Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Noua poezie basarabeană – o re-autentificare a literaturii

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Lumea literară de la Chişinău s-a bucurat la sfârşitul anului 2009 de un eveniment care marchează cu certitudine o debordantă tendinţă de afirmare artistică a tinerilor poeţi – apariţia volumului de poezie, Noua poezie basarabeană, la Editura Institutului Cultural Român, antologat şi prefaţat de Dumitru Crudu, o personalitate creatoare care, şi prin animarea celor mai recente cenacluri de la noi, asigură, în spiritul vremilor postmoderne, fluidizarea trecerii de la conceptul optzecist de poezie care, deşi ridiculiza clişeele literare, susţinea principiile esteticului gratuit / pur – la o poezie revendicativă şi cu finalitate, către o anulare a gratuităţii artei, încercând, în acelaşi timp, perfecţionarea în continuare a mijloacelor de expresie poetică.
Departe de arta cu teză, dar distinsă şi de una gâlgâitor-metafizică, antologia pare să reprezinte un fruct la care ajunge experimentarea extremelor, o aurea mediocritas, în sensul valorificator al termenului, prin concilierea exceselor. Condiţiile unei astfel de creaţii sunt, din păcate sau din fericire, în totală măsură să o susţină. Or, dacă până şi pericolele fizice instantanee care ne urmăresc în tot locul ca propriile umbre – şi într-o viaţă anonimă / nevinovată, supusă chiar – ne fac existenţa dependentă de absurdul „imediat”, tocmai acestea nasc un estetic panicat al urgenţei, în care nu încape deloc vreo articulaţie a spleen-ului de natură mistică sau a cotidianului inerţial. Dedicaţia cărţii rezumă crunt premisele acesteia: „Dedic această antologie lui Valeriu Boboc, ucis în bătaie de poliţişti în evenimentele din aprilie 2009, şi tuturor tinerilor care au fost torturaţi de poliţie în beciurile din Chişinău”.
Noua poezie basarabeană este un titlu clasic şi sistematizator, termenul basarabeană sunând istoric şi complet faţă de determinarea analitică „din Basarabia”, pe care ar fi putut-o utiliza autorul pentru a accentua caracterul regional, de facticitate şi de importanţă a diversităţii şi pluralităţii. Semul istoricitate al sintagmei poezie basarabeană include cartea într-o logică a evoluţiei literaturii pe care ar trebui s-o interpretăm cu cea mai mare precauţie, pentru că, dincolo de situaţia existenţială specifică a oamenilor de creaţie din Basarabia, interdisciplinaritatea postmodernismului a lansat şi la noi o perspectivă pluridimensională asupra scrisului, antrenând modalităţi noi de abordare a relaţiilor scriitor – scriitură – existenţă (social) – text (operă în sine) – cititor – mediu – prezent – posteritate..., abandonând exploatarea excesivă a metaforicului şi cripticului conotat pe segmentul strict al textului şi al imaginarului poetic de la care am avea tendinţa să ne aşteptăm la o manifestare augmentativă, aşa încât o metaforă a lui Iulian Fruntaşu (inclus în antologie) să o bată pe una a lui Stănescu.
Apropo de istoricitatea cărţii, unii au şi reuşit la această oră (devreme sau târziu?) să facă afirmaţii nu numai istorice, ci şi destul de curajoase: „În sfârşit, literatura din România şi Basarabia sunt sincronizate în adevăratul sens al cuvântului. Cred că citind literatura din Basarabia s-ar putea forma o idee şi despre ce se scrie în România. Hai să nu mai pornim de la ideea că România este buricul pământului şi că în afara României nu se scrie literatură bună în limba română” (Octavian Soviany).
Noua poezie basarabeană are multe dintre caracteristicile fracturiştilor în opinia lui Dumitru Crudu; acesta, ca lider, dar şi aşa, lipseşte din antologie, un semn al modestiei care totuşi, s-ar părea, confirmă aluzia la faptul că mulţi dintre tinerii poeţi antologaţi alcătuiesc într-un fel sau altul fructul fracturismului (sau seva lui, depinde de mica diferenţiere de vârstă, dar mai ales de gradul de conştientizare a apartenenţei la această tendinţă, care repersonalizează sau re-autentifică literatura), mai ales că Dumitru Crudu apare şi în calitate de coautor al cărţilor semnate de autorii din volumul proaspăt de poezie (Ortodoxia pentru postmodernişti, Ştefan Baştovoi, Nicolae Balotă, Diaconul Andrei Kuraev, Dumitru Crudu). În sumar apar nume ca Angela Pânzaru, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Steliana Grama, Diana Iepure, Pavel Păduraru, Leo Hristov, Andrei Ungureanu, Ana Rapcea, Adrian Ciubotaru, Horia Hristov, Alexandru Buruiană, Liliana Armaşu, Iurie Burlacu, Aurelia Borzin, Corina Ajder, Andrei Gamarţ, Vadim Vasiliu, Daria Vlas, Doina Bulat, Ecaterina Bargan, Cătălina Bălan.
Angela Pânzaru, autoarea care deschide antologia, se distinge prin alegoriile inedite sau inedit articulate (siameza, lupoaica romană etc.), impunând cititorului o aşteptare pitită a sensului care va izbucni dintr-un nod expresiv nebănuit. Profilul eului liric este atât de ambiguu, încât nu se diferenţiază de imaginarul liric integru pe care poeta îl exprimă cu o simţire acută.
Cele mai frumoase poeme ale lui Iulian Fruntaşu seamănă cu liniştea de dinaintea furtunii, care asigură intensitatea maximă a unui conţinut afectiv sfâşietor, dar lin unduitor la suprafaţă. Un exemplu memorabil: „Şoaptele vântului vor curge printre mâinile mici / Cele de culoare verde căutându-mi febril respiraţia / Cu ce să le satur, aş putea spune uitaţi-vă, / Luna pe cer – ca un creier de arici // Câinii negri – o noapte mişcându-se, rar / Hau-hau se aude şi mi-e frică / Mâinile verzi alunecă şi mă ridică / Desupra norilor roşii până dispar // E rugăciunea gurmandului pe care exaltată o îngâni / Noapte cu mâini umede mângâindu-mi ţeasta / Sunt cel care se va trezi dacă se-ntâmplă şi asta / Cu floacele câinilor negri în gură, cu-n creier în mâini” (***, p. 19). Sau „Corpul ei de mercur îl cuprindeam se lipea de mine / cu toată pielea pe care o avea era o reflectare invers proporţională / a corpului meu dumnezeu mă gândeam ea mă aşteaptă atât de mult / încât zilele pe care le-am pierdut respingând-o sunt ca picăturile / ce curg din robinetul defect în stare / să mă scoată din minţi (...)” (Poem, p. 17). Peste tot însă dinamica energică a sensibilităţii interioare este întreţinută continuu, paradoxal, cu figuri lirice ale corporalităţii şi zoomorfului de parfum tare: „gura ta (...) o mansardă roşcată ”, „firicele de iarbă ca nişte codiţe de şobolan”, „masturbare transcendentală”, „animale mici şi abile ca nişte cârtiţe găsesc negreşit nările noastre”, „dorsal central” etc.
Ştefan Baştovoi iniţiază un soi de poetică a eticului guvernat de o limită de aur a conştiinţei eului. La nivelul reprezentării lumii Ştefan Baştovoi nu se distinge de confraţii de generaţie, doar că metaforizarea sau alegorizarea nu este singura miză expresivă, ci conţinutul poetic se înscrie în zisa ortodoxie pentru postmodernişti, rostită de o voce din mijlocul acestora, adică revendicându-se dintr-o lume neantificată de mâzgă în care este mult prea dificil orice tip de accedere către rost şi echilibru. Sugestive în acest sens sunt titlurile Mireasa, Mergem să ucidem băşinoşii pământului, Peştele pescar (o poveste) V (Poetul), XXXIX (Omul). Poemul Sentimente noi dezvăluie în stare pură finalitatea spirituală pe care o pregăteşte autorul în lungi poeme de balast: „Unde este patima / şi unde este aprinderea, / toată aşa-zisa dragoste – / nu mai înţeleg. / Cele cu care m-am mândrit, / acelea sunt pricina ruşinii mele. / Dar vai mie – / că nu este ruşinea mea pe măsura mândriei mele. / Pot totuşi să zic : / zădărnicie a fost şi neînsemnătate. / Am cunoscut şi alte sentimente, / despre acestea nu se pot scrie poezii” (p. 31). Finalul abrupt al poemului este şi o veritabilă nouă ars poetica, în care poezia nu mai e un laborator al spovedaniei, ci un instantaneu al purităţii de care este capabilă o fiinţă umană, puritatea supremă rămânând totuşi în afara trăirii.
Mihail Vakulovski a găsit, ca poet, o ieşire onorabilă din încurcătura definiţiilor literaturii: plagiază viaţa în care există literatură pentru a avea acces la ea: „Afară era o noapte atât de frumoasă! / ca-n Ionel Teodoreanu ziua” (Jimi+Roxana a murit Jimi+Elena=liubov, p. 35); „Pe peretele meu / s-au întâlnit / Peter Handke Eugene Ionesco Nicolae Manolescu bunicu’ / Vâsoţki Brecht Dan Perjovski Yehoshua Dudu / Henry Miller Baştovoi Alexandru Vakulovski şi alţii // sub ei doarme un om obosit” (nocturnă, p. 37); „uneori manechinele emoţionează / măcar în poeziile lui Cristi Popescu / măcar în vitrinele de pe Victoriei sau Kogălniceanu / măcar în inima lui Iulian care a terminat / facultatea la Braşov” (stiloul ştie eu merg pe Kogălniceanu în jos, p. 37); „mă ascundeam după fereastră / şi mă uitam cum baba Vera / îşi scotea balcoanele afară / şi vroia să-l hrănească / pe frăţiorul meu / care / încă nu scrisese Pizdeţ” (reverii colorate, p. 36-37) etc.
Reînviat, existenţialismul lui Alexandru Vakulovski se însoţeşte cu o temporalizare suprarealistă a poeticului. Timpul este o obsesie lirică a poemelor care izbucneşte în imagini supradimensionate ale curgerii: „nu mă crezi / că mi-e dor de bunica tu vrei să-mi fii bunică?” sau „mamă acum eşti la o vârstă n-ai vrea să-mi fii bunică?” (p. 42). Cu toate acestea, timpul este fără îndoială o avansare în grad a morţii: „azi m-am întors şi l-am găsit pe tata mort azi m-am întors şi am găsit-o pe mama moartă azi iarba acoperise viermii din stârvurile bunicilor azi m-am întors acasă şi i-am găsit pe toţi atât de morţi” (p. 43). Unei concepţii temporale transversale îi corespunde şi un imaginar pe măsură, în care elementele se intercontaminează semantic: „străzile mă cunosc şi nu le e frică să meargă la o aşa oră târzie cu mine la plimbare” (p. 40), „tată (...) nu fi supărat înjură-mă te voi înjura şi eu înjură-mă şi vom fi iar prieteni” (p. 43).
Dar autorii la care am făcut referinţă ar fi, să le zicem, clasicii antologiei. Pe lângă aceştia mai există multe poetici memorabile (Steliana Grama, Pavel Păduraru, Liliana Armaşu, Aurelia Borzin), pe care suntem liberi fiecare să le gustăm. Cartea conţine destul de multe alte surprize, unele chiar „sudate”, „neanalizabile”! Altele – neanalizabile pentru că nu dau nimic celorlalţi descifrările unuia...
 
*
Situaţia acestei poezii (care prin declişeizare creează o impresie a disconfortului de receptare şi o tendinţă de anulare a sensului din partea cititorului) se asociază cu un paradox în spiritul gândirii lui Heidegger. Filozoful german gândea pozitiv toate teoriile de la care s-a abătut în elaborarea uneia noi. El judeca astfel: graţie operelor care au neajunsurile despre care am gândit, am putut gândi asta. Astfel, ceea ce nu exprimă alte viziuni se înfăţişează în acele viziuni nu ca absenţe, ci ca posibilităţi. Prin urmare, dacă această poezie postmodernistă are – deşi aceşti termeni de judecată nu sunt tocmai potriviţi, dar ei se folosesc fără preget – mai puţină substanţă decât cea fundamentată pe metaforă (figură care spune mai mult, prin sugestie, decât figură care ascunde, reflectând în limita parametrilor poeticului), cea postmodernistă, fiind identificată în mare parte cu poezia cotidianului şi cu proza neantificatoare a limbajului poetic, are mai mult de ascuns decât de spus – ea ascunde însăşi arta. Ea mizează, fără îndoială, pe faptul că se înţelege mai mult decât se exprimă. Deci metaforicul şi elevaţia sugestiei exprimă mai mult decât exprimă poezia cotidianului, prin urmare, ultima ascunde mai mult decât ascunde cea dintâi. Or, conflictul dintre cele două concepţii despre poezie constă în faptul că cea modernă obiectează lipsa substratului poetic din poezia postmodernistă, lucru neadevărat. De aici şi inexactitatea sau chiar un alt neadevăr că poezia postmodernistă este pentru toţi (M. Cărtărescu ş.a.). Cine oare sunt acei toţi care citesc efectiv poezia de azi? ...Din moment ce ea mizează pe ceea ce nu spune, ar putea fi tocmai invers: ca aceasta din urmă să-şi selecteze mult mai drastic cititorul, pentru că oricine înţelege ceea ce se spune, mai puţini însă înţeleg ceea ce se sugerează şi doar foarte puţini rămân cei ce pot înţelege ceea ce nu se spune. Mie uneia mi se pare că problema începe să capete subtilitate şi rămâne, evident, deschisă!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog