Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Sensuri mito-folclorice în poezia contemporană (motivul arborelui)

Tatiana BUTNARU

Alte articole de
Tatiana BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Frecvent întâlnit în poezia postbelică, motivul arborelui constituie o proiecţie simbolică, venită din substraturi artistice adânci; el transpare prin filiera mitului folcloric pentru a exprima un concept estetic şi filozofic, în scrierile în care ideile de tradiţional-modern, împrumut-interpretare originală vor fi subordonate „noii sinteze ca fapt artistic neconfundat” [1, p. 186]. Studiile folcloristice [2, p. 211] înregistrează astfel de noţiuni cum ar fi arbori „blestemaţi” sau „binecuvântaţi”, motiv valorificat şi în poezia cultă care, preluând anumite modele mito-folclorice, a transfigurat imaginea copacului viguros, dătător de putere.
Atât în creaţia populară, cât şi în literatură există un cult al arborelui, al peisajului natural privit sub un unghi specific al raportului dintre mit şi realitate. S-a demonstrat, în cadrul unor studii şi materiale de specialitate, că teiul, fagul, bradul, salcâmul, nucul, mărul sunt arborii cel mai des atestaţi în lirica populară, originea acestora aflându-se, conform lui R. Vulcănescu, în „mitologia arhaică dacică şi daco-romană” – prin aceasta explicându-se şi „sentimentul comuniunii dintre plantă şi om” sau „mitul codrilor şi al arborilor sacri” [3, p. 82]. În scrierile condeierilor basarabeni arborele poartă alura sacrală preluată din folclor, el posedă calităţi şi atribute neobişnuite, este un ocrotitor al casei, un simbol al perenităţii neamului, al viabilităţii sentimentelor şi trăirilor omeneşti. Metafora mitologică suplineşte realitatea, ea contribuie la crearea unui cadru simbolic de o largă perspectivă, unde au loc manifestări ritualice.
Sub un tei ce înfloreşte
Ea frumoasă se porneşte,
„Bună seara, fete două
Cu ochi miresmaţi de rouă!”
„Bună seara! Dar sunt una!”
Printre genele femeii
Răsărea pe cer şi luna.
 
De sub tei ce înfloreşte
Ea frumoasă se porneşte,
„Rămâneţi cu bine doi
Tei cu tremurate foi!”
O, drum bun! Nu-s unul oare?
Printre foi ca printre lacrimi
Răsărea şi sfântul soare.
(Gr. Vieru Femeia, teiul).
La fel ca în viziunea populară, asistăm la un spectacol ceremonial unde în prim-plan este prezentat teiul eminescian care îngemănează şi simbolizează deopotrivă atât elementele cosmosului, cât şi cele pământeşti. Dacă în unele texte folclorice teiul poate fi privit şi ca un simbol erotic, această semnificaţie se materializează nemijlocit în versurile lui Gr. Vieru, unde, printr-o sensibilizare lirică copleşitoare, Soarele şi Luna coboară din înălţimea lor solitară „printre foi ca printre lacrimi”, printre genele femeii pentru a se integra într-o atmosferă de sărbătoare şi pentru a participa, în contextul succesiunii detaliilor simbolice, la un act solemn de iniţiere. Conform opiniei Aureliei Rusu, apreciată editoare şi cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu, pare că asistăm la „un tip de poveste” în centrul căruia este plasat „omul-pădure”, „omul-tei”, raportat fiind „unei stări primare, geomorfe a vieţii pe pământ reprezentată prin asocierea vegetalului” [4, p. 55]. Influenţată în aceeaşi măsură atât de versul eminescian, cât şi de mitul folcloric, poezia lui Gr. Vieru se află în permanenţă sub alura sacrală a teiului, acesta oferind posibilitatea integrării în jubilaţia sărbătorească a naturii, aducând astfel cititorul în preajma unor situaţii poetice surprinzătoare.
Drago! O tee,
Dulce mireasmă!
La gură – femeie,
La mijloc mireasă.
(Acolo pe unde).
Din semnificaţia metaforelor de sorginte mito-folclorică distingem o filozofie existenţială încadrată în parametrii unei viziuni ontologice. „Pomul-crăişor” focalizează în întregime elementele cosmosului şi după spusele aceleiaşi exegete capătă semnificaţii absolut inedite. Astfel, în studiul citat anterior, A. Rusu vorbeşte de un „Tei legănat” şi „Voinic de tei” care datorită rosturilor sale sacrale capătă conotaţia unui „Zeu-Arbore”, acesta având menirea de a se impune drept simbol al fertilităţii şi în conformitate cu „riturile destinate să asigure creşterea şi fecunditatea, adică imortalitatea” [4, p. 57]. Or, în creaţia lui Grigore Vieru teiul depăşeşte limitele unui simplu motiv liric şi se încadrează în sfera simbolurilor germinaţiei naturii, fiind orientat spre un complex de imagini artistice de sorginte mitică. Chiar şi dorul, o stare sufletească a eroului vierean, îşi are dezlegare într-un spaţiu sacralizat, marcat de aroma copleşitoare a florilor de tei. Pentru a confirma sursa folclorică a versurilor prezentate mai sus, vom apela la un text înregistrat într-un studiu de referinţă semnat de Ion Rotaru [5, p. 227], unde „Teiul-Arbore” capătă o semnificaţie aparte, are deschidere spre un complex de valori autohtone. Astfel:
Sub cel tei bătut de vânt,
Cu floarea până-n pământ,
din intuiţia populară, are loc îngemănarea tuturor elementelor din spaţiul terestru.
Din cea rarişte de fag,
Doina răsunând cu drag,
Cum jelind se tragănă
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vântul molcomit
Va vedea c-am adormit
Şi prin foi va răscoli
Şi cu flori m-o coperi.
(Folclor).
În versul lui Gr. Vieru teiul deseori capătă valenţe feminine: „Drago! O, teie” – ceea ce amplifică ideea fertilităţii, îndeamnă să răsară grâul şi dragostea, se uneşte cu Magna Mater ce domină, substanţializează universul liricii lui Grigore Vieru.
Trebuie menţionat şi faptul că simbolul folcloric al arborelui îşi găseşte justificare prin însăşi concepţia estetică a condeierilor, prin gradul sporit de sintetizare lirică, prin reflecţiile filozofice de adâncime mitică. Într-o poezie de factură baladescă, D. Matcovschi răspunde unui impuls interior de factură filozofică şi transfigurează imaginea nucului, ceea ce-i permite să revină la rădăcini, să-şi aducă aminte de strămoşi.
L. Damian este ataşat sufleteşte de salcâmul din prag, pe care-l integrează într-o atmosferă sobră, cu deschidere spre esenţele primordiale ale existenţei:
Salcâmu-i o verde, ţepoasă cetate
Salcâmul e osul pământului, frate,
Salcâmul e poartă, salcâmu-i fântână,
Salcâmu-i toiagul ce-ţi tremură-n mână.
(Salcâmul din prag).
Poetizarea nucului ori a salcâmului din prag sacralizează un „anturaj” sufletesc de valori privit într-o stare de extaz. Atmosfera de sacralizare este orientată către un nivel superior de existenţă, căruia autorii îi conferă conotaţii speciale, vizează legătura omului cu pământul.
Iar din talpă în genunchi
începură să le crească
Rădăcini de nuc, mănunchi.
(D. Matcovschi, Rădăcini).
Imaginea copacului din pragul casei, frecvent evocată în poezia contemporană, sugerează nostalgia vetrei părinteşti, rădăcinile, originile:
Avem un nuc şi-i verde
Şi-n pragul casei creşte,
Cu nucul nu ne pierdem,
De moarte ne păzeşte.
(D. Matcovschi).
Atât la D. Matcovschi, cât şi la L. Damian conotaţia sacralităţii este integrată unei viziuni mitico-ritualice. Dacă în versurile lui D. Matcovschi motivul poetic e dirijat de o logică mitică, Pavel Boţu creează „un topos” caracteristic stilului său, exprimându-şi încântarea precedată de contactul său nemijlocit cu folclorul.
Nucarii mei împovăraţi de ani,
Crescuţi în lut fierbinte de baladă.
Se-adună drumul dintre bolovani
Şi vine cu drumeţii să vă vadă.
(P. Boţu, Nucari).
De la Hölderlin la L. Blaga a fost transfigurată imaginea arborelui ca metaforă străveche a puterii elementare [6, p. 211], ceea ce a dus la conturarea unui concept filozofico-mitologic. Dacă în accepţia lui Hölderlin „copacul e un popor de titani”
Arbori ai cerului
Care vă apropie şi vă creşte
Şi ai pământului care vă naşte,
atunci el nu este lipsit de nuanţe mitice, este un „pom al raiului”, aşa cum este frecvent atestat în folclorul autohton.
Este vorba de simboluri de provenienţă mitică care alternează cu dimensiuni şi categorii sacrale, fiind şi o „magie a realului” [7, p. 3], aşa cum punctează M. Cimpoi, magie ce se poate stratifica în curgerea dialectică a materiei. Simbolul gorunului în accepţia lui P. Boţu este de sorginte blagiană, el descinde din construcţia mitică a unui univers de valori stratificat în „matricea stilistică populară”, în concepţia universală despre perenitatea mitului solar al existenţei. În ceea ce priveşte sursa mito-folclorică a acestui laitmotiv, s-a stabilit că gorunul, la fel ca şi teiul sau bradul, este un copac sacru, un element ce însoţeşte diferite ritualuri, inclusiv cel al trecerii, „un simbol nu numai al vieţii, dar şi al morţii” [8, p. 27]. Respectiv, este „arborele cosmogonic” sau „imaginea vegetalului cosmogonic” [9, p. 161], care întruchipează orizonturi existenţiale. În viziunea lui L. Blaga gorunul uneşte diferite tărâmuri ontologice, este o verigă de legătură dintre viaţă şi moarte:
O, cine ştie? Poate că
Din trupul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul
şi liniştea ce voi gusta-o între scândurile lui,
o simt pe semne de acum;
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.
(L. Blaga, Gorunul).
Prin metafora gorunului L. Blaga a identificat relaţia specifică dintre viaţă şi moarte, noţiuni care în sistemul său estetic vor deveni categorii sacrale. Liniştea anticipează sentimentul eternităţii, amplifică stări de spirit contradictorii. Ideea vieţii în moarte, frecvent exprimată în literatura universală, este prezentă şi la P. Boţu, apropiindu-l de înaintaşul său prin aceeaşi revelaţie a resemnării. Gorunul rămâne punctul de reper în jurul căruia vibrează luciditatea unui spirit poetic, preocupat de probleme grave, de întrebări şi taine existenţiale. Prin transfer metaforic aceste semnificaţii variază de la imaginea sicriului crescut în trunchiul copacului blagian până la simetria surprinzătoare a arborelui ce stă la hotarul timpului, veghind „pe pisc, în zare”.
Gorunul blagian creşte la „margine de codru”, el este o zeitate a naturii, un simbol al perenităţii, „părintele codrului unduitor al spaţiului poetic românesc” [6, p. 214]. Critica de specialitate atribuie gorunului blagian un aer sacral, asemănător cu „acela al turlei de catedrală a cărei inimă bate la hotarul unui neant nedefinit. El creşte la marginea codrului folcloric şi eminescian ca un strămoş al lumii” [6, p. 214]. Gorunul lui P. Boţu posedă ceva din titanismul arborelui lui Hölderlin, dar în acelaşi timp nu-i lipseşte alura mitică sacrală proprie copacului blagian. Poezia lui P. Boţu impresionează prin capacitatea de umanizare a elementelor din natură, precum şi prin confesiunile filozofice transpuse în versuri.
Iar frunzele-n şoaptă pe creşte
Urzescu-i în taină povestea
Acea care-a fost, care este
Din graiul străvechi
Şi duios.
 
Copac, ori că mi-i „Făt-Frumos”.
(Plecăciune).
 
Note
1. Gh. Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979.
2. N. Băieşu, Sărbători domneşti. Studiu. Culegere de texte etnografice şi folclorice, Chişinău, 2004.
3. R. Vulcănescu, Mitologia română, Bucureşti, 1985,
4. A. Rusu, 15 iunie // Mihai Eminescu. Buletin. Serie nouă, 2005, nr. 2.
5. I. Rotaru, Eminescu şi poezia populară, Bucureşti, 1965.
6. M. Vaida, Lucian Blaga. Afinităţi şi izvoare, Bucureşti, 1975.
7. M. Cimpoi, Magia realului // P. Boţu. Scrieri alese, Chişinău, 1985.
8. E. Todoran, L. Blaga. Mitul poetic, Timişoara, 1981.
9. Gh. Vrabie, Structura poetică a basmului, Bucureşti, 1975.
10. O. Papadima, O viziune românească a lumii, Bucureşti, 1941.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog