Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Buliada sau „nemaipomenitele” aventuri ale lui Bulă în Orânduirea socialistă

Erast CĂLINESCU

Alte articole de
Erast CĂLINESCU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

*
De când românul e român, a făcut haz de necaz ori, cum s-ar exprima mai plastic Bulă al nostru, a fost şi este „miştocar”. Acest dar cu care a fost hărăzit de Dumnezeu nu l-a scăpat de necazuri, dar l-a ajutat pe român să le îndure şi să iasă la liman cu mintea întreagă.
Umor alb sau negru, uneori chiar macabru, bancuri care se pot scrie şi altele care umblă numai din gură-n gură, politice, deocheate, cu regi, ţigani, cosmonauţi, jidani, sfinţi, unguri, olteni, chinezi, ardeleni, cu personaje ca Stan Păţitu, Haplea, Gâgă sau Zăroni, Bulă sau Ceauşescu, De Gaule sau Leana academiciana.
Unul singur dintre aceşti eroi, reali sau imaginari, însă a umplut umorul românesc contemporan, iar acesta a fost BULĂ. Bulă copil, Bulă elev, Bulă funcţionar, Bulă vânzător, Bulă ofiţer politic, Bulă, Bulă şi iar Bulă – personaj năzdrăvan, original, norocos sau păgubos, ca românul de pe stradă, dar totdeauna gata să dea răspunsuri neaşteptate, pline de duh şi de adevăr.
Nu se ştie cine l-a inventat pe Bulă, dar se ştie sigur că românul l-a îndrăgit, l-a gustat din plin şi şi-a alinat amarul vieţii, râzând de isprăvile lui, – de cele mai multe ori, fără să-şi dea seama că, de fapt, Bulă personifică românul contemporan lui însuşi, cu păcatele sale, dar şi cu spiritul său inteligent şi necruţător.
Născocitorului anonim al acestui personaj năstruşnic, care a descreţit frunţi întunecate de foame, de frig şi de grija zilei de azi şi de mâine, inventatorului acestui personaj care a înseninat, chiar şi numai pentru o clipă, suflete româneşti chinuite, îi dedic acest mănunchi de „aventuri”, care s-ar vrea o oglindă aburită a moravurilor unei epoci, pe care am dori-o apusă pentru totdeauna.
 
* * *
Bulă era cătrănit încă din şcoala „elementară”, cum se chema pe-atunci şcoala primară. Nu era dumerit de ce îi zicea „elementară”, că doar „elemente” li se spuneau doar copiilor răi! Dar taică-său, care avea un nivel ideologic mai ridicat, îl lămurise că elementele sunt de două feluri: elemente sănătoase şi elemente nesănătoase. Şi că cele nesănătoase le-au exploatat, la sânge, pe cele sănătoase – treabă care iarăşi nu era de priceput: cum adică bolnavii au avut vlagă să-i exploateze pe cei sănătoşi şi încă la sânge!?
La care babacu îl lămuri că treaba asta nu se trage de la boală, ci de la origine, adică cele sănătoase au origine sănătoasă, căci se trag din muncitori sau din ţărani săraci, iar cele nesănătoase se trag din restul, ca elemente burgheze, elemente chiaburo-popeşti, moşiereşti şi din altele de teapa lor.
Atunci Bulă a fost curios să ştie (mai bine-şi ţinea vorba!) ce fel de element e taică-său, dacă tataia a fost cârciumar. La care bătrânul i-a tras o palmă, ca să ţină minte şi să nu sufle nimănui vorba asta, căci el scrisese în autobiografie că se trage din ţărani săraci.
Nu-i trecuse bine palma asta, că Bulă fu făcut „şoim al Patriei”, care iarăşi nu prea era el lămurit cum vine treaba. Noroc de unchiul Bulache, care l-a lămurit în doi timpi şi trei mişcări, pe când era la un şpriţ, împreună cu taică-su şi cu damigeana de sub masă...
Tocmai se plângea unchiul Bulache că nu luase niciun chior la chenzină, căci nu se realizase planul de morţi la Pompe funebre, unde dumnealui era pe funcţia de cioclu. Atunci Bulă, ca să-l mai înveselească, îi aduse vestea cea bună că l-au făcut „şoim”. Dar unchiul Bulache se făcu vânăt de mânie, înjură cumplit şi-l umflă pe bietul Bulă, pe sus, să-l arunce de pe balcon şi zbierând ca turbat: „Zboară bă, dacă eşti şoim, la... ăi de te făcură!”. Noroc că maică-sa a ţipat, iar taică-su l-a smucit pe Bulă şi l-a tras iute în casă pe unchiul Bulache, nu de alta, dar să nu-l audă „secu” de la etajul doi, că iar o să ia o primă ca data trecută, când îl turnase pe unul de la etajul lui...
În clasa întâia se întâmplă altă boroboaţă. Care l-a cătrănit pe Bulă. Tovarăşa învăţătoare făcuse o inovaţie pentru care fusese chiar evidenţiată în muncă, iar la chenzină, ...ba nu, la Organizaţie i se înmânase solemn o diplomă de onoare. Inovaţia era că i-a botezat pe toţi cei 45 de elevi din clasă „Bulă”, dar numerotaţi după rezultate, adică după inteligenţă, aşa că Bulă 1 era cel mai deştept, iar Bulă 45, cel mai tâmpit. Ştirea ajunsese chiar şi la minister, care a trimis un reporter de la „Gazeta învăţământului”, ca să studieze şi să popularizeze experienţa tovarăşei. Zis şi făcut! Reporterul i-a luat la întrebări pe Bulă 1, pe Bulă 30 şi, la urmă, pe Bulă 45. Apoi, ca să se afle în treabă, i-a adresat lui Bulă 45 cea mai uşoară întrebare, aşa ca pentru nivelul lui. Arătând cu degetul înspre portretul tovarăşului preşedinte Gheorghiu Dej, de pe perete, l-a întrebat cine e cel din poză. La care Bulă 45 s-a scărpinat în cap şi a răspuns: Bulă 46! Atunci tov. reporter s-a scuzat că are o şedinţă la minister, iar tovarăşa le-a dat pauza mare, urgent şi fără clopoţel.
Dar bietul Bulă s-a dezumflat şi mai rău: adică de ce, dacă el e Bulă, să-i zică tot Bulă şi celui mai tâmpit? Numai ca tovarăşa să ia diploma de onoare?...
 
* * *
Anii treceau, dar lui Bulă tot nu-i trecea. Ba se făcea tot mai năzdrăvan.
Când îl luară militar, dosarul său îl urmă ca un câine credincios. Deci, la recrutare, comisia era curioasă să audă ce iese din el, aşa că îl întrebă la ce armă ar vrea şi de ce. Bulă nu mai stătu pe gânduri şi se ceru la marină, căci îi plăcea apa. Atunci comisia îl dădu la pompieri. Şi, ca să aibă linişte, îl repartizară la o unitate tocmai într-un fund de Bărăgan, unde ispăşeau cadre pedepsite pentru abateri de la regulament, cum ar fi neglijenţă în manipularea cartuşelor (de Kent, de la părinţii recruţilor şi care şi-au schimbat direcţia şi n-au mai ajuns la superiori ).
Şi cum la pompieri era cam plictiseală, căci sub ploaia mocănească de toamnă nu mai lua foc nici un obiectiv, Bulă îşi aminti de isprăvile din armată ale unuia din gaşca lui, pe nume Sucă al lui Mărin din Băileşti. Deci cum aveau toţi boală pe sergent, îi întoarse împreună cu plantonul patul, cu sergent cu tot, cu capul la picioare, aşa că de unde până atunci avea peretele pe dreapta şi cobora din pat pe stânga, acum avea zidul pe stânga. Apoi Bulă se culcă cuminte în patul său şi răcni de sub pătură: Alarmă! Foc! La care chemare bietul sergent sări drept cu capul în zid, de umblă năuc vreo trei zile. Iar Bulă fu avansat la camera de chibzuinţă, adică la carceră. Şi tot aşa, o ispravă azi, alta mâine, trecu şi timpul de militărie, de-şi făcură gradaţii cruce cu amândouă mâinile când Bulă fu lăsat la vatră.
 
* * *
Bulă era de acum bărbat în regulă, cu armata făcută şi cu buletin de capitală, aşa că, într-o bună zi, taică-su îi spuse, foarte grav, că a venit timpul să-şi caute de lucru, o locuinţă şi să se însoare, nu de alta, dar ca să se mai adune şi el de pe drumuri.
Tot cugetă Bulă cum să le facă pe toate şi îşi zise că ar fi mai bine să înceapă cu ce e mai la îndemâna omului. Aşa că se înţoli „la trei ace” şi se prezentă la un bal, care atunci se chema „reuniune tovărăşească”. Trase o cinzeacă de spumă de drojdie, la bufet, îşi aprinse o mărăşească cu filtru, care tocmai apăruseră, şi luă hotărârea să se poarte cât mai „salon” posibil!
La prima ocheadă prin sală, observă una mică ce se tot zgâia la el şi porni la acţiune, „tot înainte!”, cum ne învaţă partidul. Se apropie de ea, îşi drese glasul şi o întrebă: Helo bebi, dansaţi sau eşti cu... mă-ta? La care fata se roşi ca o gogonea pârguită, îşi ţuguie buzele unse cu ruj marca „Cosmetica nouă” şi-i răspunse, cu ochii în pământ, că la dans e cu mamaia, aia de doarme pe scăunel, că ziua mai lucrează pe la Aprozar... Iar, ca stare civilă, e solistă, căci n-are boifrend. Atunci Bulă tuşi gros şi îşi zise în capul lui: Am plesnit-o! Apoi dansară la rocuri şi bluzuri, căci de la o vreme se dăduse drumul la d-astea decadentele.
Şi cum tot îi spusese fata că e solistă, Bulă intra în fiecare noapte, pe fereastra din spatele casei, în odaia unde îl aştepta Bulina. Căci mamaia dormea în cea din faţă. Într-o zi însă se încurcară treburile. De tot! Căci mamaia schimbă „locaţia” cu Bulina – cică să audă fata mai bine privighetoarea care cântă, în zori, din nucul din faţa casei...
Şi cum pe vremea aceea încă nu erau telefoane mobile, Bulă fu foarte punctual, adică imediat ce se arătă luna pe cer, sări gardul, apoi fereastra deschisă şi... zdup în pat lângă mamaia! Dar până să facă o mişcare, auzi o voce ştirbă, ca dintr-un lighean: Tu, de-al cui eşti, tovărăşele?... Bietului Bulă i se puse, brusc, un nod în gât, că abia avu puterea să-şi apuce tenişii şi să sară pe fereastră...
Azi aşa, mâine aşa, Bulă se dumeri că Bulina e o fată „specială” şi foarte fidea, „nu ca alte gagici, care îşi sticleau ochii după toţi bagabonţii”. Şi, într-o seară, se duse la părinţii ei şi o ceru pe Bulina de nevastă.
La sfatul popular fu programat peste cinci zile, laolaltă cu alte 15 perechi, iar când se împlini sorocul, tovarăşul preşedinte le-a urat, la toţi, la un loc, să îndeplinească cu succes şi împreună sarcina partidului de a construi socialismul mână-n mână, după care i-a pus să spună fiecare „da, da, da...” şi să semneze într-un registru, că au auzit.
De unde să ştie bietul Bulă ce meteahnă avea Bulina! Căci era ea fată bună şi gospodină, dar era păguboasă-foc. Pe ce punea mâna, ieşea cu pagubă! Vorba cetecistului1 de la uzina unde Bulă lucrase trei zile: „Defectele ascunse iasă la iveală tocmai acasă, la consumator!”.
Şi... începură să iasă la iveală, chiar de la nuntă, adică cheltuiră pe ea nouă mii şi adunară, la dar, numai şase. Degeaba îi făcură rost naşului de cinci mii, să-i dea cică în dar mirilor, aşa, ca să-i „stimuleze” pe nuntaşi, – că oamenii mâncară bine, băură şi se bătură bine, dar uitară să-şi desfacă mai tare băierile pungii, ca să-i cinstească, mai interesant, pe miri...
 Cel mai mare dar primit au fost patru pungi de „Loz în plic” (n-ar mai fi fost!), aşa că în loc să-şi petreacă mirii noaptea nunţii ca tot omul, desfăcură la lozuri până la cântatul cocoşilor şi, în loc de 2-3 Dacii, le ieşiră vreo doişpe poli şi de vreo şaişpe ori „Mai trage odată”. Aşa că se culcară, obosiţi de speranţe, ca să mai apuce şi ei măcar o idee din noaptea nunţii...
Nu trecu bine o lună, că Bulina îl informă pe Bulă, roşindu-se ca pe vremuri, la balul cel fatal, aşa, tot ca o gogonea pârguită, că dânsa va deveni mamă! Avortul fiind răsplătit cu nişte ani de puşcărie, Bulă, care încă nu apucase să-şi găsească de lucru, se scărpină în cap şi zise că şi el cam simte că va deveni tată, numai să fie băiat, căci cu fetele... doar belele! La care biata Bulina îi răspunse, smiorcăindu-se, că nu ştie, căci aşa e ea, păguboasă.
De data asta însă nu fu, căci într-o zi scoase nasul la lumină un Bulişor, cu ochi negri şi cu tuleie creţe ca mă-sa şi cu urechi clăpăuge ca tat-su.
Botezul îl făcură acasă, pe furiş, să nu afle partidul, de pe la vecini, dar grăbiţi, să nu apuce să moară pruncul nebotezat, că nu se udase de trei zile. Şi să tot vezi minune şi să nu crezi: cum îl scoase popa din vailingul cu apă cam rece, băiatului i se ridică păstaia în aer şi stropi, copios, drept în ochelarii naşului! Aşa că băură şi se veseliră, la început cam pe tăcute, iar la despărţire naşii îl invitară pe Bulă şi familia să petreacă la ţară „sărbătorile de iarnă”, cum îi zicea pe atunci Crăciunului.
Veni şi vremea vizitei şi cum Bulina era, vorba lui Bulă, „lăptoasă non stop”, cu toate protestele babacilor, îl luară cu ei şi pe Bulişor, cu căruţ cu tot. La gară dânsa se duse direct în sala „Mama şi copilul”, iar Bulă se înfiinţă la vârful cozii, la casa de bilete clasa a doua. Acolo, gălăgie mare, căci trenul avea oprire de numai cinci minute, iar casieriţa era în pauză de masă. Odată anunţat trenul, coada deveni tot mai nervoasă, auzeai chiar cuvinte nepotrivite la adresa casierei, ca, de pildă, „...călca-te-ar trenu cu şef cu tot!”, până ce unul din faţă zise că nu mai e mult, căci casieriţa se scobeşte deja cu unghia, în dinţi...
Bulă primi locuri în picioare, dar pe vremea aceea trenurile aveau locuri chiar şi pe scară şi pe acoperişurile vagoanelor, aşa că lăsă căruţul la casa de bagaje şi porni la atac pe scara vagonului, care era deja ciucure de oameni. Văzând-o însă pe Bulina cu copilul în braţe, au evacuat trei din cei cinci din WC şi i-au făcut loc şi ei, cedându-i chiar cel mai bun loc, adică pe tron, nu de alta, dar ca să-i poată servi masa lui Bulişor.
Totul intră în normal, trenul fluieră, smuci şi porni cu ceva întârziere, dar mecanicul promise că o va scoate el până la destinaţie. Bulă însă, pe scara vagonului, se tot împingea cu ceilalţi, ca să se ţină mai bine. Iar Bulina, grijulie, îi tot striga din WC: Bulică ţine-te bine! Dar nu se auzea nimic, din cauza huruitului vagonului, aşa că biata nici n-avea habar dacă dânsul mai este prezent pe scară...
La haltă, naşu îi sui în căruţa colectivei, căci lucra ca vizitiu, şi hai acasă! Acolo, bucurie mare, că abia scăpaseră, cu o pilă la raion, să nu-i bage la categoria „chiaburi”, pentru care dăduseră toate-cele, pe la rudele mai sărace, în dreapta şi-n stânga, ca să n-aibă ce declara ca avere. Că dacă îi trecea „chiaburi”, unii erau chiar deportaţi în Bărăgan, cum păţiseră deja cei din Banat. Că ieşise pe-acolo chiar o vorbă: Cine-o pus ban lângă ban, o ajuns în Bărăgan. Cine-o pus banii la MAT2, o rămas tot în Banat. În sat, sărăcie mare: nu le mai rămăsese oamenilor mai nimic. Vorba cântecului: Brâul, brâul, colectivul mi-a luat grâul, Celuloza paiele şi-am rămas cu c......... (scuzaţi de cuvânt prost!).
Mai oprise naşu ceva ţuică, de pe când mai avea cazan de fiert, şi o îngropase în butoiaşe de dud, iar la zile mari mai dădea cep la câte unul, dar cu mare frică şi numai în familie.
 
* * *
Trecură şi sărbătorile, Bulă îşi luase grija de casă, căci locuia la nevastă, aşa că se apucă să-şi caute de lucru. Cum avea un scris citeţ, că de aia îl puseseră, la armată, să treacă în condica pompierilor „intervenţiile”, fu sfătuit să se facă funcţionar de stat, adică mai mult să stea decât să lucreze. Cam aşa pricepu el treaba, că la birou se lucrează aşa: „Nu fă azi ce poţi face mâine, că ori nu mai trebuie, ori o face altul”, căci „cine nu munceşte, nu greşeşte şi cine nu greşeşte este promovat!”, mai ales că „cine se scoală de dimineaţă cască toată ziua”... Zis şi făcut!
Încă din prima şedinţă şeful le spuse că trebuie să se ia la întrecere. Socialistă, nu de fugă, îşi zise Bulă. Aşa că puseră lozinci prin birouri, care sunau după cum urmează: „Nu ne ţineţi de vorbă, suntem în întrecere!”. Lui Bulă însă îi trăsni prin cap să facă, în plus, şi o inovaţie, aşa că scrise cu scrisul său frumos: „Ţineţi-ne de orice, numai de vorbă nu!”. Treaba însă îi ieşi de-a-ndoaselea, căci şeful îi recomandă să se îndrepte, fiindcă nu stă prea bine cu „morala socialistă”.
Dar, până să se îndrepte el, Bulă vru să vadă cât de îndreptaţi sunt tovarăşii săi de muncă. Aşa că, în ziua chenzinei, luă o sută, o legă cu aţă neagră, subţire şi o puse uşurel pe prag, la uşa biroului. Dar, spre ghinionul lui, în loc de un coleg, apăru în uşă şeful, care se uită împrejur şi dădu să înşface suta. Numai că Bulă trase de aţă şi suta se mişcă, iar şeful se roşi ca o sfeclă, râse mânzeşte şi îşi spuse, în mintea lui: Lasă, măi Bulă, că vine ea schema, drăguţa de ea!
Schema veni, alunecoasă, ca în fiecare an, cu reducere de personal „indirect productiv”, adică de funcţionari. Tocmai se oprise fumatul în birouri, ca să nu se afume „avutul obştesc”, adică pereţii, dulapurile şi maşina de scris. Mai ales că şefului, când era răcit îi suna, aşa ca o muzicuţă, în bojoci, fapt care îl făcuse pe Bulă să-i spună, odată, când erau pe teren: Şefu, nu vă supăraţi, dar vă cam cântă coliva-n piept, să trăiţi!
Acum însă o făcu pe cea mai lată. Şi pe ultima! Şi o nimeri ca Ieremia cu oiştea – gard, cum se zice în popor... Ca să fie cât mai eficient şi mai în ton cu ordinele şefului, îşi aruncă din el tot talentul şi desenă un porc cu pălărie şi cu ţigara în rât, sub care scrise cu roşu: În acest birou numai eu fumez! Şi puse foaia pe perete.
Asta puse însă capac la toate, căci şeful apăru în birou cu ţigara în gură şi, fără să spună, se simţi făcut porc. Aşa că Bulă alunecă, urgent, pe schemă şi rămase fără lucru...
 
* * *
Auzind că Bulă e „pe liber”, un vecin săritor ca tot românul, îi dădu ideea să încerce la o cooperativă. Zis şi făcut... În cadrul cooperativei „Lustrul socialist”, Bulă era foarte apreciat, căci nu avea reclamaţii ca alţii care mânjeau cu cremă şosetele clienţilor, în timp ce le lustruiau pantofii, şi era cuminte, politicos. Era atât de apreciat, încât gestionarul îl mai lua, din când în când, „pe teren”, adică în schimb de experienţă, pe la alte „unităţi”. Însă el – tot cu de-ale lui. Când şeful văzu într-o vitrină un costum mai malagambist, care îi plăcu şi intră cu Bulă să-l probeze, la întrebarea cum îi vine costumul Bulă, sincer dar prudent, îi zise: Şefu, da nu vă supăraţi! Vă stă ca pe gard. La care şeful înghiţi în sec şi-i spuse cu năduf: Ia tramvaiul şi marş la lucru!
La lustragerie îl aştepta altă surpriză: era chemat la serviciul de cadre, fără alte explicaţii. Ceea ce îl făcu să-şi zică, în capul lui: Bulică băiete, ai mierlit-o!
Pe tovarăşul Fane, şeful de cadre, Bulă îl văzuse doar la angajare, când îşi făcuse autobiografia. Era scund, gras, cam măsliniu şi cu ochi scormonitori. Povestea la toţi cum fusese exploatat în regimurile trecute, ca lift-boy, la magazinul Galeries Lafayette din Bucureşti. Metoda sa era să-ţi strângă mâna, ori de câte ori te întâlnea, pe zi, pe coridoare, pe scări, oriunde, rânjind negru: Noroc tovărăşele!
Odată ajuns la cadre, Bulă primi de la tov. Fane un scaun, trei coale albe, toc şi călimară cu cerneală. Apoi tov. Fane se făcu comod, adică se descălţă sub birou, de unde ieşi spre nasul lui Bulă aşa, ca o adiere cu parfum de ţâri. La care Bulă strănută, iar tov. Fane îi zise: Hai noroc! Când ridică ochii să-i mulţumească, Bulă văzu scris pe perete, deasupra lui Fane: V. I. Lenin – Cadrele hotărăşte totul! Adică tov. Fane, îşi zise Bulă. Iar mai spre fereastră: K. Marx – Cadrele e capitalul de aur –, adică tot tov. Fane. E mare, îşi mai zise Bulă şi muie tocul în cerneală.
Văzând tov. Fane că Bulă se tot uită pe pereţi, îl întrebă dacă e gata şi îi spuse să scrie o referinţă despre gestionarul unităţii, din punct de vedere politic, moral şi profesional. Iar la „moral” să „isiste” dacă tovarăşul are, sau nu are, „relaţii ginecologice” cu casieriţa... Deci când Bulă ajunse la „moral”, scrise că nu a văzut. Vorbă care îl enervă atât de tare pe tov. Fane, că se încălţă urgent şi, scoţându-şi burta de sub birou, se ridică în două picioare şi strigă la Bulă: Tovarăşu, noi aicea nu vorbim discuţii! Noi scriem concret, ca să-l ajutăm pe tovul să se îndrepte!...
Şi tot aşa, timpul trecea, iar Bulă tot lustruia... Locul de muncă îi plăcea, căci avea pereţii pavoazaţi frumos, cu lozinci mobilizatoare, cum ar fi: „Clientul nostru, stăpânul nostru” şi „Nu primim bacşiş”. Într-o dimineaţă ploioasă şi noroioasă, Bulă îşi agăţă şapca într-un cui şi se apucă de curăţat la ghete, că veniseră mulţi clienţi. Dar să vezi minune: ca niciodată, fiece client le lăsa câte un mic bacşiş, spre mirarea lor, ceea ce îl făcu pe Bulă să remarce: P-ăştia i-a plouat la cap! Abia când să plece, văzu Bulă de unde li se trăgea treaba cu bacşişul: dimineaţa îşi agăţase şapca peste „Nu”, de la „Nu primim bacşiş”. Văzând că treaba merge ca pe roate, Bulă continuă să-şi agaţe zilnic şapca de cuiul fermecat... Până ce într-o zi veni în control Preş-ul cooperativei şi cum văzu scris „... primim bacşiş!”, întrebă a cui e şapca din cui, zicând răstit că nu e voie să se facă inovaţii fără ştirea lui. Iar Bulă înţelese că trebuia să-i fi dat şi lui „partea leului”. Şi ce mai tura-vura, că îl dădu pe Bulă afară, pentru „abateri grave de la morala comunistă”. Adică, îşi zise Bulă, ce bârfea lumea despre metodele înaintate sovietice: „metoda Şperţov” şi „metoda Ciubucov” era adevărul adevărat...
 
* * *
Văzând Bulă că nu i-a mers nici ca funcţionar şi nici ca membru cooperator, se lansă în comerţul socialist, adică la Aprozar, unde lucrase şi taică-su şi mama soacră. Era ea cam murdară munca, căci legumele veneau mai plouate, mai cu pământ, dar lumea le cumpăra şi aşa, numai să aibă ce mânca. Ba chiar şi familia îi era mulţumită, că mai aducea şi pe-acasă, aşa că ajunseseră aproape vegetarieni, căci carne şi brânză greu se găseau.
Dar, într-o zi, babacu tuşi de trei ori şi plecă dintre noi! Dar lui Bulă nu-i trecură toanele nici măcar la înmormântare, căci când părintele se rugă „să se odihnească în loc cu verdeaţă”, el sări ca ars: Ba cu carne şi cu brânză, părinte, că de la Aprozar i s-a tras!...
Lui Bulă însă i se trase de la ouă. Căci într-o zi primise Aprozarul vreo patru-cinci lăzi cu ouă – se făcuse o ditamai coadă, de ziceai că se dau icre de Manciuria, pe gratis! Degeaba le spunea mereu Bulă să nu mai stea atâţia, că nici dacă le-ar da câte trei ouă de căciulă, tot n-ar ajunge la toţi... Şi cum tot împărţea la ouă, ajunse la ultima ladă şi se iscă o îmbrânceală de babe de toată frumuseţea, pe care Bulă încercă s-o domolească cu vorba bună, cam aşa: Ho mamaie, că te caută moartea pe-acasă iar matale îţi arde de ouă!
Şi nu ştiu cum se făcu că scăpă Bulă lada jos, de se făcură toate ouăle jumări! Atunci babele îl luară la scărmănat, că de abia putu miliţianul să-l scoată, zgâriat şi tras de păr şi mânjit cu ouă, de nu mai semăna cu ăl de pe buletinul de Bucureşti!...
Aşa se făcu că îl dădură afară şi de la Aprozar. Pasămite scriseseră babele în condica de „sugestii” că, atunci când s-au spart ouăle, Bulă le-ar fi adresat „o esprimare care oglindeşte o atitudine nejustă faţă de femeie”...
 
* * *
Păţania de la Aprozar îl puse pe Bulă pe gânduri: Nu-i de mine comerţul socialist, să mă frece toate babele care s-au sculat în zori, cu faţa la cearşaf, ca să apuce rând la coadă! Şi ca să nu mai lucreze cu publicul, se angajă pe post de văcar la un Gostat. Barem vacile nu scriu în condica de sugestii...
Cu vacile Bulă se împăca bine. Era, mai ales, una Didina, sau mai intim Didi, care se uita la Bulă cu dragoste, ca la viţelul ei. Iar dacă nu era atent, când îi punea cocenii tocaţi în iesle, Didi îi ştergea câte o limbă aspră peste urechi, de-i cânta muzicuţa vreun ceas. Căci uitasem să vă spun că vacile astea erau capitaliste şi veniseră de acolo cu năravurile lor decadente – cumpărate cu dolari, de către tovarăşi siguri şi de bază (adică se întorceau înapoi) şi cu sarcinile realizate, cum ar fi câte o „atenţie” în aur, pentru tovarăşa de viaţă a şefului – trimişi de ea la cumpărat vaci – care să sporească producţia de lapte în Republica Populară. Beleaua cea mare era însă că educaţia lor capitalistă decadentă le făcea pe vaci să iasă în grevă, „din cauza schimbării meniului”, cum zicea Bulă, pasămite de când mâncau coceni tocaţi cu melasă, li se făcuse dor de siloz de portocale, cum mâncau acasă, în Israel.
Veterinarului îi cam căzuse fisa că era treabă cu meniul, dar directorul politic bătea cu pumnu-n masă că e sabotaj! Căci, zicea el: Acasă, la mama, Joiana mânca „apă, paie şi bătaie şi trăgea la jug şi hrănea opt plozi şi nu văzuse portocală de când mă-sa o fătase”!.. Iar planul de lapte al Gostatului nu se făcea, adică se făcea numai „scriptic”, iar Bulă nu-şi mai lua leafa întreagă, cu toată munca sa de lămurire a vacilor, că aici nu e acolo şi că aici portocalele se cumpără numai la „Sărbătorile de iarnă” şi la coadă şi nu se pun în siloz. Iar vacile nu pricepeau, că nu ştiau încă româneşte şi dădeau lapte cu ţârâita...
Dar beleaua cea mare începu când vacile se porniră să fete. Viţeii ieşeau greu, iar după un timp se apucau aşa, tam-nesam, să tuşească de parcă ar fuma Naţionale! Şi, cum era primăvară, şi vacile ieşiseră la păşune, veterinarul spuse că păşunea e infectată cu microbi şi mai bine să le ţină acasă, adică la grajd. La care tovul politic se urcă în şareta cu un cal şi se deplasă pe teren, adică pe păşune. Şi începu să caute, cu codiriştea biciului, prin iarbă, de se mira vizitiul ce-o fi pierdut şi căuta şi el. Iar când se întoarse la Sediu, convocă o şedinţă de producţie, în care declară că viţeii tuşesc şi mor de sabotaj şi nu de microbi, căci dânsul n-a găsit niciunul în iarbă!
Vara trecu cum trecu şi iată că veni şi Crăciunul, pardon, Sărbătorile de iarnă, cum se chemau pe atunci. La oraş ţigănuşii mai jucau încă irozii prin autobuze şi încheiau cu „Foaie verde de piper, să trăiască don-şofer”, ca să nu-i debarce la prima staţie. Bulă îi spuse nevesti-si să se aranjeze şi o luă la masa tovărăşească de Anul Nou, de la cantina gospodăriei.
Sala era pavoazată festiv, cu tablourile lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, precum şi a tovarăşului preşedinte Gheorghe Gheorghiu Dej, împrejurul cărora erau puse lozinci mobilizatoare ca „Tot poporul e cu noi”, „Mai mult, mai iute, mai eficient!” şi „Să construim socialismul victorios!”. Paharele cu apă erau pline de tescovină din producţie proprie, televizorul era deschis şi, în curând, apăru cel mai iubit fiu al poporului, care ţinu o lungă cuvântare care nu s-a prea înţeles, din motive de râgâieli după tescovină, iar când s-a sculat tovarăşul-politic, cam legănat şi el, şi a închinat, probabil pentru secretarul general, era deja prea târziu, căci ceilalţi cântau deja „Leliţă cârciumăreasă” şi căutau de zor damigeana pe sub masă.. Masa tovărăşească a continuat cu sarmale şi cu fetele de la cantină şi s-a încheiat spre dimineaţă cu o tentativă de cuvântare a tov. politic despre elanul cu care trebuie să..., dar nu s-a mai înţeles nimic, din cauza bruiajului celor care sughiţau sau dormeau sforăind, cu capul pe masă. Toate astea, acompaniate de răgetul vacilor, uitate fără hrană şi neadăpate.
După Anul Nou, probabil din cauza elanului sporit, se terminară şi cocenii tocaţi, laptele scăzu şi mai tare, iar leafa lui Bulă, proporţional...
Într-o zi, cum stătea Bulă, cătrănit, la coadă la cartofi, întâlni pe un fost coleg de la Aprozar. Ce faci, măi Praştie, că nu te mai văzui de-un an? Şi, din vorbă-n vorbă, îi zise Praştie că, mai an, soacră-sa îşi aduse aminte că, de fapt, ei aveau baftă şi nu ştiau. Adică erau dintr-un soi de sectă, aşa, cântătoare. Deci merseră la o adunare, cântară cu ceilalţi şi se gândiră să meargă şi pe la Chicago, să cânte şi cu fraţii de-acolo. Zis şi făcut. Praştie făcu cerere de „Plecare definitivă”, fu dat afară din partid şi trimis la „munca de jos”, adică departe, în agricultură. Cică de aia nu se mai văzuseră ei doi, demult.
Timpul trecea, Praştie nu mai primea paşaportul, iar fraţii din Chicago tot scriau la radio Europa Liberă că au nevoie de el în cor, că n-aveau bas. Aşa că se închise cu nevasta şi cu cei şapte copii în apartamentul lor de la etajul trei şi afişară, într-o dimineaţă, pe balcon, două cearşafuri pe care era scris, mare, VREM PAŞAPOARTE, semnat: Familia Praştie. Apoi se puseră pe aşteptat, să vadă ce se va mai întâmpla, şi stăteau aşa, numai ochi şi urechi. Trecătorii şi vecinii lor priveau pe furiş, cu coada ochiului, cearşafurile, îşi scuipau în sân şi-şi făceau cruce cu limba-n gură, ca să nu se vadă, apoi se topeau în pas grăbit, ca şi cum n-ar fi observat nimic.
Asta n-a durat însă mult, căci miliţia a prins de veste şi a suspendat circulaţia în toată zona şi totul era calm, aşa ca înainte de furtună... Cam după două ceasuri însă, le sună telefonul şi toţi săriră, ca arşi, la aparat. Îi suna un „nene” care le vroia numai binele. Cică să termine cu bâlciul, că dacă nu, o să le taie apa şi lumina şi o să-l vadă pe dracu-gol, pe întuneric. La care Praştie strigă cât putu, la aparat, că nu termină nimic până nu primeşte paşapoartele, ba vor mai face în plus şi greva foamei. Mai ales că toată treaba îi prinsese şi cu frigiderul gol, aşa ca înainte de chenzină. Pasămite dânsul, în capul lui, era hotărît să nu mai mănânce până în avionul Panam, un „hotdog cu o cocăcolă, dacă s-o da fără coadă”, nu de alta, dar ca să fie sigur că nu-l mai întoarce careva în agricultură.
Şi cum blocaseră uşa din faţă cu dulapul de haine, aşa, pe la trei dimineaţă, auziră bătăi uşurele la geamul de la balcon, dar nu era dracu, aşa cum le spusese nenea de la telefon, ci era Secu şi nu era gol. Care văzând că familia Praştie se face că plouă, scoase diamantul şi tăie frumos geamul lângă clanţă, intră uşurel cu încă vreo doi, le lipi vorbitoarele cu ceva „made in USA”, nu de alta, dar ca să guste deja ceva din America şi ca să nu tulbure somnul vecinilor, şi îi scoase împachetaţi, câte unul, pe scara de pompieri, ca să le dea paşapoarte personal, de să ţină minte cât or trăi, că nu e frumos să-ţi arăţi cearşafurile de pe balcon, fără ruşine, la toată mahalaua...
– Şi acuma ce faci, măi Praştie, aici în piaţa Amzei, îl întrebă Bulă. Iau cartofi pentru biata mamaie, că eu mi-am confirmat zborul către Chicago, îi răspunse el.
– Şi nu ţi-e frică de gangsterii de pe acolo?
– Să-ţi spun de-adevăratelea, mai tare mi-i frică de cei de-aici. Să nu cumva să se răzgândească. Nu ştiu dacă mă-nţelegi...
Întâlnire care l-a cam pus pe Bulă pe gânduri...
 
Note
1 CTC (cetecist) – controlor tehnic de calitate.
2 MAT (cârciumă) – Monopolul alcoolului şi tutunului.
 
 
 
 
...Asta, aşa, ca să afle şi cei de azi, adică cei cu volanul într-o mână şi cu mobilul în cealaltă, cum se trăia după orânduirea socialistă, adică pe vremea comunismului din România!
Nu râde, cititorule, căci fâlfâind lozinca „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus” şi „Lumina vine de la răsărit”, Lampa lui Ilici, adică becul electric nu ajunsese încă într-o mulţime de sate, iar capitala zăcea nopţile în întuneric, de se-mpiedica om de om. Raţia de pâine ţi se cântărea, după numărul de mâncători, la biserică se mergea pe furiş, iar în şcoli şi facultăţi n-aveau ce căuta copiii cu „origine nesănătoasă”. La coada pentru carne veneai de cu seară, cu scăunelul, iar dimineaţa apucai din porc numai picioarele, iar cu un pic de noroc şi o bucată de cap, din găină, doar „tacâmul”. Dacă, aşteptând să-ţi vină rândul, mai scăpai vreo vorbă cu două înţelesuri, de pe la vreun post de radio interzis, te puteai alege cu nişte ani de puşcărie, pentru „propagandă duşmănoasă împotriva orânduirii socialiste”. Şi, cam aşa se trăia în R.P.R...
„Buliada” se vrea o timidă frescă socială a acestei epoci de coşmar.
 
E.C.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog