Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Argoul basarabean în stradă şi în presă

Iraida CONDREA

Alte articole de
Iraida CONDREA
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Comunicarea curentă în situaţii neoficiale este marcată de o mai mare libertate de exprimare (în comparaţie cu varianta scrisă) şi de utilizarea de către vorbitori a multor elemente de limbaj, care au menirea de a înviora dialogul, de a-l face mai expresiv, mai dinamic. Vorbirea curentă, discuţia, dialogul reprezintă aspectul viu, cotidian, imediat de manifestare a sistemului limbii şi reflectă starea „la zi” a situaţiei lingvistice în orice sferă de comunicare.
Este cunoscut faptul că exprimarea orală are particularităţile ei specifice, care în textul scris nu sunt şi nici nu pot fi prezentate complet. Or, diverse aspecte ale vorbirii sunt etalate în operele literare cu scopul de a caracteriza anumite personaje, situaţii şi asemenea elemente artistice se încadrează în fenomenul stilistic numit oralitate. După cum semnalează specialiştii, „caracterul oral este dat de prezenţa în textul respectiv a unor particularităţi fonetice, gramaticale şi de vocabular, pe care le regăsim în limbajul popular, familiar şi chiar regional. Printre mărcile care asigură textului nota de oralitate sunt: cuvinte, expresii şi locuţiuni populare, familiare sau argotice; proverbe, zicători, enunţuri reflexive de sorginte populară; diverse modalităţi de exprimare a afectivităţii; anacoluturi; elipse; vocative; forme deictice; preponderenţa raporturilor de coordonare şi a conjuncţiilor respective” [Mihaela Popescu, 2002].
Trăsăturile specifice ale fenomenului oralităţii diferă de la un autor la altul. De exemplu, în opinia academicianului Iorgu Iordan, „caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă şi în folosirea unui anumit vocabular... mai cu seamă elementele lexicale pe care le-am putea numi expresive, în sensul că, aproape independent de semnificaţia lor propriu-zisă, ele creează o ambianţă «populară» de nuanţă ţărănească, prin faptul că constituie o particularitate a vorbirii (subl. n. – I.C.) oamenilor de la ţară... Iată o listă, mai degrabă săracă, de asemenea cuvinte: anapoda, avan, bazaconie, bezmetic, bicisnic, bâhlit, a bodogăni, a boscorodi, catrafuse, a se cărăbăni, chelfăneală, a se ciondăni, clăpăug, coclauri, a cotrobăi, dihanie, fleandură, a flocăi, a găvozdi, a ghigosi, hapsân, hârcă, hârjoană, hojmalău, hurtă, a huzuri, leoarbă, a se mocoşi, a se oploşi, pătăranie, pidosnic, potaie, prăpădenie, scofală, şotie, a şparli, a şterpeli, şugubăţ, a se şupuri, a tăbârci, tălpăşiţa, tearfă, a se tologi, a zăpsi, a se zbânţui, a se zghihui” [Iorgu Iordan, 1977, p. 261].
În prezent oralitatea rămâne o trăsătură stilistică ale cărei elemente pot fi depistate în cele mai diverse tipuri de texte din domeniul beletristic, dar mai ales din cel publicistic, întâlnindu-se chiar şi în textele cu caracter politic.
Este de remarcat faptul că se dă preferinţă unor particularităţi ale oralităţii de care autori recunoscuţi ca exponenţi ai acestui stil, cum ar fi Creangă, Caragiale sau Sadoveanu, făceau uz mai rar – este vorba de tendinţa evidentă a ziariştilor, mai ales, de a folosi elemente de argou / jargon, care în ultimul timp au trecut cu uşurinţă din limbajul oral în textele scrise, în special în materialele din presa periodică.
Argoul (având aceleaşi trăsături ca şi jargonul) a devenit o modalitate de exprimare foarte răspândită, mai ales în rândul tinerilor, fenomenul fiind prezent în toate limbile. În ultima vreme apar cu regularitate dicţionare de argou şi se publică studii speciale consacrate acestui fenomen. [A se vedea, de exemplu: Tatiana Zaikovskaia, 2006]
Oralitatea, implicit argoul, se remarcă prin expresivitate, prin multiple inovaţii şi o mare libertate în utilizarea mijloacelor de exprimare, ceea ce face comunicarea mai dinamică, mai ludică, mai emoţională, îndepărtând-o mult de standardele şi de normele academice. Pe de o parte, această ieşire de sub controlul normei rigide reprezintă o tendinţă de epatare, specifică tinerilor, iar pe de altă parte, păstrează una dintre trăsăturile tradiţionale ale argoului – încifrarea mesajului prin utilizarea unor termeni (argotici) cunoscuţi doar de un grup restrâns de persoane, motiv pentru care argoul / jargonul era calificat iniţial ca fiind un limbaj secret, folosit de membrii unui grup marginal, pentru a nu fi înţeleşi de alţi vorbitori. Astăzi acest limbaj este adoptat în special de tineri, pentru a-şi declina apartenenţa la un anumit grup (gaşcă), astfel încât principala caracteristică a argoului ca limbaj al unui oarecare grup relativ restrâns, limbaj ale cărui elemente nu sunt cunoscute de toţi vorbitorii unei limbi, rămâne pe deplin valabilă. Faptul că anumite grupuri au felul lor specific de a vorbi „informal” o demonstrează exemplele de tipul „fereastră, ochi” (oră liberă în orar), „bombă” (fiţuică de pe care se copiază la examen), „proful / profa” din limbajul studenţilor sau „clava” (tastatură), „comp”, „compic” (computer) din limbajul informaticienilor. Însă utilizarea acestor termeni nu capătă o prea mare amploare. Mult mai frecvent este utilizat argoul general, ca formă de exprimare orală colocvial-familiară, în special în rândul tinerilor.
Argotizarea mesajului are loc prin includerea intenţionată a unor elemente specifice comunicării de grup. Doar puţine cuvinte sunt înregistrate de dicţionarele generale cu marca stilistică „argotic”, dar şi acestea nu totdeauna sunt utilizate de toate grupurile de vorbitori, iar unele sunt deja învechite ca elemente de argou şi nu mai sunt folosite. Mai mult decât atât, o serie de cuvinte date de dicţionare ca argotice şi deci nerecomandabile într-o exprimare îngrijită, sunt astăzi foarte populare şi se pare că vorbitorii nu conştientizează marca lor de element argotic. De exemplu, cuvântul argotic de origine ţigănească „baftă” (noroc, şansă) apare chiar şi în cele mai surprinzătoare situaţii, de exemplu, ca urare cu prilejul diferitelor sărbători – ziua de naştere, la nuntă, la aniversări şi alte ocazii, unde exprimarea trebuie să fie şi este, în general, îngrijită şi mai atent supravegheată. La fel de omniprezente în comunicarea standard, în special la radio şi TV, au devenit ţigănismele „mişto” (bun), „gagică” (fată), „nasol” (urât, ridicol). Alte cuvinte argotice de origine ţigănească sau cu marca stilistică „familiar”, înregistrate de dicţionare, sunt utilizate uneori ca elemente expresive, de exemplu, „dabulă” (fată zdravănă), „biştari”, „lovele” (bani), „barosan” (despre persoane: mare, important), „ a ciordi” (a fura), „a uşchi” (a fugi), „a mardi” şi „mardeală” (a bate, bătaie).
Argourile diferă de la un grup la altul, şi deoarece lexicul este supus unor schimbări permanente, sunt pe larg folosite elemente din graiurile regionale, împrumuturi din alte idiomuri, abrevieri, cuvinte cu sens modificat etc. I. Iordan scria că în argou nu se face nici o deosebire între cuvintele propriu-zis argotice şi cele familiare sau populare, „o separare a lor nu-i posibilă şi nici nu este principial recomandabilă, toate sunt producţia afectului şi fantaziei” [Iorgu Iordan, 1975, p. 311].
Astfel, argourile capătă trăsături individuale specifice atât grupului de vorbitori care le utilizează, precum şi regiunii în care argoul respectiv se formează şi se foloseşte. Astfel că, având în vedere preferinţa vorbitorilor pentru elementele „periferice” stilistic marcate ale limbajului, în special pentru cele populare, familiare, regionale, în fiecare zonă geografică, la o anumită etapă, se poate contura un argou propriu. În acest sens, argoul bucureştean se va deosebi de argoul ieşean, iar cel ieşean va fi diferit faţă de cel chişinăuian.
În prezent argoul se foloseşte ca o „variantă de alternativă” a limbajului literar şi se face simţită intenţia, ba chiar plăcerea unor vorbitori sau ziarişti de a şoca, de a epata. Cel mai dinamic este argoul tinerilor, deoarece pentru ei argoul are o funcţie identitară pronunţată, demonstrând apartenenţa la un anumit grup, precum şi o anumită formă de a se deosebi de ceilalţi prin felul de a vorbi.
Din punct de vedere tematic, argoul tinerilor (de exemplu, argoul folosit de studenţi) cuprinde câteva arii, cum ar fi: distracţiile şi petrecerile (inclusiv drogurile), studiile (şcoala, profesorii, examenele), banii, prietenii (fetele, băieţii), internetul.
Argourile, indiferent de limba în care se constituie, au o serie de trăsături comune, care vizează în primul rând motivarea, tematica, modul de formare. În plan local, în cadrul unui grup mai restrâns, cele mai mari diferenţe se fac simţite la nivel lexical. În acest sens, se evidenţiază pregnant argoul basarabean, în care elementele expresiv argotice sunt preluate din limba rusă, tot din argou, deci împrumutul este procedeul pe care mizează cel mai mult utilizatorii acestui argou. Este de remarcat, de asemenea, că argoul rusesc este foarte dezvoltat şi în ultimii ani se extinde tot mai mult şi mai agresiv asupra multor sfere de comunicare. Pe de altă parte, basarabenii au deja „experienţa” împrumutului din limba rusă, fiind bine cunoscut numărul mare de „barbarisme-rusisme” care au invadat vorbirea localnicilor în perioada sovietică (de tipul „la cuhne am în holodilnic un culioc cu bănci ” – „la bucătărie am în frigider o pungă cu borcane”) şi care, în ultimul timp, s-au mai redus ca număr datorită extinderii sferei de întrebuinţare a limbii române. „Barbarismele-rusisme” sunt adoptate de categorii variate de vorbitori basarabeni în mod diferit. Pe de o parte, există vorbitori neavizaţi, cu un nivel redus de cunoştinţe şi care folosesc rusismele pentru obiecte, realităţi pe care le-au cunoscut prin intermediul limbii ruse şi ale căror denumiri nu le ştiu în limba română. Acesta este cazul când sunt folosite rusisme de tipul „cran” (robinet), „trubă” (ţeavă), „zajigalcă” (brichetă), „a tormozi” (a frâna), „a se znacomi” (a face cunoştinţă), „povorot” (cotitură), „slesar” (lăcătuş) şi multe altele. De regulă, o asemenea contaminare este dovada lipsei de cultură şi mulţi basarabeni îşi dau seama de carenţele pe care le au şi admit că nu prea cunosc limba literară. În acest sens, ar mai fi de remarcat faptul că în ultimii ani situaţia s-a mai redresat totuşi şi, în special tinerii, care au acces la informaţie în limba română, nu mai apelează la rusisme.
Astăzi rusismele pătrund în limbajul basarabenilor nu pe cale „oficială”, cum era în perioada când limba rusă se folosea în toate sferele vieţii sociale, ci pe calea adoptării elementelor periferice, de argou. Şi motivaţia este cu totul alta: tinerii care adoptă cuvântul „tacika” nu fac acest lucru pentru că nu ar cunoaşte cuvântul românesc „maşină” sau „automobil”, ci pentru că „tacika” este un argotism prin care vorbitorul îşi declină apartenenţa la un anumit grup şi dorinţa de a epata, de a se deosebi de ceilalţi vorbitori prin renunţarea la încorsetările limbajului oficial. De aceea, dat fiind faptul că argoul reprezintă o variantă familiară, non-standard de exprimare, numeroasele rusisme au o circulaţie destul de largă, anume ca elemente argotice. Totodată, ele încifrează mesajul cu mult mai puternic decât elementele argotice româneşti, codul argotic devine cu mult mai greu de înţeles pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu el.
Tineretul, studenţii basarabeni apelează frecvent la limbajul argotic, existând deja un registru relativ stabil de argotisme (cunoscute de toţi tinerii), care se referă în mod special la tematica tradiţională – bani, distracţii, prieteni, calităţi ale persoanei etc. Argotismele ruseşti sunt adaptate la sistemul gramatical al limbii române, adică verbele se încadrează într-o anumită conjugare, substantivele capătă articol ş.a.m.d. Ca unităţi argotice ruseşti frecvent utilizate de tinerii basarabeni se pot menţiona:
verbe: a abaldi – a fi surprins, şocat; a se vrubi – a înţelege, a-şi da seama, a se vâpendri (substantiv: vâpendrioj) – a face nazuri, a face fiţe, a başli – a plăti, a gani – a vorbi aiurea, neconvingător, a gruzi – a certa, a speria pe cineva, a muti – a pune ceva la cale, a se prikăli – a lua peste picior pe cineva, a se calbasi (şi în traducere: a se cîrnăţi) – a se distra foarte bine, a kidăni – a înşela pe cineva, a se vtiuri – a se îndrăgosti etc.;
substantive: babki – bani, dolari, bazar – vorbă, discuţie, bomj – boschetar, bâc – bărbat zdravăn, gudioj – chef mare, krâşa – protecţie, pilă, loh – prost, paţan – prieten, băiat, tacikă – maşină, strelka – întâlnire, tormoz – om care înţelege greu, tusovka – agapă, petrecere, fignea – ceva nesemnificativ, radaşi – părinţi, tiolka – fată, ţelka – fată virgină, şpora – fiţuică pentru examen, şmon – control, agitaţie, vodeară – vodkă, ment, musor – poliţist, muzon – muzică, discaci – discotecă, telik – televizor, ciuvak – băiat, kaziol – prost, karifan – prieten, fişkă, hohmă – glumă, fraer – şmecher, havcik – mâncare, siliotcă – cravată, tocika – crâşmă, bratan – prieten, ciuvac – băiat, ciuvihă – fată etc.;
adjective: blatnoi – modern, borzâi – mândru, fudul, kliovâi – interesant, bun, krutoi – dur, super, foarte bun, pofighist – indiferent, ciotkii, ciotkos – bun, valoros, şustrâi (şustreac) – isteţ, descurcăreţ, levâi – de proastă calitate, tuparâlâi – foarte prost, prikolinâi – interesant, hazliu etc.;
adverbe, expresii karoce – mai în scurt, în fine, gluha – rău de tot, blin – interjecţie ce exprimă stupoarea, na haleavu, na şaru – pe gratis, po paniatiam – corect, conform înţelegerii / tradiţiei, a avea sdviguri – a fi nebun, a face o padlă/padleankă – a face un lucru rău, a aprinde farele la pavarot – a fi atent, a umbla nalevo – a fi infidel(ă), v nature – serios, adevărat, a spune macaroane (a pune macaroane pe urechi) – a minţi ş.a.
Pe lângă aceste elemente împrumutate din limba rusă, în argoul basarabean apar şi alte „barbarisme ruseşti”, folosite, de asemenea, în scopul de a obţine mai multă expresivitate şi de a intensifica ponderea oralităţii, de a da limbajului un aspect cât mai deosebit de forma literară. La aceasta contribuie şi numeroasele cuvinte stilistic marcate – populare, regionale, peiorative, ironice. Un asemenea limbaj se află în opoziţie totală faţă de limbajul standard, purtând o puternică amprentă a oralităţii.
După cum menţionează cercetătorii [a se vedea: Rodica Zafiu, 2001, p. 200], e mai greu de identificat o situaţie în care să fie folosiţi în exclusivitate termeni argotici, de pildă o conversaţie care pentru un vorbitor de limbă română literară neavizat totul să fie de neînţeles; se poate vorbi, mai curând, de anumite elemente expresive care se inserează în limbajul de toate zilele. Şi totuşi unele secvenţe comunicative pot fi atât de puternic încifrate în argoul basarabean, încât, fără glosar, înţelegerea lor este aproape imposibilă, cf.:
– Aţi fost ieri la diskaci cu paţanii?
– Băi, ne-am kalbasit toată noaptea. A fost un muzon kliovâi şi tiolşi şto nada. A venit şi Alik cu o tacică nouă, tare krutaia.
– Şi ganeşti, băi, n-ai văzut că-i levaia? Vrei să mă prikaleşti ?
Datorită acestor trăsături expresive, „argoul contemporan, variantă de circulaţie destul de largă, în care latura practică, de păstrare a secretului, definitorie pentru argoul clasic – al hoţilor – e înlocuită de spiritul de frondă şi de nevoia de expresivitate, e tot mai atestat în ultima vreme în scris (subl. n. – I.C.): în cărţi care reconstituiesc universul cotidian şi în ziare şi reviste, în momentele în care îşi permit (sau chiar îşi propun) un stil dezinvolt, neconvenţional” [Rodica Zafiu, 2001, p. 199].
Presa chişinăuiană cochetează intens cu oralitatea „întruchipată” în argou, ca mijloc de captare a atenţiei unui public mai larg, mai „de-al nostru”, pentru care contează să i se vorbească „pe limba lui”. De aceea expresiile argotice trec în paginile presei direct din limba rusă, căci pentru vorbitorii basarabeni anume rusa este principala furnizoare a elementelor de argou.
Exemple se găsesc din abundenţă, mai ales că unii ziarişti îşi fac un stil propriu bazat anume pe efecte de oralitate, inclusiv de argou. Oralitatea debordantă a unor materiale din presa de la Chişinău se manifestă nu numai prin adoptarea elementelor de argou, ci şi prin utilizarea întregului arsenal al „substandardului”, inclusiv a vulgarismelor, şi din rusă şi din română, dar se pare că se mizează totuşi foarte mult pe expresivitatea „mat”-ului rusesc (rus: „mat” – înjurătură). Cele mai tari expresii marcate de libertatea oralităţii pot fi întâlnite în ziarul Săptămâna, de ex..: „Şi ca să nu par padlă în ceea ce afirm, vă pun la curent cu faptul...; „Însă peste doar câteva zile Marele Zavhoz cheamă purtătorul de cuvânt şi-i spune să scrie cerere de concediere”; „Плюс к тому: nu chiar din capul nostru am scris prăpăstiile iestea, ci din mila lui Dumnezeu şi cu acceptul celor «Trei dinţi din faţă»”.
„Când se cheltuie nişte bani pentru ţara asta, pentru nişte Memoriale, e tare hrenovo”; „e posibil să meargă şi vreo basarabeancă nalevo, ori e imposibil până nu se dă voie” (Săptămâna, 17.02.2007); „Şmon la primărie” – titlu (Săptămâna, 19.01.2007).
„În 9 meciuri Aston Villa acumulase doar 4 puncte... Dar este o vorbă: vrabia visai mălează. Не долго музыка играла, не долго фраер танцевал, pentru că Бог фраеров не любит: Mourinho până la urmă a trebuit să se mulţumească doar cu un punct. Excuse me, Andrei Şevcenko, însă nu eu te-am sfătuit să pleci pe Urlaţi de la Milan...Iar după asta n-aş vrea să se creadă că vâpendriojul nostru e o critică la adresa celor care fac Sportul la PRO TV Chişinău”.
„Mititica în limba română nu înseamnă doar mâţâţâcă, precum se exprimă ştiriştii de la Nord. Cuvântul, ca argou, înseamnă şi închisoare. Exemplific... „Banditul Mititelu tot la mititica va ajunge...” (Tricolorul, 26 mai, 2006). Prin urmare, cei trei bravi români nu pot fi suspectaţi de grupovuhă sau de pedofilie”. „... Sau ce – frige? Conecyno? Cu Ucraina nu-i de jucat. Ucraina dă la bot” (Săptămâna, 12 ianuarie 2007).
„...a făcut atac direct la Legea fundamentală a R.M., iar legislatorii moldoveni – хоть бы хны”; „Dar hai să fim şi noi şmecheri cu do hrena măsele în gură” (Săptămâna, 02 martie, 2007).
În alte cazuri, argotismele, barbarismele sunt folosite în special pentru a persifla exprimarea agramată a unor persoane, ca în fragmentele următoare:
„Cine va crede în lacrimile lui de crocodil... va fi kidănit când îi va fi lumea mai dragă” (Timpul, 28.11.2003).
„Sunt paţani de-ai noştri, îi creştem încă di la iasli, di la sadik. Toţi îs oleacă şâzici.
Karoce, bazaru o fost lung. Oleacă an başlit, da stoit. Las-că i-arăt io. I-am dat, blin, un kamaz de jin bun, da el o ţine pe-a lui. Ţine-o, muha, dacă ai vrut să ai bazar cu bâcii mei.
„Sâ-i dai, blin, un kamaz di jin, da el sâ sâ amestişi în delele noastre. Nu, nu-i po ponetiam. Gata, paţani, am terminat bazaru” (Timpul, 26.02.2007).
Această ofensivă a limbajului periferic, „substandard”, a elementelor oralităţii în mass-media atestă amploarea fenomenului în limba vorbită. Şi dacă până nu demult presa din Republica Moldova a respins cu vehemenţă şi a criticat „rusismele” şi „sovietismele”, publicând sistematic şi materiale de cultivare a limbii, astăzi putem constata că aspectul corectitudinii cedează în faţa necesităţii de expresivitate. Zeflemeaua, ironia, umorul, sarcasmul, persiflarea sunt procedee stilistice de şoc şi mijloacele folosite pentru realizarea lor sunt pe măsura scopului urmărit, astfel încât în paginile ziarelor noastre se poate atesta cu uşurinţă „ultimul răcnet” în materie de argou basarabean.
 
Referinţe bibliografice
1. Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975.
2. Iorgu Iordan, Limba literară. Studii şi articole, Craiova, 1977.
3. Mihaela Popescu, Dicţionar de stilistică, Bucureşti, 2002.
4. Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, 2001.
5. Татьяна Зайковская, Проблемы культуры молодежной речи, Кишинев, 2005.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog