Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Intertextul eminescian. Perspective (post)moderne

Mioara KOZAK

Alte articole de
Mioara KOZAK
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Eminescu este cel care „a instaurat, pentru prima dată în literele române, un sistem articulat de semne literare de care vor ţine cont toate încercările ulterioare de a se constitui în modele posibile. […] Eminescu este ctitorul unei patrii literare a cărei topografie va începe (dacă nu a şi început) să fie considerată spaţiul securizant al întregii literaturi române. […] El a sintetizat sau a descoperit aproape toate motivele şi direcţiile, aproape toate formulele şi structurile, astfel că poeţii ce-i urmează sunt într-un fel sau altul eminescieni. Are loc un imens fenomen de infuzie şi transfuzie permanentă a eminescianismului în corpusul actual, trecut şi viitor al literaturii” [Mincu, 1993, 11-13]. S-a spus că Nichita Stănescu este urmaşul veritabil, de filiaţie originară, al lui Eminescu, „prin angajarea existenţială completă în cuvânt, prin viaţa poeziei. […] S-ar putea spune că modelul total, poetic-existenţial şi existenţial-poetic, nu-l întâlnim în stare pură la noi până acum decât la Eminescu şi Nichita Stănescu. […] Nichita Stănescu este poet în absolut, ca şi Eminescu, aceasta pentru că a visat la propriu şi s-a întrebat zguduit: Dar dacă El s-ar mai naşte o dată? Un astfel de poet depăşeşte speţa şi genul poeziei, şi chiar rasa ei, situându-se în arhetip. El realizează, ca şi Eminescu, faptul originar al poeziei, chiar dacă face acest lucru pe reversul postmodern al fenomenului” [Mincu, 1993, 34-35]. La Nichita Stănescu, prin sondarea eului interior se ajunge în cer, se unifică lumile. La Eminescu cele două lumi ale experienţei sensului rămân despărţite: există un Eminescu poet al marilor geneze şi al plonjărilor interioare şi există, cu alt limbaj şi cu altă viziune, un poet cu ochi reductiv şi sceptic, necruţător, îndreptat înspre „veacul poeziei”. Între cei doi există o puternică legătură de fond, iar nu de formă. Ambii sunt „cercetători ai faptului originar al poeziei, ai plonjării din fizică în metafizică a eului. Fiecare lucrează însă în alt veac” [Mincu, 1993, 36].
N. Stănescu, asemeni lui Eminescu, sparge graniţa dintre filozofie şi poezie, dintre ştiinţă şi poezie, dintre metaforă şi descoperire, „ambii uluiţi de unicitatea şi reversibilitatea în subiect a Universului” [Mincu, 1993, 37]. Amândoi se află mereu în căutarea „cuvântului ce exprimă adevărul”, cu credinţa în redobândirea destinului prin fiinţare – năzuinţă a omului de a restabili în ritualuri starea lumii primordiale. Nichita Stănescu restructurează statutul ontologic al fiinţei poetice ca mod de a fi în şi prin limbaj. A fi pentru el înseamnă a fi exclusiv în limbajul sau în limba poeziei; opţiunea estetică a lui Nichita Stănescu subordonează forma în sine formei de expresie a sentimentului; a comunica prin necuvinte1 presupune a comunica direct sentimente [Mincu, 1993, 28]. Eminescu ţine cont de un soi de principiu al economiei lingvistice. Nichita Stănescu însă îşi îngăduie orice risipă. Amândoi sunt nişte inovatori: ei folosesc formule noi, de renovare a limbajului, încetăţenind limba poezească. Nichita îşi întreba Îngerul (Daimonul său): „Lăsăm fraza proză, să meargă pe jos, nenorocita, sau o poezim? – Se poezeşte! Striga Îngerul”. Eminescu foloseşte, de cele mai multe ori, un limbaj impersonal, adresându-se unui cititor „inactual”. Nichita Stănescu, integrat prezentului, a scris întotdeauna cu convingerea că toată lumea îl înţelege. Pentru el prezentul are durată. Eminescu însă „n-a cunoscut această beţie a comuniunii de-o clipă cu cititorii. Energia lui s-a îndreptat întotdeauna spre a convinge pe cineva foarte greu de convins şi – când îl copleşea sentimentul zădărniciei – spre arbitrajul cuiva din viitor” [Ştefănescu, 1999, 110]. La Eminescu limbajul are intensitate, alături de diferite simetrii care dau mesajului solemnitate astrală şi o capacitate generalizatoare cu valoare lirică proprie, de testament metafizic... Nichita Stănescu reconsideră cuvintele înseşi, aşezând, de pildă, substantive acolo unde ne-am aştepta să apară verbe; verbul e subjugat substantivului. În felul acesta redistribuie înţelesurile, pentru că poezia trebuie să creeze emoţii, să genereze stări; de aceea cuvintele nu mai codifică, nu mai sunt un mijloc de comunicare, ci un mijloc de sugestie, nu transmit idei sau sentimente coborâte în idei, ele devin necuvinte eliberate de sensul întreg convenţionalizat. „În faţa limbajului Nichita Stănescu pune şi îşi pune întrebări pe care alţi poeţi le-au rostit în faţa cosmosului” [Pop, 1980, 130].
Nichita Stănescu este printre primii poeţi contemporani care se reîntorc la marea poezie de până la el. Postmodernismul în care îndrăznim să-l încadrăm pe N. Stănescu (spre deosebire de accepţiunea generală, conform căreia el ar aparţine neomodernismului) înregistrează o serie de diferenţe, prin comparaţie cu modernismul. Moderniştii anulează tradiţia, resping trecutul în întregul lui. Postmodernismul însă nu întoarce spatele modernismului – „neasemănare nu înseamnă numaidecât ruptură” –, ci îl recuperează într-o anumită măsură, întorcându-se şi înspre poezia mai veche, înspre istoria poeziei chiar. După Manolescu [2003, 185-186] poezia modernă se constituie principial ca un refuz, cea postmodernă exprimă o acceptare a tradiţiei literare. Este pentru prima oară când tradiţia este recuperată şi integrată în bloc. Postmodernul nu e anarhic. Pentru el tradiţia este o povară purtată cu graţie, asumată critic sau ironic. Postmodernii au întotdeauna ceva de împărţit cu înaintaşii lor. […] Chiar dacă generaţia ’60 n-a avut conştiinţa că aparţine epocii postmoderne, contribuţia ei la postmodernitate este considerabilă.
Primii poeţi postmoderni apar în jurul lui 1960, constituindu-se într-o nouă generaţie. Nichita Stănescu nu seamănă cu nici unul dintre poeţii interbelici. Cartea de recitire ne convinge de tradiţionalismul sui-generis al poetului. „Mult vechii de romantici” îşi găsesc corespondenţe în postmoderni. Nichita Stănescu este postmodern nu prin transfigurarea realităţii printr-un cod (apanajul moderniştilor), ci prin crearea unei realităţi care nu are sens decât în cuvinte. Acestea nu mai desemnează obiecte, devin ele obiecte: transparente sau dure, rotunde sau colţuroase, rotindu-se, amestecându-se sau destrămându-se. Ele par să posede un semantism lingvistic şi să formeze fraze. „În aceste condiţii, referenţialitatea limbajului este minimă sau inexistentă. Poetul se referă la o realitate posibilă, nu la una obiectivă. […] Poezia lui Nichita Stănescu îşi inventează universul propriu – structurat verbal şi sugerând o obiectivitate abstractă [Manolescu, 2003, 193].
Ne aflăm, cu Nichita Stănescu, în plin postmodernism, într-un limbaj care nu îşi mai are gramatica proprie, cazurile, modurile şi paradigma sa, dar care se raportează la acela al tradiţiei moderne cu „o blândă şi amuzantă ironie”. Manolescu [2003, 118-119] e de părere că romantismul constituie un preludiu al modernităţii şi este, dintre toate mişcările literare, cea mai apropiată de noi. Autorul numeşte punctele de interferenţă pe care literatura romantică le are cu literatura modernă: depăşirea schemelor clasice, a imobilismului în primul rând, prin apropierea de natură, de sensibilitatea vie şi de individualitate; solitudinea morală, atmosfera stranie, insolită; oniricul şi în general vizionarismul subiectiv, ireductibil; antimimesisul şi cultivarea sufletului muzical şi liric.
Romantismul n-a schimbat criteriul poeticului, în ciuda exploziei de sensibilitate pe care a adus-o şi a expansiunii unui psihism care lipsise înaintaşilor. La Eminescu putem citi limpede acest mesaj, el fiind de obicei „atribuit (unei voci distincte) şi situat (în circumstanţe de loc sau de timp) [Manolescu, 2003, 121]. Atribuirea şi situarea limpezesc cele mai intime gânduri, le ordonează şi le sistematizează”. Modernismul însă va înceţoşa mesajul, contopind eul poetic şi obiectul reveriei sale într-o stare emoţională complexă. Ambiguitatea contextuală, absentă la Eminescu, joacă un rol considerabil în poezia modernă. După U. Eco [1983, 8/9/10] avangarda distruge trecutul, îl desfigurează […]. Dar soseşte momentul în care avangarda (modernul) nu poate merge mai departe. […] Răspunsul postmodernului dat modernului constă în recunoaşterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la tăcere, trebuie să fie revizuit. Eco îl citează pe John Barth care scria prin 1967 în revista Calibano: „După mine, scriitorul postmodern ideal nu imită şi nu repudiază nici pe părinţii săi din secolul XX, nici pe bunicii săi din secolul XIX. A digerat modernismul, dar nu-l duce în spinare”. Este atitudinea care face din conştiinţa intertextualităţii un element esenţial. Este atitudinea abordată de Nichita Stănescu în recuperarea romantismului. Pentru romantic, omul este înainte de toate o forţă generându-se pe sine. Un punct viu sortit să devină cerc2. Pentru Baudelaire romantismul este artă modernă, adică apropiere, spiritualitate, culoare, aspiraţie către infinit, exprimate prin toate mijloacele care stau la îndemâna artei3.
Eminescu şi Nichita Stănescu se întâlnesc pe teritoriul intertextualităţii, între cei doi existând asemănări de fond, iar nu de formă, în acest fel înţelegând intertextualitatea ca tip de hipertextualitate (după clasificarea lui G. Genette) prezentă aici.
În „căutarea... tonului 4, „vreme trece, vreme vine”; Ideea de gură (o viziune a sărmanului Dionis), Nod 33 (în liniştea serii), Odă în metru antic , semne şi noduri (re)fac legături romantice şi (post)moderne: „Nu credeam să-nvăţ / a muri vreodată / dar nici să mă nasc / nu credeam a mă naşte vreodată...”. Dinspre Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată este strigătul abisal al poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, dorinţa esenţială de a trăi. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată e cel mai vital vers […], este versul unui învingător, al unui om care a supravieţuit. Al poetului care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră, pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi” [Stănescu 1985, 116]. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată […] ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai foloseşte nici unul din mijloacele poeziei. Versuri situate deasupra metaforei, ignorând orice fel de alambic posibil, acesta pare a fi tipul de tensiune semantică spre un cuvânt din viitor.
Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris [Stănescu, 1985, 200]. Poetul caută sensul(nu este interesat de semnificaţii). Este sensul obtuz (obtusus – „vag, spumos, topit”) ce deschide câmpul sensului total, fapt prezent şi în poetica antropologică(viaţa şi moartea constituind liniile axei temporale a onticului), propusă de Nichita Stănescu în volumul Noduri şi semne [1982]. Aici inexistentul este creat din raţiuni subiective. Nemulţumit de oferta gnomică a realului – moartea tatălui –, eul poetic face apel la onticul semnelor aflate în letargie, ascunse ori chiar refuzate vederii (invizibile), necunoscute, ilimitate, penetrând zone interzise, misterul. Este dorinţa lăuntrului de a se identifica cu „un nu ştiu ce” şi „un nu ştiu cum” întru numirea inefabilului trăirii, neliniştea neaflării corespondenţelor echivalente afectelor umane. Este efortul de a reţine clipa ca memorie a prezentului, „con-semnare” fugitivă, asemenea notaţiei muzicale a recviemului, adnotare ce aparţine poetului. Resentimentelor încercate în faţa existentului li s-au dat drept soluţii deformarea realului (cazul transfigurării), precum şi recompunerea unui inexistent prezent numai prin cuvânt (cazul transgresiunii).
Noduri şi semne – structură de recviem, poetul apelând aici, pentru a transmite marea experienţă a morţii, îngemănarea ei cu viaţa, la o modalitate de comunicare asemănătoare cu aceea a muzicii. Muzica e înţeleasă ca trăire ce nu implică nici o distanţă; ea este acţiune ce rămâne inerentă eului, nefiind nici imitativă, nici aleatorie, cuprinzând dintr-o dată realul şi omul. Ea reface cursul unui sentiment, momentele sale, surprinse în imediatul lor; apare aici acel intuitus – act supraraţional şi supradiscursiv; el nu este act intelectual, ci afectiv [Mincu, 1997, 273]. Poezia – ca act afectiv – îşi propune recuperarea unei senzaţii: „Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte... în Nod 33 (În liniştea serii).
După Ş. Mincu [1997, 275] „potrivirea cuvintelor trece la Nichita Stănescu prin senzaţie, nu prin sens. Subiectul trăirilor nu poate fi decât unul singur, eul. Forma devine forma unei trăiri, modul ei intim de manifestare. La sentimentul existenţei sau al morţii se ajunge printr-o atenţie maximă la stare, prin estomparea stărilor sau prin augmentarea lor”. Două sunt senzaţiile supreme instauratoare de sens: dulceaţa şi violenţa: „Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte”, „Am gândit un mod atâta de dulce de a se izbi două cuvinte”... „Sensul celor două articulări este înflorirea (in-flare de sens, mişcare ascensională, creştere) şi ierbirea (mişcare descrescătoare, ştergere progresivă de sens); sunt numai cele două mişcări sinonime vieţii şi morţii, aspect incoativ şi perfectiv al lui a fi – în creştere sau în descreştere” [Mincu, 1997, 277-278]. Violenţa morţii se face simţită odată cu dispariţia oricărei forme de comunicare, cu renunţarea la cuvânt sau semn. „Semn devine trupul dezmembrat de moarte”. „Starea existenţială cea mai acută se obţine pe muchia sensului, la limita durerii. […] Extaza stănesciană e obţinută nu ca supremă atingere a tihnei romantice, ci ca limită a conştiinţei dureroase a morţii” [Mincu, 1997, 275]. La Eminescu moartea este intrarea în altă dimensiune, aflată dincolo de prezentul lucrurilor. E o străbatere a vieţii dincolo de propria viaţă, o curgere inversă, o întoarcere „pe dos” rostită de „o străină gură”; evadare din timp înspre unitatea cosmică.
Pentru (post)modern trăirea este inversă: dintr-un viitor spre un prezent continuu. De aici şi inversul fenomenal: „florile s-ar ierbi”, „iarba verde ar înflori”. E recuperarea vieţii ca nod de reîntregire a sensului. „Nu există decât o viaţă mare”, spune Nichita, „la care noi toţi participăm. / Moartea e starea de dinainte de a te naşte, / Nu există decât o singură viaţă mare. / O trăiesc născuţii / unul câte unul” [Stănescu, Metamorfoze].
Şi pentru că „lumea toată, într-un fel, a devenit azi cuvânt...” [Noica], vom înţelege că rămâne cuvântul aici să ne rostească. Punând mărturie că Eminescu e întemeietor de limbă românească literară, urmându-i alţi (post)moderni, între care Nichita Stănescu are înţelegerea deplină a Modelului: „Vai, înţelesul este mai iute decât timpul înţelesului, / Şi nici nu există înţeles, ci numai înţelegere” (Stănescu, A inventa o floare).
 
Bibliografie
1. Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
2. Mihai Eminescu, Poezii, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958.
3. Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Aula, Braşov, 2003.
4. Marin Mincu,Textualism şi autenticitate, Editura Pontica, Constanţa, 1993.
5. *** Nichita Stănescu, Poezii, Introducere, tabel cronologic, comentarii şi note critice de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 1997.
6. Constantin Noica, Jurnal filosofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
7. Irina Petraş, Un veac de nemurire, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989.
8. Ion Pop, Nichita Stănescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.
9. ***Îngerul cu o carte în mâini, Antologie, studiu introductiv şi bibliografie de Alex. Ştefănescu, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1999.
10. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985.
11. Nichita Stănescu, Noduri şi semne, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
 
Note
1 „În mitologia stănesciană a limbajului, necuvântul […] este un fel de imagine emblematică a virtualităţii sensului şi totodată a potenţialităţii expresiei; zeitate veghind un spaţiu al semnificaţiei inepuizabile. În faţa ei, reacţia cea mai caracteristică a poetului este declanşarea procesului inventiv – încercare a posibilităţilor poeziei de a popula lumea” [Pop, 1980, 150].
2 Geoge Poulet în Metamorfozele cercului [apud. Petraş, 1989, 19].
3 Ch. Baudelaire [apud. Petraş, 1989, 33].
4 „Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om / mi-a fost dat destul de uşor. / Să mă dezobişnuiesc să trăiesc / mi-a trebuit doar o moarte cu omor / ...În rest, vreme trece, vreme vine” (Tonul).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog