Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

„Literatura este o răfuială cu propria conştiinţă”

Alexandru BANTOŞ

Eugen CIOCLEA

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Eugen CIOCLEA
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

– Ce mai face poetul, publicistul, polemistul Eugen Cioclea? De ce despre el se vorbeşte mai rar ca altă dată?
– Mai multe şi totodată nimic. Pornind de la Kant şi Eminescu prin nimicurile sale se simţea la o răscruce a nelumilor. Dacă nimicul ca ens rationis este un concept vid fără obiect care suprimă totul, atunci acesta până la urmă tinde să ajungă nenumele tău. Ce-i de făcut? Cum să ieşim din gravitaţia belicoasă a lui ? Continuă să rămână şi astăzi unicul recidivist încăpăţinat, săvârşind o sumedenie sau, mai bine zis, o groază de infracţiuni morale. Astfel, în poemul Sobliminal adeveream alte principii: „Tânjesc prin doina singurătăţii. Îs. Nicăieri. / Mă-mpiedic de sufletul cărnii, – / m-am săturat să-l recit / Scap dintr-un fel de corvoadă / numai şi numai / c-un poate-s / cuantic / corcit”. Va să zică jigodia asta proeminentă ne-a cucerit genetic, informaţia fiind trimisă prin ADN oriunde până ajunge la conştiinţa răposaţilor şi a oamenilor contemporani nouă. Adică tot ce este cuantic este ceva ce începând de la celulă se transformă-n quark (greu de găsit geometric!) dar solid, are o masă ca terţul tainic inclus, un concept filozofic al luiŞtefan Lupaşcu. Thibaudet spunea că omul inteligent este omul nuanţelor, deci omul acela ce reconstituie adevărul din nuanţele lui.
Publicistul şi polemistul? Îşi savurează leşul în scândurile revistei „Poligon”.
Vreau să vă spun că odată cu trecerea timpului pe mine aproape că nu mă interesează dacă se mai vorbeşte sau nu despre mine. Ajungi să pricepi că şi timpul în scurgerea sa îţi devine... infidel! Importanţii scriitori au înţeles chestia asta mai de demult revenind cu opera lor la copilărie, când tufa de urzică mirosea inefabil-adevărat. În Noli me tangere scriam: „inefabilu-i fără soroc / pe cârja lui nevermore”. Cam târziu au ajuns fizicienii să se întoarcă la prima clipă a universului, când iraţiunea big-bangului – fărăprelegerile lui S. W. Hawking – e raţiunea timpului covăsit.
– Interpreţi cu renume ai literaturii noastre (drept exemplu: Alexandru Muşina) vă consideră „un poet mai bun” ca Mircea Dinescu. Cum înţelegeţi acest calificativ? Din punctul Dumneavoastră de vedere ce trăsături trebuie să întrunească un poet (creaţia lui) ca acesta să fie mai bun ca alţii? Stănescu credea, de exemplu, că un poet e comparabil doar cu sine...
– În revista „Le Monde diplomatique” poetul francez Jacques Roubaud investighează neajunsurile liricii contemporane. Fatalist şi lucid, pe lângă faptul că încearcă să depisteze vinovaţii direcţi ai acestui gen literar, ajunge ad hoc la bucătăria „făcătorilor” de matrapazlâcuri şi la culinăria făcută de modernişti. El spune: „Nu e nicio surpriză că pentru mulţi faptul de a fi declarat poet, în zilele noastre, te acoperă cumva de ridicol şi de penibil. Chestia jenantă vine fulgerător de la societate. Librăriile nu se omoară pentru cărţile acestor tipi «depravaţi», televiziunile nici atât. Când se produc seamănă leit cu nişte evenimente literare de înmormântare. Salonul Cărţii de la Paris se desfăşoară fără poeţi. Nobelul nu surâde degrabă nici pentru Le Clezio sau Yves Bonnefoy. Atunci mă întreb cam retoric: A qui la faute?”.
Pentru poezia „modernă” contează acum mondializarea. Se tinde spre tipul de poezie internaţional liberă. Festivalurile fac reclamă unor poeţi ce le place să se tăvălească pe jos, să rupă foaie cu foaie cartea de telefon şi să producă, direct prin computer, multe secvenţe sonore, admirabile şi nemaiauzite, fără a pronunţa un singur cuvânt sau măcar un mini-text memorabil.
Academicianul Kjell Espmark declară că poezia va continua să fie scrisă în limbile naţionale, însă cei care vor prospera vor fi tocmai intermediarii – traducătorii în cele câteva limbi de mare circulaţie. Deci poetul va deveni sufleurul, în vreme ce traducătorul va fi marea vedetă.
La cartea de poeme Vreau să distrug uniVersul am însăilat un drept motto în care am încercat să emit nişte viziuni. Poemele sunt scrise la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova. Pe atunci, după ce decanul facultăţii de matematică Pimenev avuse nişte cursuri la Universitatea Sorbona din Franţa. Acolo s-a molipsit de puţină democraţie şi ne-a permis, studenţilor, dreptul de a merge la lecţii cam pe sărite, dacă între timp te-ai înscris la o materie specială din programul matematic. Am ales prelegerile de la colocviul mecanica diferenţială. Idei cu duiumul! Cu alţi colegi am pus la cale o manifestare importantă. La adunarea generala a comsomoliştilor am ieşit pe scenă cu nişte lozinci fulminante, prin care anunţam că vrem altă organizaţie în locul celei bătrâne şi decăzute. Balamucul ne-a reuşit de minune! Băieţii de la alte facultăţi au fost excluşi irevocabil de la studii, dar pe mine (ce tragedie...), printr-o comisie specială, m-au dat afară din comsomol. Decanul m-a sfătuit să-mi iau un an de concediu academic. Bun. Atunci am ajuns prin grija lui Pavel Pelin la Cernăuţi pe mâna ziarului „Zorile Bucovinei”, unde, chipurile, am şi lucrat, nepublicând niciun articol. Mâncam pateuri cu mazăre de trei copeici, locuiam la hotelul Bucovina şi beam vin. Cu puţinii mei gologani, care-mi foşneau (ca un rest de reflecţie) prin buzunare, cumpăram cărţi româneşti. Vă spun toate acestea doar din dorinţa de a intra în tema discuţiei.
Publicul cititor mi-a uitat existenţa. Din „opera” mea sacrosanctă au rămas nişte zdrenţe pe sârma istoriei naţionale. Când îi apare prima carte, oricine se consideră geniu. De asta probabil intram în patul femeilor moscovite cu fraza derbedeului debordant: ai ocazia să flecăreşti cu viitorul laureat al Premiului Nobel. Pentru Alexandru Muşina am fost un pacient. Nu am citit nicio filă din dosarul care, probabil, se mai păstrează la KGB, cel puţin cel de la începutul anilor ’88, când urlam versuri incendiare la cenaclul lui Anatol Şalaru. Muşina se gândea că-s un poet de o revelaţie deosebită, evident superior poeziei lui Mircea Dinescu şi că păstrez excelent marca personală a noului Midas „Made in U.R.S.S.”. Dar până s-apară salvarea teoreticianului, care-o făcea pe agentul unei anonime instituţii de binefacere, îmi dădea postumul răgaz de a mă foi de pe-o rână pe alta-n sicriu. Imposibil ar fi să greşesc, dar uneori pot să jur că mai port răşchirat peste zări năsălăul lui Gogol.
Nu este vorba de scriitorii mai răsăriţi, mai şi mai şi...! Nu poţi să fii mai bun, mai mare ca altul, dacă prin scriere nu ţi-ai trădat secretul tău personal. Dar cred că Stănescu are dreptate. Îţi duci sinceritatea la ultima răsuflare, ori chiar vorbeşti precum Pavlov pe patul de moarte. Nu degeaba cineva spunea: conştiinţa morţii are legătură cu scrisul. În contradictoriu avem o sumedenie de exemple. Ar fi foarte bine să te consideri drept mărginaş (pe ultima bancă), trecând peste orgoliu, când totul se duce pe iureş în bâlbâielile unei clase politice. Faptul (numiţi-l cum vreţi) ne zăpăceşte, ne răzvrăteşte continuu.
– Eugen Cioclea a editat cărţi şi cu un tiraj de 10 mii de exemplare. Care e câştigul poetului din această „afacere”: pecuniar, social, spiritual?
– Placheta de versuriAlte dimensiuni a fost scoasă într-un tiraj de 10.000 exemplare. Onorarul a fost de 12.642 ruble. Veneam de la Moscova să fituiesc banii la restaurantul „Moldova”. Dădeam bani la cunoscuţi şi aiurea, beam coniac bulgăresc, fetele erau foarte ieftine-n timpul sovietic (nu ca acuma), euforia mă făcea mai important ca poet şi capul... vuia. Nostalgia nu mă duce-ndărăt. După şase luni de viaţă „aleasă” eu purtam pe-o sprânceană lauri de lefter. Asta-i afacerea!Altom acătării ar fi gândit altfel, mai social, mai spiritual. Un coleg de şcoală îşi copia toate temele de la mine. După terminarea liceului a absolvit un colegiu de agricultură. Prin ’89 îl întâlnesc lângă casa presei. După una-alta aflu, din spusele lui, că de-o groază de ani e preşedintele unui colhoz-milionar. M-a invitat să-mi dea un porc de Crăciun.
– Până la ’89 / ’90 scriitorul era supus unor teribile presiuni, restricţii ideologice şi, prin urmare, nu avea libertatea de a se manifesta sincer şi deplin în plan creator. Iată că blocajele de tot felul au dispărut odată cu prăbuşirea regimului sovietic, performanţele literare se lasă însă îndelung aşteptate. De ce? Or, cele două decenii de libertate (relativă libertate) nu au însemnat o reanimare / reînnoire a vieţii literare dintre Prut şi Nistru?
– Făgaşul literaturii e instabil. Antologia istoriei ne-o dovedeşte! Consider că o seamă de scriitori s-au simţit binişor în Uniunea Sovietică. Lăsaţi-o baltă cu aspiraţiile unora, că-mi vine să-njur. Din povestirile lor reiese că pe lângă faptul că regimul îţi dădea frâul libertăţii de muschetari speciali, plăcerea de-a sta tolănit pe o rână şi uneori să făureşti scrieri „substanţiale”, adăugându-ţi (obligator) domiciliu, plus nişte metri pătraţi (cabinet), plus foile la casa de creaţie, plătite de sindicat, plus, plus, plus, şi eu ar trebui să răspund, cam timid, la fostele teribile presiuni şi la restricţiile ideologice. Involuntar se zăreşte de la o poştă substanţa (pusă desigur pe grindă) a şiretlicurilor de atuncea ce mai persistă şi astăzi. Scriitorul şiret sare oricum peste hândichiul democraţiei, chiar dacă tuşim toţi, cu hurta, înfriguraţi. La o revizie fugară a parastasului sui-generis, te cuprinde o crâncenă alergie paraşutată din scârbă. Deşi economic nimic nu se poate schimba. Degeaba mai stăm proţăpiţi cu scăfârlia smuncită spre spate.
Admitem că prin anii şaptezeci, când am şi scris Autobuz spre provincie, eu trimiteam la redacţie opusul următor: „Vin acasă / Mă întorc în provincie / Mai sentimental decât toată literatura / sovietică moldovenească, / de parcă aş fi fost toată viaţa pantof, / care, deşi având limbă, / abia acum s-a hotărât / să vorbească”. Ar fi bine să uit de Cina irodică, de La persoana a treia compuse cam toate în perioada aceea. Nu ştiu în care interviu răspundeam că scriitorul e scriitor numai atuncea când se descurcă cu secţiunea de aur şi calculul diferenţial. Logica subversivă mă face să cred în şansa imposibilităţii, fără să bănui că vine şi vine, şi vine (chiar horcăind) epoca restructurării.
Basarab Nicolescu este un teoretician de renume printre fizicienii din Franţa. Acolo şi locuieşte. Am citit mai multe recenzii la cartea sa Teoremele poetice. Aflu că cele 13 capitole pot fi citite ca diverse poeme îngemănate cu hurta în esofagul estetic. Pentru Nicolescu theorema presupune un spectacol. Spectacolul are nevoie de spectatori. Dacă spectacolul este adevărat (pe marginea relativităţii), el poate fi prezentat prin teoremele matematice. Este o marfă! Numai că-n marfa aceasta-s băgate prea multe bacterii nocive. Le număr şi nu cheltuiesc toate falangele de la o mână; spiritul, ştiinţa, inteligenţa şi fantezia oamenilor pricepuţi. Pe mine m-au răscolit aforismele din Poetica cuantică. El vorbeşte despre cunoaşterea poetică conjugată cu cunoaşterea cuantică. Defineşte noţiunile de spaţiu, timp, poetic, imaginar şi cuvânt prin mecanica cuantică strictă şi viceversa. Întrebându-se ce este imaginarul, tot el răspunde din punctul de vedere al transdisciplinărităţii: imaginarul poetic nu-i nimic altceva decât imaginarul cuantic sau cuvintele sunt cuante, ori poezia este suprema aproximare cuantică a lumii. Dintre formulele simandicoase iat-o pe una mai primitivă: ştiinţa + iubirea = poezia.
Prin ’69 prevedeam decalajul-forţat dintre ştiinţă – literatură. O spuneam în glumă, însă invenţia (genială) n-am patentat-o! Înşiram poemul E = hv, apoi Subliminal, unde vorbeam, cu-n iz psihologic, despre implementarea mecanicii cuantice în mecanismul cunoaşterii.
Oare câţi oameni sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova? De la căderea cenzurii, mereu îşi fac meseria doar 20-30 autori, restul aşteptând trepidant temele cărţilor moldoveneşti (unde-s specialişti) ale regimului comunist. Peste Prut, unde românii de-acolo îs mai limbuţi ca ţiganii, se uită urgent cine-au fost. Turuie oral şi în scris pretutindeni. Trăiesc cu sentimentul că din saturaţia asta de cacealma o să rămână ceva...
– Biografia Dumneavoastră de până la 1989, consideră unii colegi de breaslă, e mai mult decât spectaculoasă: Moscova, acces în sferele înalte ale protipendadei sovietice, şanse şi vise mari, spulberate de o realitate, se pare, potrivnică poetului şi boemului Eugen Cioclea. Cât adevăr şi câtă fantezie e în această aventură spirituală a dumitale? E o experienţă de viaţă şi de creaţie pe care v-o asumaţi cu regret, cu nostalgie sau...?
– Nu am făcut niciun mare secret. Biografia curge pe-o gârlă ca apa copilăriei. Când întreprinzi un fapt important, noţiunea de spectacol dispare. Asta-i. E un fapt izvorât din mendrele tale. Te ridică puţin, ori te aruncă în aut, pe miriştea neputinţei. Primăvara (până la Şalaru) eu, împreună cu Alexandr Brodschi, am organizat în spatele cinematografului Patria un recital. Poşta lucra excelent. Ne-au vegheat securiştii, oamenii care mai treceau pe acolo şi nişte bravi colegi, scriitorii „revoluţionari” (viitori deputaţi), care-n momentele acelea se ascundeau prin tufişuri. La Şalaru s-a petrecut la fel. Consistenţa liricii, cea mai „sublimă”, a apărut peste vreo lună. Nu degeaba-mi spuneau la sindicatul Uniunii Scriitorilor de la Moscova că-s derbedeu dacă plec definitiv la revoluţia moldovenească. Naivul din mine credea, cu străşnicie, că se schimbă macazul.
Căsătorit de două ori. Divorţat. Nichita Danilov mă numea pe la Iaşi prinţul Mâşkin. Tatăl primei soţii, Mihail Redkin, era vice-ministru al aviaţiei unionale. Lumea vorbea că nunta se va petrece chiar la Terebna. Nu ştiam cine era prim secretar al raionului, dar în răstimpul acela au făcut un drum de asfalt, cu trotuare cu tot, de la pădurea din Edineţ până în sat. Or, nu putea un ditamai ministru să vină la nunta lu’ fiică-sa pe harababura aceea, gravidă de gropi. Ăsta a fost, se pare, unicul aport social pentru oamenii gospodari de la baştina mea. Am trei copii. Doi feciori şi o fiică. Nostalgia nu-i pentru mine. Sentimentul se alterează în timp şi numai regretul, regretul rămâne, persistă în ceafă. Sentimentele le folosesc şi uit tot atunci cum le cheamă. Imperturbabil. Cuvintele-mi par nişte fiinţe absconse. Prăbuşirea turnului Babel le-a sustras şi le-a şters urmele biografice. Ne fac fel de fel de probleme majore, ca îngerii lui Dumnezeu. Scriam în Spaima de cuvinte: „Sufăr de-o spaimă cronică. Tratat / tot de cuvinte. Cură după cură. / Degeaba! Fi-voi, poate, vindecat / numai cusut cu iarbă pe la gură”.
Eu am fost cine sunt şi acum. Neînţeles. La universitatea din Moscova aveam un prieten, Volodea Popov. Serveam cafea sau beam altceva şi după câteva vorbe ne scufundam în tăcere. Fiecare îşi rumega indiscreta afacere cu gândirea. Singurătatea matematicianului mi s-a transmis ca un cod. Cred că de asta am divorţat. Am compus nişte pagini dintr-un jurnal Persona Non Grata. Acolo intimitatea mea personală se desfăşoară ca un eşec cu talentul tras pe-o sprânceană. Mă văd autoscopic, dar (supra)clar, din exilul fiinţei.
– Integrarea literaturii scrise pe cele două maluri ale Prutului e problema pentru care, zice-se, s-a militat pe parcursul ultimelor decenii. Ce s-a realizat concret, palpabil în acest sens? Cum poate fi eficientizată sincronizarea / unificarea procesului literar din cele două state româneşti?
– Sincronizarea s-a şi produs. Scriam în poemul Cu alte cuvinte: „Cu alte cuvinte aceleaşi cuvinte le scriu şi le zic. / O reluare a iubirii – poezia. / Dar marfa asta dacă vrei s-o vinzi, / sacrifică-ţi întâi / copilăria”. Din anii şaptezeci cunoşteam că literatura-i o marfă care se vinde, se vinde la gustul neavizat al clientului. Astăzi, când cititorii îs mai puţini, datorită preţului exagerat pentru o singură carte, îţi vine să ai un pistol pregătit. Asta ca să-i provoci pe maeştrii eseişti la o discuţie (cu degetul pe trăgaci), deoarece scriu şi rescriu o mistuire de parastase pentru restul literaturii. Vrăjitoria de pe cele două maluri ale Prutului mă lasă perplex. Nimeni nu le citeşte opera, dar autorii se laudă singuri pe sine. Europeneşte! Într-un metapoem din „disertaţia” mea Daţi totul la o parte ca să văd uneori o cam luam razna: ...el n-are nevoie (organic) de cititori, deşi logica vrând-nevrând mă conducea spre versul acesta: „Literatura este o răfuială cu propria conştiinţă. / Ea nu vorbeşte despre-adevăr. / Cel ce o face este, altminteri, / omul de nicăieri”. Exilul fiinţei (în special pentru mine) ar fi boschetarul fiinţei. Neluminata taină a lumii ne înfioară. Nu ştiu cum se face, dar conştiinţele luminate, înainte de a ajunge să ne dezvăluie un ce simplu, esenţial, ceva se petrece cu dânşii. Ori nebunesc, ori îs împuşcaţi.
– Am vrea să aflăm ceva despre Eugen Cioclea cititorul: care sunt cărţile pe care le-aţi parcurs cu plăcere în ultimul timp?
– Acum mă salvează doar internetul. Citesc numai cărţi de ştiinţă şi filozofie. Pe vremuri eram mai prost şi înghiţeam de-a valma toate cărţile de la magazinul „Drujba” din Moscova. Îmi vine să spun un banc care fără-ndoială cade şi în ograda noastră. Am vizionat un film. Nişte englezi se rătăcesc într-o junglă şi în cele din urmă nimeresc în mâinile unui trib de papuaşi. Englezii înţeleg cumva că au nimerit la un spectacol al tribului. Cel mai zvelt dintre englezi urcându-se pe un trunchi porneşte să recite nişte versuri din Shakespeare. Papuaşii au tăcut mâlc, dar pricepând despre ce este vorba (prin traducător), un poet al tribului a rostit o frază sau două în graiul său. Ceilalţi au pornit să chiuie, să dănţuiască şi să-l arunce în sus pe marele poet. Naţional.
– 111 dolari. Acesta este preţul plachetei de versuri Daţi totul la o parte ca să văd. Tirajul celei mai scumpe cărţi din Republica Moldova, afrimă unii, e de 350 de exemplare. Câţi cititori v-au cumpărat cartea? Ce concluzii aţi tras din această experienţă de scriitor şi vânzător / distribuitor de carte?
– Tirajul a fost de 333 de exemplare. Cubul pe alb are trei bile. 333/3 = 111. Eu compun o carte o dată la zece ani. Desigur, e vorba şi de revoltă. Când un autor îşi stoarce creierul pentru o carte. Onorariile se plătesc doar simbolic sau chiar defel. Am vândut cam 200 de bucăţi. Asta în zece ani. Astfel banii curg răpănoşi din buzunarele mele şi eu nu prea ştiu nicidecum unde să-i mitroşesc. M-am zăpăcit!
Zăpăcit, zăpăcit, dar optimist! Aşa cum adolescentul din Cioclea a vrut să fie în poezie mai răsărit ca Ion Barbu (profesorul de matematică Dan Barbilian) la care am fost ucenic. Ştiam pe dinafară mesajul Jocului secund şi-am înţeles pe atuncea că limbajul lui I. Barbu se află la graniţa dintre limbajul ştiinţific şi limbajul poetic. Releva gândirea greacă, care se exprimă nu doar în mituri, dar şi în teoreme. Geometria greacă cuprinde un spaţiu mai larg, esenţial. În acest sens pentru iubitorii de poezie dau un fragment din Poemul didactic a lui Parmenide din Eleea:
„Unică mai rămâne însă rostirea căii
(pe care ni se arată) cum stau lucrurile când e vorba
de «a fi»; pe această (cale) multe sunt cele ce o arată
cum fiinţa fără naştere şi fără de moarte
pe deplin de sine stătătoare stă aici
precum şi în sine pe deplin nemişcată şi nici trebuind
cândva să se desăvârşească;
şi nici nu a fost cândva şi nici nu va fi cândva,
căci ca prezent ea este pentru totdeauna, unic unind unit
adunându-se în sine din sine (ţinându-se strâns
laolaltă în deplină prezentitate)”.
 
 
 
*
Eugen Cioclea (4.8.1948, Druţa, Râşcani). Familie de intelectuali. Poet, traducător. Studii (neterminate) la Facultatea de Matematică a Universităţii de Stat din Moldova (1966-1967) şi la Facultatea de Matematică a Universităţii „M. V. Lomonosov” din Moscova (1968-1971). A fost traducător la diverse instituţii, muncitor şi ajustor de maşini-unelte cu programare automată. Revenit în Moldova, este redactor-şef al ziarului „Tineretul Moldovei” (1992-1995). Debutează cu volumul de poeme Numitorul comun (1988). Urmează cărţile Alte dimensiuni (1991), Daţi totul la o parte ca să văd (2001), Subversiunea poetului revoltat (2002). Este prezent cu poeme în volumul antologic Portret de grup (1995). Premiul Uniunii Scriitorilor (1991, 2001).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog