Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Restricţii semantice privind transformările diateziale

Violeta UNGUREANU

Alte articole de
Violeta UNGUREANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

 

Diateza este în prezent cea mai controversată categorie gramaticală a verbului. Discuţiile aprinse în lucrările de lingvistică ţin de a) natura specială a categoriei, cu manifestare preponderent sintactică şi cu efect pragmatic; b) numărul de termeni opozabili; c) caracterul restrictiv al diatezei, în sensul că, spre deosebire de celelalte categorii gramaticale, care angajează părţile de vorbire în ansamblul lor, diateza nu antrenează toate lexemele aparţinând clasei verbului [Bidu-Vrănceanu A. et alii, 2001, p. 174].
În studiile recente diateza este considerată o categorie morfosintactică şi pragmatică. Din punct de vedere sintactic, diateza exprimă relaţia subiect – proces – obiect, vizând argumentele antrenate în relaţia verb – agent – pacient. Din punct de vedere pragmatic, diateza realizează o deplasare a interesului comunicativ de la un protagonist al procesului spre altul sau spre procesul însuşi, fără referire la vreunul din protagoniştii lui. Deci la definirea diatezei trebuie ţinut cont de nivelul comunicativ-pragmatic al enunţului şi, implicit, de intenţia comunicativă a emiţătorului. În funcţie de constituentul pe care vorbitorul vrea să-l pună în centrul comunicării – unul dintre cei doi protagonişti sau procesul însuşi –, lingvistul Ion Bărbuţă distinge în limba română trei construcţii diateziale posibile. Acestea pot avea în calitate de centru predicativ un verb la una din cele trei forme de diateză: diateza activă (marca zero), diateza pasivă (a fi + participiu) şi diateza medio-pasivă (se + verb). Diateza activă este un mijloc de reliefare a participantului dinamic: Columb a descoperit America. Diateza pasivă pune în centrul atenţiei participantul nedinamic, pasiv: America este descoperită de Columb. Diateza medio-pasivă concentrează atenţia asupra desfăşurării acţiunii, adică asupra procesului însuşi: În anul 1492 se descoperă America [Bărbuţă, 1998, p. 65; 2002, p. 88].
Alte aspecte importante din studiile de specialitate se referă la numărul formelor diateziale şi marcarea diatezei. În gramaticile româneşti numărul de forme diateziale variază de la două, în Gramatica pentru toţi de Mioara Avram, până la şase, la Dumitru Irimia [Irimia, p. 196-208]. O soluţie bine argumentată în această problemă oferă ediţia academică a Gramaticii limbii române unde se atestează existenţa a trei forme diateziale: diateza activă, diateza pasivă şi diateza impersonală [Gramatica limbii române, 2005, p. 480]. Marcarea diatezei, deosebită de cea a altor categorii gramaticale, se realizează astfel: prin marca zero, dacă e activă, prin auxiliarul a fi + participiu, în cazul celei pasive, şi prin se + verb, la diateza impersonală. Astfel, conform Dicţionarului de ştiinţe ale limbii „Marcarea diatezei a cunoscut, din punct de vedere istoric, o trecere de la marcarea predominant sintetică, din latină, spre cea exclusiv analitică, din limbile romanice: cu auxiliar pasiv sau clitic reflexiv” [Bidu-Vrănceanu A. et alii, 2001, 174]. După cum se poate lesne observa, doar verbele tranzitive directe şi cele reflexive obiective pot avea mărci diateziale.
Caracterul restrictiv al diatezei presupune faptul că nu toate verbele limbii române pot forma opoziţii diateziale nici măcar la două dintre formele categoriei diatezei (activă şi pasivă). Verbele cu cele mai productive transformări diateziale sunt verbele tranzitive-directe. Urmează verbele tranzitive-reflexive. Verbele intranzitive, a căror structură actanţială nu implică un al doilea participant al procesului, nu admit transformarea pasivă. De aceea ele rămân doar cu o formă diatezială exprimată – cea activă, nemarcată, verbele intranzitive fiind considerate, de fapt, în afara categoriei de diateză.
Aşadar, forma de conjugare diatezială a verbului depinde de structura actanţială a acestuia şi, mai ales, de specificul funcţional al participanţilor sau al protagoniştilor procesului. Pentru ca verbul să poată fi conjugat şi la diateza activă, şi la cea pasivă e nevoie ca structura sa actanţială să includă doi actanţi, dintre care unul să îndeplinească funcţia de realizator al acţiunii, iar celălalt – funcţia de obiect, de acel care suferă efectele acţiunii. În lucrările de specialitate sunt identificate cinci clase de verbe având la bază acest criteriu structural-actanţial:
Verbe tranzitive-directe (care desemnează procese înfăptuite de un participant activ şi care se extind asupra unui obiect diferit de subiect): a săpa (o fântână), a construi (o casă), a constitui (o comisie);
Verbe tranzitive-reflexive (care desemnează procese înfăptuite de un actant asupra sa): a se îmbrăca, a se spăla, a se lăuda;
Verbe tranzitive-reciproce (care desemnează procese înfăptuite concomitent ori succesiv de doi sau mai mulţi actanţi unul asupra celuilalt): a se ajuta, a se respecta, a se saluta;
Verbe intranzitive (care desemnează procese înfăptuite de un singur participant, limitând acţiunea la sfera subiectului): a merge, a ajunge, a alerga;
Verbe impersonale (care desemnează procese ce nu implică niciun participant): a ploua, a ninge [Bărbuţă, 2002, p. 78-79]. Dintre acestea doar prima clasă se pretează la o conjugare activ/pasivă, întrunind toate condiţiile necesare unei atari transformări, cu unele restricţii.
O mare importanţă pentru conjugarea verbelor la diateza pasivă o are semnificaţia participiului. Astfel, după sensul lor, participiile româneşti se împart în următoarele clase:
1. Participii pasive trecute, care se formează de la verbele tranzitive nondurative (un număr considerabil): pachet sigilat, rezultat obţinut, fenomen descoperit, vas spart, animal omorât, infractor prins, candidat ales, rochie ruptă, par frânt, hârtie perforată, covoare scuturate, fire încâlcite, cafea băută, păr ondulat, dată fixată, student admis, document cerut, cântec cântat, copil lăudat, preţ propus etc.
2. Participii pasive prezente, care se formează de la verbele tranzitive durative: infractor urmărit, soluţie căutată, tratament urmat, depozit păzit, copil alintat, om stimat, profesoară iubită, femeie admirată, carte solicitată etc.
3. Participii active trecute şi prezente, care se formează de la verbe intranzitive şi de la unele verbe tranzitive, livadă înflorită, copil răcit, scrisoare venită, animale moarte, viaţă trăită, bărbatbăut, om citit, candidat menajat, om încărunţit, călători grăbiţi, pacienţi răbdători, copii educaţi, interlocutor convins, câine turbat etc. [Avram, p. 214-215; Bărbuţă, 1998, p. 107].
Este de menţionat faptul că, spre deosebire de participiile prezente în formele verbale la diateza activă, care sunt invariabile, participiile din cadrul diatezei pasive sunt variabile, combinându-se cu un morfem de gen şi număr. Cu alte cuvinte, în cadrul diatezei pasive, participiul are un specific funcţional foarte apropiat de cel al adjectivelor, însă din punct de vedere lexical şi semantic ele reprezintă caracteristicile gramaticale ale verbelor din a căror paradigmă fac parte. Astfel, participiile formate de la verbele tranzitive, deşi dispun de flexiune după gen, număr şi caz, ca şi adjectivul, rămân în sfera semantică şi gramaticală a verbului, prezentând acţiunea dinamic şi având expansiuni specifice verbului. Am putea prezenta câteva exemple concludente în care lexemele cu aceeaşi formă sunt percepute o dată ca adjective şi a doua oară ca participii verbale: om simţit (educat, cu bun simţ) şi lovitură simţită; bărbat legat (solid, robust) şi câine legat, ochi căzuţi (înfundaţi)şi pari căzuţi; om învăţat (cunoscător) şi temă învăţată etc.
Participiile formate de la verbele intranzitive devin mai des participii adjectivizate decât cele formate de la verbele tranzitive. Participiul îmbătrânit şi adjectivul bătrân pot fi distribuite în acelaşi context: om îmbătrânit / bătrân, deoarece starea exprimată de verbul intranzitiv a îmbătrâni şi însuşirea exprimată de adjectivul bătrân sunt într-un fel sau altul permanente, inerente subiectului. Or, o atare apropiere semantică nu există între participiul unui verb tranzitiv şi un adjectiv. De exemplu, în contextele: fereastră deschisă şi culoare deschisă nu se poate pune semnul de egalitate între cele două omonime, deoarece distribuţia lor contextuală este diferită. În fereastră deschisă participiul „conservă” acţiunea verbală dinamică şi se poate uşor reconstitui construcţia activă Vântul deschide fereastra şi cea pasivă Fereastra este deschisă de vânt. În culoare deschisă nu este vorba de o acţiune, ci de o însuşire, care este permanentă şi statică.
Revenind la problema restricţiilor semantice în cadrul transformărilor diateziale, am putea prezenta două situaţii în care transformarea pasivă eşuează:
• imposibilitatea verbului de a exprima opoziţia activ / pasiv;
neadmiterea de către construcţia activă a construcţiei pasive [Bărbuţă, 2002, p. 93]
În primul caz e vorba de patru din cele cinci clase sintagmatice de verbe despre care am vorbit mai sus: tranzitive-reflexive, tranzitive-reciproce, intranzitive şi impersonale. Deoarece aceste clase nu ţin nemijlocit de tema cercetării noastre, nu le vom lua în discuţie. Vom releva doar ideea că în primele două construcţii transformarea pasivă este în principiu posibilă, deoarece ele semnifică acţiuni orientate şi deci pot fi tratate ca acţiuni suportate de obiect. Dat fiind faptul, însă, că subiectul şi obiectul acestor construcţii este reprezentat prin unul şi acelaşi participant, cauza neadmiterii transformării pasive în acest caz rezidă în „specificul referenţial al actanţilor implicaţi. (...) subiectul şi obiectul se caracterizează prin identitate referenţială, adică în realitate celor două roluri le corespunde un singur participant, care apare în ipostază dublă: de agent şi de pacient al propriei activităţi” [Bărbuţă, 2002, p. 94].
În cel de al doilea caz, deşi structura actanţială a clasei verbelor tranzitive-directe îndeplineşte toate condiţiile necesare unei transformări pasive (are doi participanţi, unul dinamic, agentul, şi unul nedinamic, pacientul; acţiunea este orientată şi se răsfrânge asupra obiectului), nu toate verbele admit pasivizarea, restricţiile fiind de ordin semantic. Nu se pretează transformării următoarele subclase de verbe:
verbe care exprimă diferite tipuri de relaţii (a avea, a poseda, a conţine, a comporta, a costa, a necesita etc.);
verbe ale percepţiei senzoriale (a simţi, a durea, a îndura, a îngâmfa, a frige, a răbda, a mânca, a ustura etc.).
verbe cu complement direct intern (a dormi, a trăi, a visa) [Bărbuţă, 2002, p. 95]
Gabriela Pană Dindelegan include printre verbele care nu admit pasivizarea şi nonagentivele, înţelegând prin acestea verbe care nu admit, în poziţia subiectului, categoria semantică a „agentului” (Mă doare capul), iar Maria Manoliu Manea consideră că pasivizarea este blocată „dacă relaţia dintre participanţi nu este de natură dinamică” [Manoliu Manea, 1993, p. 37].
Este interesant de menţionat că nicio clasă nu ilustrează imposibilitatea transformării pasive în întregime. Unele clase nu conţin decât unul sau două verbe care nu pot fi conjugate la diateza pasivă. Astfel, în grupul verbelor echivalenţei / nonechivalenţei, sunt clasate următoarele verbe tranzitive: a cântări, a confrunta, a conţine, a costa, a cumula, a cuprinde, a depăşi, a domina, a dubla, a egala, a încadra, a include, a identifica, a îngloba, a înlocui, a întrece, a nivela, a număra, a preţui, a suplini, a substitui, a totaliza etc. Dintre acesteanu admit transformarea pasivă doar şase verbe, şi anume: a conţine, a costa, a cumula, a cuprinde, a domina şi a totaliza. De exemplu, Vânzătorul cântăreşte marfa – Marfa este cântărită de vânzător şi Apa conţine clor – *Clorul este conţinut de apă, Sportivul egalează scorul – Scorul este egalat de sportiv şi Ion cumulează două funcţii – *Două funcţii sunt cumulate de Ion.
În grupul verbelor care indică relaţia de posesie majoritatea impune restricţii la pasivizare: a avea, a poseda, a deţine, a dispune (sensul tranzitiv): Businessmanii au mulţi bani → *Banii sunt avuţi de businessmani. Unii copii posedă şi limba germană → *Şi limba germană este posedată de copii. Prietenul meu deţine multe acţiuni la Banca Socială → *Acţiunile sunt deţinute de prietenul meu. Patronul a dispus angajarea mea la postul de contabil-şef → *Angajarea mea a fost dispusă de patron. Dinşirul acestor verbe doar verbul a stăpâni admite pasivizarea: Domnul Pâslaru stăpâneşte o gospodărie mare → Gospodăria este stăpânită de domnul Pâslaru.
Transformarea este blocată şi în cazul grupului de verbe ale voinţei: a cuteza, a îndrăzni, a binevoi, a putea, a vrea. Unii cercetători includ aici şi verbul a părea. În majoritatea cazurilor ele se actualizează ca auxiliare de modalitate. De exemplu, a vrea se construieşte cu un nominal: Ea vrea apă şi cu o subordonată introdusă prin conjuncţia să: Ea vrea să bea apă. Imposibilitatea pasivizării este evidentă.
Nu permit conjugarea la diateza pasivă nici verbele percepţiei senzoriale a simţi, a durea, a îndura, a frige, a răbda, a ridica, a ustura. În contextele formate cu asemenea verbe subiectul denumeşte o fiinţă umană, iar complementul direct indică o parte a corpului, un obiect de îmbrăcăminte sau o caracteristică psihică, morală, intelectuală: Ion a simţit o durere în spate. Unii oameni îndură foame. Mulţi nu pot răbda batjocura. Aici sunt clasate şi construcţiile cu aşa-numitul subiect logic, un participant nonagentiv, numit şi „experimentator” [Pană Dindelegan, 1992, p. 108 şi 112]: Mă doare capul. Mă frige stomacul. Mă ustură rana, dar şi structurile în care cel de-al doilea protagonist este un participant pasiv ce suportă efectele unei acţiuni care nu este înfăptuită de întreg, ci de o forţă din afară: Mama şi-a tăiat degetul. Copilul şi-a zdrelit genunchiul. Ion şi-a scrântit piciorul. Eu mi-am luxat mâna dreaptă etc. [Bărbuţă, 2002, p. 98].
Gradul minim de mobilitate a procesului desemnat de verb constituie cauza blocării transformării pasive şi la verbele cu complement intern: Ei au trăit o viaţă lungă. Am visat un vis frumos. A dormit un somn adânc la aer liber. Complementul direct al acestor verbe nu exprimă un obiect / participant afectat, nu are un corelativ referenţial, ci reproduce sensul subiectului, făcând parte din sfera semantică a acestuia, iar verbele în cauză exprimă, de fapt, stări, nu acţiuni.
 
Bibliografie
1. Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a, Editura Umanitas, Bucureşti, 1997.
2. Ion Bărbuţă, Transformările diateziale în limba română: posibilităţi de aplicare şi restricţii // „Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, 1998, nr. 1, p. 64-74.
3. Ion Bărbuţă, Semnificaţia lexicală şi categoriile gramaticale ale cuvintelor în limba română, Chişinău, CE U.S.M., 2002.
4. A. Bidu-Vrănceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxandoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
5. Gramatica limbii române, I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
6. Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997
7. Dana Manea, Consideraţii asupra verbelor fals tranzitive // „Studii şi cercetări lingvistice”, 1990, nr. 4, p. 333-339.
8. M. Manoliu Manea, Gramatică, pragmatică şi discurs, Editura Litera, Bucureşti, 1993.
9. G. Pană Dindelegan, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte cu forme gramaticale cu dublă natură, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1992.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog