Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Hăţişurile şi luminişurile rătăciţilor

Iulian FILIP

Alte articole de
Iulian FILIP
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XX, 2010

Pentru tipar

Felul lui Mircea Eliade de a evita răspunsul direct la o întrebare adresată razant autorului Istoriilor religiilor se leagă delicat cu felul de a răspunde al lui Aurelian Silvestru la întrebările ce nu ne mai slăbesc din încorsetarea lor, provocate aci de mitralieri ateiste, aci de mutaţii brawniene de optică.
În romanul Cel rătăcit psihologul, pedagogul, filozoful, poetul, cărturarul, creştinul Aurelian Silvestru, cel pornit cu creşterea şi cunoaşterea la mănăstire, s-a dezlănţuit interogativ într-un câmp minat de subtilităţi şi de sublim, unde nu ai ce cuteza dacă nu ştii a păşi în vârful degetelor printre capcanele explozive, pe care să le poţi depista şi citi.
Cheile rătăcitului sunt aruncate repetat în calea cititorului, zângănite limbut în cele câteva dialoguri, pentru care s-a scris romanul: dialogul marchizului Vermont cu talentatul şi tânărul cercetător Cornelius Verişan, dialogul dintre vechii prieteni de şcoală, directorul de liceu (!) Al Satin şi virtuosul cercetător Cornelius Verişan, dialogul lui Verişan cu cardinalul papal Diego Feroza, dialogul lui Mihai cu bătrânul alb cu coroană de cristal. Dar... numai dialogurile nu fac roman.
La lansarea cărţii în curtea Liceului „Prometeu”, plină de lume venită la număratul anilor directorului, pomeneam o alarmă a poetului Liviu Damian pentru pierderea cititorului în competiţia cu televizorul şi calculatorul. Însă taica Liviu Damian sugera şi un remediu, care viza ambalajul mesajelor scriitoriceşti.
Romanul Cel rătăcit aplică îndemnul poetului, realizând un veritabil detectiv cu toate componentele gustate de imensul auditoriu căutător de asemenea ecuaţii. Dar autorul a reuşit un roman detectiv mai altfel decât ceea ce constituie armatura genului. Nu am intenţionat testarea specială a lecturii repetate, dar după ce am citit romanul lui Nicolae Dabija Tema pentru acasă, am simţit necesitatea să revin la anumite pasaje din cartea lui Aurelian. M-am surprins că o citesc integral, ceea ce nu mi se întâmplă cu tradiţionale ecuaţii detective cu cheia în final... Romanul Cel rătăcit oferă câteva chei, dar sugerează mai multe lacăte. Am revenit chiar şi la altă carte, mai demultă, a autorului – Noi şi biografia omenirii.
De ce să nu mă întreb, dacă mi se întreabă? Nedumerirea poetică a lui Ion Vatamanu a precedat Codul lui Da Vinci, roman care a oferit mai puţine răspunsuri decât întrebări. Dan Brown a impulsionat o evangeliadă literară (şi nu numai literară) impresionantă, tulburând lumea comodă a tabuurilor îndoielnice. Conjugate cu mai recentele dezvăluiri ale proiectelor Noii Orânduiri Mondiale de tipul Blue Beam, proiect ce-şi propune, la o primă etapă, compromiterea religiilor vechi, instaurarea unor crize (!) globale, a unor cataclisme, generatoare de groază, când Salvatorii se acceptă mai lesne, fără a-i căuta la dinţi ori în CV-uri, mesajele rătăcitului te strâng pe alocuri de... gât, încât simţi că se respiră nu atât de liber.
Elementele nucleare detective ale Celui rătăcit sunt manuscrisul lui Pilat şi miraculosul remediu din laboratorul subteran incredibil al lui Cornelius Verişan. Manuscrisul lui Pilat, vânat de agenţi secreţi şi de Vatican, contestă Învierea lui Hristos – prin utilizarea poţiunii miraculoase, nanovitalina, cunoscută încă de vechii egipteni şi redescoperită, după o reţetă egipteană găsită în una din numeroasele sale expediţii, de Cornelius Verişan. Şi personajele au tot echipamentul potrivit vânătorilor şi apărătorilor de manuscrise şi poţiuni miraculoase: o agentă de rară frumuseţe, cu pregătire profesională impecabilă (Vica); un asasin de constituţie herculeană, ajuns să aibă îndoieli (Dan); un tânăr cu rare capacităţi de medium, fiul directorului de liceu Al Satin (Mihai); un obsedat de calculatoare (Radu); şeful piramidei Regatului Umbrei, Saenco, fost colaborator al serviciilor sovietice, inutil acasă după destrămarea imperiului; marchizul Vermont, susţinătorul geniilor; cardinalul Diego Feroza de la Vatican; Sfânta Oarbă („mi s-au luat ochii, mi s-a dat vederea”); „nepotul”, incredibila, odioasa făptură, exponent al celeilalte lumi; peştera Zimbrului Alb...
Deşi romanul onorează rigorile genului detectiv, ambalajul facilitează lectura, pregătind cititorul, determinându-l să degusteze dialogurile dense ale personajelor deja intrigante, credibile, distinct conturate, dialogurile-cheie, în care se dezghioacă metodic, insistent, pe toate paginile necesare, motive polemice principiale, între care dreptul la întrebare şi la îndoială e cel axial.
„– ...Să ştii că ameninţarea cea mare a Bisericii vine nu din partea necredincioşilor care îi întorc spatele, ci din partea credincioşilor care îi adresează întrebări... Câteodată, intram în biserică, îngenuncheam în faţa altarului şi mă rugam să fiu iluminat, dar, în loc să găsesc răspunsuri la întrebările pe care le aveam, plecam de acolo cu o sumedenie de alte întrebări... Să nu-mi spui că nu ai avut şi tu clipe de ezitare, în care strigai la cer după ajutor, iar cerul tăcea şi te înfiora prin faptul că era îngrozitor de rece şi pustiu...
– Nu-l vei întâlni niciodată pe Dumnezeu atâta timp, cât aştepţi din partea Lui o dovadă că El există. Credinţa este realitatea pe care trebuie s-o accepţi fără dovezi.
– Poate că ai dreptate. Poate că e mai bine să nu cauţi. Eu însă am căutat şi... am găsit. Doar că ele nu întotdeauna au coincis cu dogmele pe care majoritatea dintre noi le iau de bune, fără să le cerceteze... Binele este o forţă. Răul – o slăbiciune... Exact acelaşi lucru se întâmplă şi în Univers. Echilibrul se ţine pe contrarii: întuneric şi lumină, cald şi rece, repaos şi mişcare, încărcătură negativă...
– Nu insista.
– Într-un cuvânt: lumea materială face tandem cu cea spirituală. Dacă există o lume materială, vizibilă, înseamnă că există şi o lume imaterială, invizibilă. Acest fapt dovedeşte că ceea ce spun cărţile sfinte despre suflet e adevărat. Orice corp imaterial rezultă din transformarea materiei în energie. Sufletul deci este energia despărţită de materie prin moarte.
– Îmi explici Biblia cu ajutorul fizicii?
– Îţi demonstrez că Dumnezeu există”.
Nu e doar detectiv romanul lui Aurelian Silvestru. În toate cărţile sale anterioare instrumentele cercetătorului au fost permanent secundate de o imaginaţie întregitoare a panoramei fenomenului elucidat, în care golurile nu sunt suportate categoric. Ipoteze, intuiţii, deducţii, susţinute de bibliografii solide, au făcut din cărţile anterioare ale autorului trepte spre acest proiect de roman, în care Bing Bangul nu e o explozie oarecare – a fost „cea mai spectaculoasă explozie din istoria Universului, având un sigur „spectator” – pe Creatorul ei...
„– Energia este mult mai avansată ca materia. Are proprietăţi la care materia nici măcar nu poate să „viseze”. Materia este starea primitivă a energiei. Şi atunci, dacă admitem că materia este conştientă, de ce i-am refuza această însuşire energiei?
Pus la colţ de logica prietenului său, Al Satin rămase un timp pe gânduri. Cornelius profită de ocazie ca să câştige şi mai mult teren.
– Materia este copilul energiei, zise el, iar copiii, după cum se ştie, sunt o copie aproximativă a părinţilor. Mă urmăreşti?
– Fireşte.
– Să ne întrebăm atunci: de unde ar avea materia conştiinţă, dacă mama ei, adică energia, ar fi lipsită de aşa ceva?
– Dumnezeu ne-a creat „după chipul şi asemănarea Sa”. E frumos, dar incredibil în lumina teoriei tale.
– Ba deloc! E o greşeală de imagine să credem că ne asemănăm cu Dumnezeu la faţă şi la trup. Suntem la fel ca El numai prin suflet – acest strop de energie pură pe care divinitatea ni-l dă la naştere şi pe care noi i-l restituim în clipa morţii...”.
Nanovitalina asigură despărţirea de corp a spiritului, care e liber să plutească, să zboare, să revină în corp, înviindu-l.
„– ...Călătoria e posibilă. Mă deranjează totuşi efecte colaterale. După prima încercare, mi-au apărut pe corp doar nişte pete care s-au absorbit treptat. Acum e mult mai grav...
– Să chem un medic?
– Nu.
– Te-ar ajuta.
– Ar fi o pierdere de timp... Cunosc un lac cu apă tămăduitoare. Vreau s-o adaug la formulă”.
Dialogul lui Cornelius Verişan cu cardinalul Diego Feroza comportă o ajustare de limbaj şi autorul stăpâneşte registrul adecvat. Trecem, prin aceste schimbări de registru în diferite dialoguri, treptele pe care autorul ne ademeneşte cu siguranţă spre alte optici, spre nuanţări mai subtile...
„– ...Azi dimineaţă, domnul general mi-a sugerat că are legătură cu Vaticanul, dar, sincer vorbind, nu-mi pot imagina că Biserica şi serviciile secrete au acelaşi drum.
– Nu drumul, ci duşmanul nostru e comun...
– La cine vă referiţi?
– Există un ordin secret care şi-a propus să stăpânească lumea.
– Cel de care mi-a vorbit şi domnul general?
– Da, frăţia care vrea să distrugă ideea despre Învierea lui Isus Hristos.
– De ce credeţi că mitul despre Înviere este ţinta lor?
– Am să vă răspund cu cuvintele apostolului Pavel: Dacă Isus n-a înviat din morţi, atunci zadarnică este credinţa noastră.
– Riscantă afirmaţie.
– Tocmai de asta nu trebuie s-o neglijăm. Dumnezeu l-a trimis să ne elibereze de frica morţii. Învierea Sa demonstrează că viaţa e veşnică.
– Şi, dacă n-ar fi înviat, viaţa nu era să fie veşnică?
– Dar a înviat!
– Sigur că... da, încuviinţă nehotărât profesorul.
– Nu cumva v-aţi lăsat şi dumneavoastră contaminat de virusul încorporat în manuscrisul lui Pilat?
– Dimpotrivă – datorită manuscrisului am ajuns să înţeleg, indiferent cum interpretăm noi Învierea, că Dumnezeu există, este veşnic şi atotputernic. Religia nu are nevoie de miracole ca să ne convingă că Dumnezeu există”.
Dialogul întins menţine tensiunea, scoţând în lumină alte şi alte călcâie vulnerabile în complexa gospodărie creştină, care şi-a făcut, prin Soborul de la Nicea, întemeiere canonică din doar patru evanghelii, pe mai multele trecându-le la... trecut şi la tăcere (tăcere în tot felul impusă).
Nu manuscrisul face romanul, nu manuscrisul e miza cea mai mare, deşi falsul zdruncină şi alarmează rău vârfurile veghetoare ale Vaticanului. Falsul, realizat superb de frăţia lui Saenco, atrage un miracol revelator din ceruri – fulgerul loveşte în maşina profesorului, dar arde numai şi numai manuscrisul din geanta sa, întărindu-l în credinţă pe Cornelius Verişan: „– ...ţinta fulgerului n-a fost maşina mea, ci manuscrisul...”. Miracolul cu manuscrisul lovit de fulger îi provoacă alte întrebări cardinalului Diego Feroza: „E, oare, Dumnezeu mai mult în altă parte decât în catedralele măreţe şi impunătoare? De ce, oare, altora, mult mai puţin evlavioşi, li se înfăţişează, le arde manuscrisul, maşina, lucrurile, lăsându-i nevătămaţi în viaţă, iar lui, care, de când se ţine minte, l-a slujit cu dăruire şi smerenie, nu i se arată nici măcar în vis?”.
E de altă natură dialogul lui Mihai cu un personaj din alte dimensiuni, paralele – bătrânul alb cu coroana de cristal. „Era un personaj din visurile sale. Îl cunoştea de mic, de când se rătăci odată în Pădurea Lupilor şi el îi apăru ca din senin în faţă, îl luă de mână şi îl conduse printre fiare spre poteca ce ducea în sat. De atunci, i se ivi de nenumărate ori în vis, ca o proiecţie a propriilor închipuiri despre eroii din poveşti...
– Vorbeşti cu o fiinţă din lumea paralelă întrupată într-un chip pe care tu ţi l-ai imaginat aşa. Dacă doreşti, îmi schimb înfăţişarea şi devin un şarpe, un copac, un fluture, o farfurie zburătoare... Ce preferi?
– Rămâneţi ceea ce sunteţi.
– Îmi place şi mie să arăt aşa. De altfel, în clipa când te-am privit prin ochii fătului din sfera de cristal, mi-am dat seama că nu mă vezi şi nu poţi comunica cu mine...
– Cum se face atunci că îmi puteţi vorbi?
– Nu eu sunt cel care a străpuns hotarul, ci tu, graţie sensibilităţii tale. Există foarte puţini oameni înzestraţi cu capacitatea de a comunica cu noi... E o povară. Ştiu. E foarte greu să fii deosebit, dar numai datorită vouă reuşim să vă salvăm de marele pericol.
– De un nou potop?
– Nu. De dispariţie!... Potopul a fost o simplă baie în comparaţie cu ceea ce se poate întâmpla”.
Lipsa de comunicare, în toate dimensiunile, generează toate problemele, inclusiv lipsa de comunicare între tot mai mulţii paraleli. Capacitatea de penetrare comunicantă a lui Mihai şi metamorfozele miraculoase ale altei galerii de personaje întredeschid spectaculos ferestre ce dau concomitent în câteva lumi, facilitând recitirea scrierilor sfinte într-o optică modernă de reconstituire. Legătura învăţăturii lui Enoh („îngerii se asemănau cu oamenii, iar marele lor păcat n-a fost trufia, ci dorinţa nestăvilită de a face copii cu femeile pământenilor – fapt pentru care Dumnezeu i-a izgonit din Rai. Ulterior, Biserica a pretins că îngerii nu au sex şi i-a descris ca pe nişte prunci cu aripi”) cu fătul din sfera de cristal şi cu pronosticurile apocaliptice ale bătrânului alb cu coroana de cristal fac fundalul tensionat al sfârşitului romanului, când supravieţuitori miraculoşi sunt Mihai şi Vica, între care ceea ce se înfiripă e fragila eternă iubire. Din această cauză sunt ocrotiţi? Autorul înţelege să nu aplice soluţii şi iluzii liniştitoare, nu pune punct căilor diferite ale mântuirii. În planuri interferente tehnologiile aplicate de autor în volumul Noi şi biografia omenirii temperează dialectic şi pericolul apocaliptic din roman, deşi balsamul final e totuşi dantesc: „Dacă dincolo de moarte nu există Dragoste, la ce bun veşnicia?”. Domnul ne are în grija Sa, iar toate semnele citibile confirmă că Omul îi e şi cea mai îndrăgită creaţie. În varianta lui Aurelian la facerea omului Tatăl Nostru comun a întrerupt experimentul cu materialul pur (din care i-a făcut pe toţi ceilalţi paraleli, care nu ştiu de frig, de foame, de durere...) şi a operat cu lut. Ceea ce a rezultat din această abatere constituie o şansă pentru întreg Universul de lumi paralele: „...v-am crezut inferiori, pentru că nu ne-am dat seama că Tatăl Nostru experimenta nu lutul, ci sufletul – această invenţie a Sa, necunoscută până la acel moment... Din slăbiciunile pe care le aveţi, din suferinţă, din lacrimile voastre rezultă un produs aparte, pe care Creatorul îl creşte în fiecare om, apoi îl trece, după moarte, prin purificare şi îl plantează în fiinţele din lumea noastră... Până la apariţia omului, Universul era perfect, dar rece, ca un palat pustiu în care niciodată nu răsunase o voce de copil. Acum, treptat, dar sigur, datorită vouă, Veşnicia se înnobilează şi devine Spirit!”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog