Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Noţiunea „drum” în limba română

Nicolae FELECAN

Alte articole de
Nicolae FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

0. Noţiunea „drum” este una de mare importanţă pentru orice limbă atât din punct de vedere lingvistic, întrucât cuvintele care o denumesc se constituie într-un câmp lexico-semantic cu trăsături specifice, cât şi din punct de vedere social, fiindcă termenii folosiţi aduc informaţii bogate asupra societăţii care „practică un anumit sistem de drumuri”, dar şi al ancorării acesteia în istorie, precum şi al relaţiilor cu alte comunităţi.
Din zorii istoriei sale, omul a fost legat de drum, obligat să se deplaseze în căutare de hrană şi adăpost, iar uneori era constrâns chiar să-l amenajeze şi să-l marcheze pentru a fi mai uşor de folosit. În aceste peregrinări, el venea în contact cu alţi semeni ori cu animale sălbatice, cu care, nu de puţine ori, dădea lupte „pe viaţă şi pe moarte”.
Întrucât multe evenimente din viaţa sa erau legate de deplasări, drumul s-a încărcat cu un bogat simbolism. El este locul întâlnirilor neprevăzute, după cum este asociat cunoaşterii, iniţierii, devenirii, transformării, destinului. Un drum înainte are un sens pozitiv, de evoluţie, afirmaţie şi creaţie. Un drum înapoi înseamnă involuţie, renunţare, eşec, de unde şi credinţa că, dacă te întorci din drum, nu-ţi va merge bine (Evseev, 1994, 55). Tot simbolică e şi Calea regală sau drumul împărătesc (Via Regia), în opoziţie cu drumurile ocolitoare. Ea va mai fi interpretată şi ca un drum ce duce spre Dumnezeu. Textul biblic identifică calea cu Isus, care zice: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan, 14, 6).
În studiul de faţă ne propunem să analizăm termenii acestui ansamblu lexico-semantic sub diferite aspecte, pentru a vedea măsura în care s-au perpetuat ei în timp, legăturile semantice, precum şi aportul diferitor civilizaţii la situaţia actuală existentă în limba română. Prin urmare, vom încerca în această primă parte să ne ocupăm de situaţia din limba latină.
1. Noţiunea „drum” în limba latină.
Referindu-se la romani, C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, în Istoria românilor, afirmau că drumul este „unul din elementele esenţiale care explică întinderea şi durata stăpânirii romane. Când cucereau o ţară, primul lucru pe care-l făceau legionarii erau castre şi şosele: deci locuri de apărare şi drumuri pe care să poată circula armata şi, apoi, negustorii, coloniştii, funcţionarii, toată lumea care venea în urma soldaţilor pentru a organiza şi exploata noua provincie” (Op. cit., 115).
Ca şi execuţie, drumurile romane nu erau largi, două care abia puteau trece unul pe lângă celălalt erau însă temeinic lucrate. Un astfel de drum era alcătuit din mai multe straturi. Primul, statumen, de o grosime apreciabilă, conţinea bolovani. Al doilea, ruderatio, era prundiş, amestecat cu un fel de ciment, care devenea mai tare decât piatra (formula lui n-a fost încă descoperită). Următorul, nucleus, gros de o jumătate de picior (circa 0,15 m), era format din fragmente de cărămidă şi olane, amestecate şi ele cu ciment. Deasupra acestor straturi se puneau blocuri mari de piatră bazaltică, silex, bine legate între ele şi care făceau corp comun cu temelia pe care erau aşezate şi purta numele de stratum. De ambele părţi ale drumului era un trotuar mai înalt, crepido, cu o bordură din pietre, umbones, care, din loc în loc, erau prinse cu o altă piatră groasă, în formă de cui, gomphi, ce strângeau şi consolidau partea carosabilă, stratum.
Majoritatea drumurilor romane aveau nume: Via Appia, Via Cassia, Via Claudia Nova, Via Claudia Valeria, Via Flaminia, Via Iulia Augusta, Via Sacra etc., date fie după numele magistratului care a iniţiat construirea lui (Via Appia, după Appius Claudius Caecus, cenzor în 312 î. Chr.), fie în cinstea unei mari personalităţi sau a unui împărat (Via Iulia Augusta), fie în funcţie de edificiile care se aflau de-a lungul său (Via Sacra).
Termenul folosit pentru un astfel de drum era via, viae, f., de origine italică: oscă viu, umbr. via (DEL, s.v.). Alături de forma clasică, cuvântul cunoaşte şi variantele vea şi veha, atribuită de Varro rusticilor, precum şi genitivele arhaice vias şi viai (DEL, DLF, DLE, DLR). Prin metonimie, cuvântul a ajuns şi la sensul abstract de „călătorie, mers”: odio maris atque viarum (Horatius) „din sila de a călători pe mare şi pe uscat”, de via languere (Cicero) „a fi obosit de drum”, inter vias (Plaut) „în timpul călătoriei”, dar şi la un sens figurat: „mijloc, metodă, procedeu”: non tam iustitiae, quam litigandi tradunt vias (Cicero) „ei transmit nu procedeele justiţiei, cât pe cele ale şicanelor”, ratione et via (Cicero) „prin metodă raţională”. Cu anumiţi determinanţi, avea şi sensul de „conductă” sau denumea anumite părţi ale corpului: aquarum viae „conducte de apă”, vocis via „laringe”, spirandi viae „căile respiratorii”.
Fiind un termen uzual, cu o mare frecvenţă în limbă, via şi-a format o bogată familie lexicală: vialis (2) adj. „de drumuri, de străzi”: Lares viales (Plaut) „larii protectori ai drumeţilor”, viarius (3) adj. „de drumuri”: Lex viaria (Cicero) „legea privitoare la repararea drumurilor”, viaticatus (3) adj. „care are mijloace de drum”, viaticulum, -i, s.n. (Apuleius) „slabe provizii de drum”, viaticum1, -i, s.n. „bani de drum, provizii de drum”: viaticum alicui dare (Plaut) „a da cuiva bani de drum”, sine viatico (Plaut) „fără merinde de drum”, viaticus (3) adj. „de călătorie”: viatica cena (Plaut) „masă dată spre a sărbători întoarcerea cuiva dintr-o călătorie”, viator, -oris, s.m. „călător, drumeţ”; „curier oficial, mesager (la dispoziţia magistraţilor)”, viatorius (3) adj. „de călătorie”, viatrix, -icis, s.f. „călătoare”, şi a intrat în numeroase locuţiuni şi expresii.
Limbile romanice, în afară de română, l-au moştenit: it. via, log. bia, engad. via, friul. vie, fr. voie, prov., cat., sp., pg. via (REW, s.v.). El există totuşi şi în româneşte ca neologism, din fr., lat., trecut însă în categoria prepoziţiei, indicând o rută, un itinerar: „pe drumul, pe direcţia; trecând prin…” (DEX, s.v.): „Baia Mare – Bucureşti, via Bodoc”.
Iter, itineris, s.n., cu sensuri abstracte: „drum, mers, călătorie”: dicam in itinere (Terentius) „îţi voi spune în drum”, iter facere (sau habere) (Cicero) „a face un drum, o călătorie”, iter pedibus facere „a face drumul pe jos”; „drum (ca măsură de lungime), cale, marş, etapă de marş”: iter unius diei (Caesar) „cale de o zi”, latitudo silvae novem dierum iter (Caesar) „lăţimea pădurii este cale de nouă zile”; „drept de trecere, liberă trecere (pentru persoane)”: iter alicui per provinciam dare (Caesar) „a da cuiva permisiunea de trecere prin provincie”, dar şi în sens concret „drum”: iter angustum et difficile (Caesar) „drum îngust şi dificil”, deviis itineribus (Nepos) „prin drumuri deviate (peste mână)”. Cuvântul are şi un sens figurat „drum, cale, mijloc”: salutis iter (Vergilius) „cale de salvare”, iter gloriae (Cicero) „drumul gloriei”.
Ca etimologie, cuvântul este un „hibrid”, format pe flexiunea iter, *itinis, neatestat, dar vechi şi care reprezintă un tip indo-european *-ter- / -ten-, atestat doar în hitită, itar, nominativ – acuzativ „drum” ? şi în toharică, ytar „drum” (DEL). În latină a dezvoltat şi câteva derivate: itinerarium, -ii, s.n. „itinerar, plan de călătorie”; itinerarius (3) adj. „de călătorie, de drum”; itineror, -ari, vb. dep. I „a călători”, de unde participiul cu sens de substantiv, itinerantes, -ium, s.m.pl. „călători”. Termenul nu a lăsat urme vizibile nici în limbile romanice. Româna are, prin mijlocire franceză şi latină, neolgismul itinerar2, -re, s.n. „drumul pe care se desfăşoară o călătorie” şi numai din fanceză adjectivul itinerant, -ă „care se deplasează (pentru a îndeplini o anumită misiune)”. În ultimul timp se înregistrează şi un verb, itinera, I, ind. prez. 3 itinerează (v. DOOM2).
Semita, -ae, s.f. „cărare, potecă, drum lateral îngust, drum pentru pietoni”: semita angusta et ardua (Livius) „cărare îngustă şi greu de urcat”, aut viam, aut semitam alicui monstrare (Plaut) „a arăta cuiva drumul sau o cărare”, omnibus viis notis semitisque (Caesar) „pe toate drumurile cunoscute şi pe toate cărările”. Cuvântul, deşi vechi şi uzual, a format puţine derivate: semitalis (2) adj. „de cărări, de răspântii”; semitarius (3) adj. „care bate uliţele”, semitatim adv. „din uliţă în uliţă”; semito, -are vb. „a despărţi prin poteci”.
Fără etimologie sigură, termenul s-a păstrat în toate limbile romanice, mai puţin în română (REW, DEL).
Callis, -is s.m.şi f. „drum pentru animale, cărare lăsată de animale”. Este un termen vechi, tehnic; la început diferit de semita, apoi desemnând orice fel de cărare sau de drum. Termenul nu şi-a format o familie lexicală pe teren latin, dar s-a păstrat în unele limbi romanice: rom. cale, vegl. cale, it. calle, lomb. kala, cat. call „potecă de munte”, sp. calle (REW).
Cu totul izolat, dicţionarele de sinonime includ în acest câmp onomasiologic şi termeni ce desemnau doar anumite segmente ale unui drum solid de tip via: margo, -inis s.m. „trotuar”, agger, -eris s.m. „drum, şosea”.
Pentru moment se impune a sublinia faptul că, din cei patru termeni latineşti care desemnau spaţiul de deplasare pentru om, pentru „vehicule” sau pentru animale, româna a moştenit doar pe cel care desemna cărarea animalelor. Fenomenul poate lămuri sau poate aduce date noi privitoare la evoluţia societăţii româneşti de-a lungul timpului.
 
Note
1 Termenul e folosit de Mircea Zaciu ca titlu al unei cărţi, Viaticum, Editura Cartea românească, 1983. Prima atestare în româneşte a cuvântului este la Aristia, la 1857, în Precuvântare la Plutarh, Vieţile bărbaţilor iluştri, I, 1857, apoi la Eugen Lovinescu, Literatura Ardealului, în Convorbiri literare, 1910, nr. 7, p. 816.
2 Forma intinerar, provenită printr-o anticipare a nazalităţii („organele vocale, fiind pregătite să emită aerul pe nas pentru rostirea nazalei din silaba următoare, anticipează mişcarea şi produc o nazală în plus, v. Graur, Capcanele, p. 35) şi folosită de unii vorbitori, este greşită.
 
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1982.
2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1994.
3. Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2001 (DER).
4. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, 1975.
5. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (DOOM2).
6. Ernout, A., Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Quatrieme edition, Paris, Librairie C.Klincksieck, 1959 (DEL).
7. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994.
8. Formae vrbis Romae antiqvae, Berolini apvd D.Reimer, MDCCCCXII.
9. Gaffiot, F., Dictionnaire latin-francais, Hachette, 1934 (DLF).
10. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, 1971.
11. Graur, Alexandru, „Capcanele” limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
12. Guţu, G., Dicţionar latin-român, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. (DLR).
13. Lewis, Charlton T., Short, Charles, A latin dictionary, vol. I-IV, At the Clarendon Press (f.a.) (DLE).
14. Meyer-Lubke, W., Romanisches Etymologisches Worterbuch, Heidelberg, 1930 (REW).
15. Rich, Anthony, Dictionnaire des antiquites romaines et grecques, Traduit de l’anglais sous la direction de M. Cheruel, Paris, 1861.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog