, formele neaccentuate ale pronumelui personal şi reflexiv în dativ, aşezate pe lângă verbe şi substantive1:
(1) „Talantul ce mi-au dat să-mi poci plăti datoria” (Varlaam) (datoria mea); „Pleacă-ţi urechea în vreme de scârbă” (Dosoftei) (urechea ta); „Gura nu-ţi mai tace” (Mioriţa) (gura ta); „Mut îmi e mormântul” (Macedonski) (mormântul meu);
(2) „Copilele ţi s-au culcat” (Coşbuc) (copilele tale); „Arcul întins încoardă, arma-i străluceşte” (Dosoftei) (arma sa); „Să-nalţe mulţumirea-şi / L-acela ce-a zidit-o” (Văcărescu) (mulţumirea sa); „Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie” (Eminescu) (buza ta); „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, / Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc” (Eminescu) (fiii tăi)2.
Constituind o situaţie aparte în sintaxa românească, această construcţie este numită, de regulă, după denumirea ei din latină, dativ posesiv (dativus possessivus). Ca funcţie sintactică, ea nu şi-a găsit un loc acceptat de toţi specialiştii, fiind trecută, în totalitate sau parţial, la atributul pronominal, la complementul indirect şi, mai nou, la complementul posesiv.
Articolul de faţă îşi propune să reia discuţia şi să evidenţieze faptele care conduc spre una sau alta dintre opţiuni şi măsura în care acceptarea acestei noi funcţii sintactice – complement posesiv – este îndreptăţită sau izvorăşte doar din ideea unei înnoiri terminologice.
Şi în latină construcţia era privită ca o evoluţie sintactică aparte „prin legarea stereotipă a dativului (persoanei) cu verbul a fi (esse)”, de unde şi denumirea de „dativ cu esse” sau „dativ posesiv”, şi „crearea unei formule-standard care să furnizeze o fericită concurenţă ad-verbală noţiunii de „a avea”, exprimată, în sintagmă nominală, cu ajutorul genitivului, iar mai apoi, şi lexical cu ajutorul unui verb special, în latină cu ajutorul lui habeo”3. Faţă de construcţia cu habere, dativul cu esse are o nuanţă stilistică deosebită, deoarece posesorul este arătat prin cazul interesului4, adică acest dativ devine expresia afectivă a ideii de posesiune: Sunt mihi bis septem Nymphae (Vergilius) („îmi sunt de două ori şapte Nimfe”), faţă de habeo bis septem Nymphas („am de două ori şapte Nimfe”). Expresivitatea construcţiei cu dativul constă în faptul că „subiectul logic, real, mihi, este în situaţia afectivă a interesului, iar complementul direct logic, real, este prezentat sub forma nominativului, adică a săvârşitorului de acţiune, nu a suferitorului unei acţiuni, cum este în realitate”5.
În alte situaţii, cu alte verbe, dativul pronumelui personal şi reflexiv determină substantive guvernate de acelaşi verb: Animus gaudebat mihi (Terentius) („sufletul mi se bucura / sufletul meu se bucura”), De Thebeste usque ad Tergeste liget sibi collum de reste (Petronius) („de la Thebeste până la Tergeste să-şi lege gâtul de funie / ... să lege gâtul său de funie”)6.
Aşadar, din motive de expresivitate, în primul rând, „randamentul dativului posesiv este enorm în latină: el va rămâne vivace în latina populară, fiind moştenit, în ciuda arhaităţii sale, până în limbile romanice, într-o serie de formule stereotipe”7.
În legătură cu situaţia amintită, Ovid Densusianu aprecia că în limba latină mihi, tibi, sibi etc. au fost plasate pe lângă substantive pentru a arăta că un lucru aparţine cuiva şi atunci e naturală (în limba română) întrebuinţarea acestei forme atone de pronume cu sensul posesiv8. Danezii Kr. Sandfeld şi H. Olsen (1936) explică ataşarea la substantiv a formelor pronominale neaccentuate în felul următor: „în propoziţii ca: părul mi se ridică, sufletul mi-era greu, în care pronumele e folosit pe lângă verb şi stă imediat după substantiv, s-a ajuns uşor să se lege pronumele de substantiv: păru-mi, sufletu-mi” (p. 117, apud Asan, 1957, p. 135).
Construcţia este frecventă în primele noastre texte şi în poezia populară, culminând cu secolul al XIX-lea, odată cu poezia eminesciană, care abundă în asemenea formule. Ulterior dativul posesiv începe să fie folosit din ce în ce mai puţin în limba vorbită, deoarece era simţit ca o caracteristică livrescă sau a limbajului poetic. Prin urmare, nu-l mai găsim la Creangă şi Ispirescu, al căror stil se apropie mult de limba vorbită9, dar reapare, în special în traduceri10, în limbajul publicistic11 şi chiar în vorbirea curentă sub influenţa limbii literare.
În ciuda acestor fluctuaţii, anumite formule sunt curente: vezi-ţi de treabă, copilul i-a murit, mi-am luat cărţile şi este chiar tendinţa de a le dezvolta: mi-am văzut mama în loc de am văzut-o pe mama12.
Aşadar, prezenţa acestui dativ posesiv de-a lungul istoriei limbii române a pus mereu problema funcţiei sale sintactice. Dacă pentru exemple de felul celor notate cu (2) situaţia era clară, aceea de atribut (pronominal în dativ), pentru celelalte, prin faptul că pronumele stă pe lângă verb, dar semantic trimite la un substantiv guvernat de acelaşi verb, părerile sunt împărţite ori situaţia este ignorată13.
Includerea tuturor faptelor menţionate sub (1) şi (2) în categoria atributului apare, cel mai explicit, la Finuţa Asan, în articolul Atributul pronominal în dativ14, în care, în urma unei analize minuţioase a problemei, autoarea conchide: „capitolul Atributul pronominal în dativ trebuie completat cu studiul formelor neaccentuate ale pronumelui personal şi reflexiv cu sens posesiv care stau pe lângă verb” (p. 132).
Al. Graur, în Gramatica azi (1973), afirmă: „Atributul poate sta şi în dativ, când are valoare posesivă: preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. Astăzi această întorsătură este în bună măsură învechită; se mai foloseşte dativul pronumelui personal, în stil popular sau, dimpotrivă, pretenţios: de capu-ţi; haina-i măturând pământul..., vezi-ţi de treabă; copilul i-a murit; mi-am văzut mama. Aici, la prima vedere, atributul poate fi confundat cu un complement indirect” (p. 186)15. Ideea generală, care se desprinde din acest citat, rămâne aceea a atributului pronominal în dativ, fiindcă numai „la prima vedere” el ar puteafi confundat cu un complement indirect.
Dumitru Irimia, în Gramatica limbii române (1997, p. 479), include în categoria atributul descriptiv în dativ („când atributul se realizează prin pronume personal sau reflexiv, forma scurtă, numită dativul posesiv”) exemple caracteristice construcţiilor de tip (1) şi (2): „De ce taci când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn?” (Eminescu); „Oamenii îşi strângeau sumanele şi-şi înfundau căciulile” (Rebreanu), ceea ce înseamnă că autorul nu face nicio diferenţă între ele.
Şi Gh. Constantinescu-Dobridor, în Sintaxa limbii române (1994), se situează pe aceeaşi poziţie: „Atributul pronominal în dativ, cunoscut sub numele de dativ posesiv, stă mai ales pe lângă substantive sau adjective articulate hotărât (rar pe lângă substantive nearticulate) şi e prezent mai ales în limbajul poetic: «Din doru-i aprins şi-n veci călător / O doină domol se-nfiripă» (Goga); «Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu» (Eminescu). Uneori apare şi pe lângă verbe, dar se referă de fapt tot la un substantiv: «Gura nu-ţi mai tace» (Mioriţa); Părul i-a albit. [...] El poate fi exprimat şi printr-un pronume reflexiv care însoţeşte obligatoriu un verb, la aceeaşi persoană cu pronumele, dar cu referire tot la un substantiv (e vorba de aşa-zisa valoare de reflexiv posesiv pe care o au asemenea construcţii reflexive): Şi-a luat revistele («revistele sale»); Îmi văd de treburi («de treburile mele»); Ne ocupăm locurile («locurile noastre»)” (p. 180).
Această opinie, de includere a dativului posesiv în categoria atributului, indiferent dacă este ataşat substantivului sau verbului, se găseşte şi la alţi autori cunoscuţi în lingvistica românească, precum, Vasile Şerban (1970)16, Dumitru Bejan (1995)17, Alexandru Metea (1998)18, Corneliu Dimitriu (2002)19.
În opoziţie cu această idee de considerare a tuturor formelor de dativ posesiv în categoria atributului, există şi părerea că dativul posesiv ataşat verbului – vezi exemplele de sub (1) – trebuie incluse la funcţia sintactică de complement indirect.
Prima care s-a exprimat în acest sens a fost Flora Şuteu, în articolul Atribut pronominal sau complement indirect? (1962)20. Autoarea, pe baza unei analize substanţiale a tuturor situaţiilor înregistrate şi a bibliografiei de specialitate, ajunge la concluzia că „cele două construcţii nu pot fi discutate împreună”, iar „dativul posesiv aşezat pe lângă verb nu este atribut. El nu determină de fapt substantivul pe lângă care exprimă ideea de posesie, ci determină sintactic verbul şi, numai pe plan lexical, semantic, prin intermediul acestui verb, se referă la un substantiv, iar acest substantiv este legat sintactic de verb” (p. 273). Având drept trăsătură generală posibilitatea de a relua sau anticipa un complement indirect exprimat printr-un pronume în dativ, cu formă accentuată, sau printr-un substantiv, ceea ce nu este posibil în cazul în care determină un substantiv, dativul posesiv impune interpretarea sa ca un complement indirect chiar atunci când apare singur pe lângă verb21.
O poziţie asemănătoare, fără a fi detaliate faptele, găsim şi la Valeria Guţu Romalo (1973), care, referindu-se la un exemplu de tipul Mi-am luat cărţile, unde dativul este plasat în vecinătatea verbului, şi nu a substantivului, afirmă: „dependenţa dativului faţă de substantiv (şi nu faţă de verb) este, în cele mai multe cazuri, cel puţin discutabilă” (p. 180). Prin urmare, conchide autoarea, „în interiorul grupului verbal însă, care comportă diferiţi determinanţi substantivali, dativul caracterizează poziţia sintactică complement indirect” (p. 181).
Înspre o asemenea direcţie am putea interpreta chiar şi afirmaţiile din GA, ediţia 1966, care, la atributul pronominal în dativ, precizează: „Când pronumele neaccentuat în dativ stă pe lângă un verb, dar se referă la un substantiv de pe lângă acel verb (cu rol de subiect, nume predicativ sau complement de diverse feluri), el poate fi echivalent cu un atribut, ca în exemplele: Directorul se duce la o extremitate a peronului şi-şi aruncă privirile la mulţimea adunată până în cealaltă extremitate (Caragiale); Vezi-ţi de treabă, deşi în general este complement indirect: Guriţa nu-ţi tace (Teodorescu), Copilele ţi s-au culcat (Coşbuc)” (p. 133). De aici trebuie să reţinem două lucruri: primul, exprimarea realizată cu „poate” ne duce în zona posibilităţii, nu a realităţii, şi al doilea, adaosul „deşi în general este complement indirect”, afirmaţii care, luate împreună, converg spre ideea că dativul posesiv pe lângă verb este un complement indirect. Dacă privim însă capitolul complement indirect, observăm că Gramatica nu ia în dezbatere asemenea fapte, ceea ce ne-ar putea induce şi părerea că problema a rămas ignorată.
Faţă de aceste neconcordanţe şi oscilări, pentru situaţia în care dativul posesiv determină un verb, GALR (2005, 2008), vine cu un concept nou, complementul posesiv, definit ca „un component al grupului verbal care se actualizează într-o structură ternară şi exprimă posesorul printr-un clitic de pronume reflexiv sau personal cu trăsătura semantică [+ Animat], stabilind prin intermediul verbului regent o relaţie semantică de posesie (şi alte relaţii subsumate posesiei: apartenenţa, dependenţa etc.) cu un alt nominal din structură, care exprimă „obiectul posedat” (în sens larg): Ion îşi respectă / iubeşte părinţii, vecinii; Ţi-am / Ţi s-a auzit vocea” (p. 441).
Avantajul acestui demers constă în faptul că scoate, fără echivoc, situaţiile de sub (1) din categoria atributului, plasându-le în cea a complementului, dar nu în a celui indirect, faţă de care există asemănări – amândouă sunt componente ale grupului verbal, au clase de substituţie similare, apar în structuri ternare, prezintă fenomenul sintactic al dublei exprimări – dar şi diferenţe – complementul posesiv stabileşte o relaţie de dublă subordonare: sintactică – faţă de verb –, şi semantică – faţă de substantivul coocurent din structura ternară la care participă, are ca regent doar verbe, dubla exprimare a complementului posesiv este un fenomen marginal şi se manifestă mai ales în enunţuri emfatice (vezi GALR II, p. 441-449).
Faţă de întreaga situaţie pe care am expus-o până aici, cu argumentele oferite de lucrările consultate, ne exprimăm convingerea că opţiunea pentru o nouă funcţie sintactică, aceea de complement posesiv, devine benefică, întrucât organizarea grupurilor sintactice, atât din punct de vedere structural, cât şi funcţional-sintactic, capătă o mai mare limpiditate şi consistenţă şi, în final, va uşura analiza gramaticală.
 
Bibliografie
Finuţa Asan, Atributul pronominal în dativ, în Studii de gramatică, vol. II, Bucureşti, 1957.
Mioara Avram, O specie modernă a atributului în dativ şi alte probleme ale determinării atributive, în „Limba română”, nr. 4, 1965.
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj, 1995.
I. I. Bujor, Fr. Chiriac, Gramatica limbii latine, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi, 1982.
C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, II, Sintaxa, Editura Institutul European, Iaşi, 2002.
D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.
A. Ernout, F. Thomas, Syntaxe latine, Klincksieck, Paris, 1964.
Nicolae Felecan, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Gramatica limbii române, II, ediţia a II-a revizuită şi adăugită. Tiraj nou, Editura Academiei, Bucureşti, 1966 (GA, 1966).
Gramatica limbii române, I, Cuvântul, II, Enunţul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005 (Tiraj nou, revizuit, 2008) (GALR, 2005, 2008).
Al. Graur, Gramatica azi, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
Al. Graur, Puţină gramatică, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1988.
G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală (Limba română de azi), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1954 (1956).
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
Alexandru Metea, Limba română de la A la Z, Editura Helicon, Timişoara, 1998.
Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unităţi, raporturi şi funcţii, Editura Institutul European, Iaşi, 2005.
G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999.
G. Pană Dindelegan, Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
G. Pană Dindelegan, Sintaxa limbii române. Partea I. Sintaxa grupului verbal, Bucureşti, (ediţia a II-a, Braşov, 1999), 1976 (1999).
Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, Privire generală, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
I. Rizescu, Complementul indirect sau al atribuirii, în „Limba română”, nr. 5, 1961.
Kr. Sandfeld, H. Olsen, Syntaxe roumain, I, Emploi des mots à flexion, Paris, (II, Les groupes des mots, III, Structure de la proposition, Copenhague, 1960, 1962), 1936.
Dan Sluşanschi, Sintaxa limbii latine, vol. I, Sintaxa propoziţiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1994.
Vasile Şerban, Sintaxa limbii române – curs practic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Flora Şuteu, Atribut pronominal sau complement indirect?, în „Limba română”, XI, 1962, nr. 3, 1962.
Toma Vasilescu, N. I.Barbu, Gramatica limbii latine, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1961.
 
Note
1 Plasarea pe lângă adjective e falsă, deoarece, formal, acest lucru se întâmplă doar atunci când adjectivul ca determinant este aşezat înaintea substantivului şi preia de la acesta articolul şi, odată cu el, şi forma atonă a pronumelui în dativ. Aceste două elemente aparţin, de fapt, substantivului: „Blându-i sunet se împarte / Peste văi împrăştiet” (Eminescu); Cu-ncetul tânăra copilă îşi veni-n simţiri, ochii ei albaştri clipiră sub lungile-i gene bălaie” (Odobescu, Doamna Chiajna); „Dar ne-nfricatul meu cârlan / Goni-va negru-ţi armăsar” (Ion Pillat, Cântecele stepei) (= sunetu-i blând; genele-i lungi; armăsaru-ţi negru).
2 Exemplele sunt luate de la Finuţa Asan, 1957.
3 Sluşanschi, 1994, p. 90.
4 Vasilescu, Barbu, 1961, p. 165.
5 Barbu, 1947, p. 81.
6 Asan, 1957, p. 135.
7 Sluşanschi, 1994, p. 90.
8 Densusianu, 1931-1932, ap. Asan, 1957, p. 135.
9 Asan, 1957, p. 137.
10 Asan, 1957, p. 138.
11 Guţu Romalo, 1972, p. 98-100; Guţu Romalo, 1973, p. 180.
12 Graur, 1973, p. 186; Guţu Romalo, 1973, p. 180.
13 Vezi Iordan, 1954, cap. Atributul pronominal, p. 639-646; Iordan, Robu, 1978; Avram, 1997.
14 Publicat în „Studii de gramatică”, vol. II, Bucureşti, 1957, p. 131-139.
15 Vezi şi Graur, 1988, p. 210-211.
16 „Dar analiza arată că în această situaţie [pronumele neaccentuat este legat de un verb] nu poate fi vorba de un complement indirect, ci de un atribut pronominal în dativ” (p. 190).
17 „Pronumele în discuţie [pronumele personale şi reflexive forme scurte de dativ] pot fi atribute pronominale şi când stau pe lângă verbe, dar se referă la substantive” (p. 311).
18 „Atributul pronominal în dativ, atunci când stă în faţa unui verb, poate fi confundat cu un complement indirect. El este atribut când după verb urmează un substantiv, de obicei articulat, căruia îi putem adăuga un adjectiv posesiv sau un pronume personal, persoana a III-a, cazul genitiv: Ţi-am admirat fotografia = Am admirat fotografia ta” (p. 164).
19 Vezi nota de subsol 599, p. 1356.
20 În LR, XI, 1962, nr. 3, p. 267-276.
21 Şuteu, 1962, p. 274.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog