Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Vânători de bătrâni

Dino BUZZATI

Alte articole de
Dino BUZZATI
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Roberto Saggini, administratorul unei mici fabrici de hârtie, patruzeci şi şase de ani, păr cărunt, bărbat frumos, îşi opri automobilul la două noaptea la câţiva paşi de un bar-tutungerie, rămas deschis cine ştie cum.
– Mă întorc într-o clipă, spuse fetei care şedea lângă el.
Era o fată frumoasă, la lumina felinarelor cu neon roşul buzelor sale strălucea ca o floare învoaltă.
În faţa tutungeriei erau parcate câteva maşini. El trebuise să oprească ceva mai încolo. Era o seară de mai cu aer călduţ şi proaspăt de primăvară. Străzi cu totul pustii.
Intră în bar, să cumpere ţigări. Când fu din nou în prag şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre maşina sa, izbucni sinistrul strigăt.
Din casele din faţă? Sau dintr-o stradă laterală? Sau din asfalt apăruseră sceleratele creaturi? Două, trei, cinci, şapte umbre fulgerătoare se repeziră în cerc spre maşină.
– Atinge-l! Atinge-l pe bătrân.
Şi apoi fluieratul sfâşietor, lung, cu sughiţuri, trâmbiţă de luptă pentru tinerele haimanale: în orele atât de stranii ale nopţii fluieratul smulgea din somn cartiere întregi şi oamenii, înfioraţi, se cuibăreau cât mai bine în pat, rugându-se la Dumnezeu pentru nenorocitul care era pe cale să fie linşat.
Roberto îşi dădu seama de pericol. Aveau ceva cu el. Era pe vremea când bărbaţii trecuţi de patruzeci de ani stăteau mult pe gânduri când era vorba să se arate pe-afară în orele târzii din noapte. Trecuţi de patruzeci de ani, erau consideraţi bătrâni. Şi pentru bătrâni generaţiile tinere aveau un profund dispreţ. Un resentiment puternic îi aţâţa pe nepoţi împotriva bunicilor, pe fii împotriva taţilor. Mai mult: se formaseră anumite specii de cluburi, de companii, de secte, dominate de o ură sălbatică împotriva celor în vârstă, ca şi cum aceştia ar fi fost responsabili de nemulţumirile, melancoliile, deziluziile, nefericirile atât de caracteristice tinereţii, de când lumea e lume. Şi noaptea găştile astea se dezlănţuiau, mai ales la periferii, vânând bătrâni. Dacă izbuteau să pună gheara pe vreunul, îl snopeau în bătăi, îl despuiau, îl biciuiau, îl mânjeau cu vopsele ca să-l lase apoi legat de vreun copac sau de vreun felinar. În unele cazuri, în frenezia brutalului rit, mergeau şi mai departe. Şi în zori cadavre desfigurate şi dezmembrate erau găsite în mijlocul străzii.
Problema tineretului! Preocuparea aceasta blestemată, care de-a lungul mileniilor îşi transmitea frământarea din tată în fiu, exploda în sfârşit. Ziarele, radioul, televiziunea, filmele îi veniseră în ajutor. Tinerii începură să fie mângâiaţi, compătimiţi, adulaţi, exaltaţi, încurajaţi să se impună în lume prin orice mijloc. Bătrânii înşişi, înspăimântaţi de această vastă mişcare a spiritelor, participau la ea, ca să-şi făurească un alibi, ca să facă cunoscut – dar era atât de inutil – că da, e adevărat că ei aveau cincizeci ori şaizeci de ani, dar spiritul lor era încă proaspăt, ei împărtăşeau aspiraţiile şi preocupările noilor contingente. Iluzii: oricum ar fi vorbit ei, orice ar fi spus, tinerii erau împotrivă, tinerii se simţeau stăpânii lumii, tinerii, cum era şi drept, pretindeau conducerea deţinută până acum de patriarhi. „Vârsta este o vină” era sloganul lor.
De aici urmăririle de noapte, cu care ocazie autorităţile, înspăimântate şi ele, erau silite să mai închidă ochii. Aşa că foarte rău dacă ciolanele prăpădite, care ar fi făcut bine să stea închise în casă, îşi permiteau luxul să-i provoace pe tineri cu maniile lor senile.
Erau luaţi la ochi mai ales bătrânii ce se aflau în compania femeilor tinere. Atunci exaltarea persecutorilor ajungea la culme. În cazurile favorabile, care în realitate se repetau destul de des, bărbatul era legat şi ciomăgit, în timp ce, sub ochii lui, tovarăşa sa era supusă, de tinerii de aceeaşi vârstă, la complicate şi îndelungate violenţe corporale de tot felul.
Roberto Saggini calculă pericolul. Îşi zise: nu mai am timp să ajung la maşină. Dar pot să mă refugiez în bar, secăturile alea nu vor îndrăzni să intre. În schimb fata are timp să fugă.
– Silvia, Silvia! strigă. Dă drumul la motor şi fugi. Repede! Repede!
Din fericire fata înţelese. Cu un salt fulgerător din şold, trecu la volan, porni motorul, băgă în viteză şi zvâcni înainte cu motorul ambalat.
Bărbatul oftă uşurat. Acum trebuia să se gândească la el însuşi. Şi se întoarse să găsească scăpare în bar. Dar chiar în clipa aceea oblonul de fier fu lăsat pe neaşteptate.
– Deschideţi, deschideţi, se rugă el. Dinăuntru însă nu-i răspunse nimeni. Ca de obicei când era vorba despre hăituielile tinerilor, toţi se retrăgeau în găoacea lor. Nimeni nu vrea să vadă sau să ştie, nimeni nu vrea să se amestece.
Nu mai era nici o clipă de pierdut. Iluminaţi de lampioane orbitoare, şapte-opt indivizi se apropiau în cerc de el, chiar fără să mai alerge, atât de siguri erau că nu le mai scapă.
Printre ei era unul înalt, palid, ras pe cap, cu un pulover roşu-închis pe care se vedea un enorm R mare alb. „Sunt pierdut”, gândi Saggini. Despre R-ul acela ziarele vorbeau de luni de zile. Era iniţiala lui Sergio Régora, cel mai crud şef de bandă; se povestea că zdrobise cu mâna lui mai mult de cincizeci de bătrâni.
N-avea ce face: trebuia să încerce ceva. La stânga, în fundul bulevardului, se deschidea un vast teren unde era instalat un luna-park. Totul era să reuşească să ajungă nevătămat până acolo. Apoi, în încurcătura de pavilioane şi de „caravane”, i-ar fi fost uşor să se ascundă.
O porni în goană, era încă un bărbat agil, şi cu coada ochiului văzu cum se repezea la el, din dreapta, ca să-i taie calea, o fetişcană voinică, având şi ea pulover şi un R alb pe piept. Avea o faţă teşită, mai mult decât neplăcută, o gură mare care striga:
– Stai, stai, porc bătrân!
În mâna dreaptă ţinea strâns o cravaşa de piele.
Fata se aruncă asupra lui. Dar omul nostru avea o asemenea viteză, că ea nu izbuti şi se pomeni rostogolindu-se la pământ înainte chiar de-a fi avut timpul să-l lovească.
Deschizându-se astfel o spărtură, Saggini, cu toată suflarea care-i mai rămăsese, se lansă spre terenul întunecat. O împrejmuire de grilaj închidea aria bâlciului. Trecu peste el dintr-un salt şi se îndreptă în fugă acolo unde întunericul îi părea cât mai deplin. Şi ceilalţi după el.
– Şi vrea să scape, ticălosul, exclamă Sergio Régora care nu se grăbea prea mult, sigur că o să dibuie prada. Şi mai face şi pe nebunul!
Un tovarăş de-al său alerga alături:
– Să ştii, şefule, că trebuie să-ţi zic o chestie. Ajunseseră la marginea bâlciului. Se opriră.
– Chiar acum vrei s-o zici?
– Aş vrea să mă înşel, dar tare-mi vine a crede că tipul ăla este tata.
– Taică-tu porcul ăla?
– Da, mi se pare că e chiar el.
– Cu atât mai bine.
– Dar mie...
– Sper că nu vrei să ne faci greutăţi acum?
– Mi se pare ceva...
– Ţii la el?
– Aiurea, e un dobitoc de nu mai poate. Şi un pisălog fără margini.
– Şi atunci?
– Mi se pare ceva, ţi-am mai spus.
– Eşti o mămăligă, asta eşti. Ruşine să-ţi fie. Cu taică-meu nu mi s-a întâmplat până acum niciodată, dar mă prind pe orice că mi-ar place grozav. Aşa că hai, acum trebuie să-l scoatem din vizuină.
Cu sufletul la gură din pricina goanei, Saggini se ghemuise la picioarele unei prelate mari, poate a unui mic circ, cufundat în beznă, încercând să dispară printre cutele pânzei.
Alături, la cinci, şase metri, era o căruţă ţigănească acoperită şi cu o ferestruică luminată. Aerul fu sfâşiat de un nou fluierat al zurbagiilor, în căruţă se simţi o mişcare. Apoi o femeie grasă şi foarte frumoasă se ivi la portiţă, curioasă.
– Doamnă, doamnă, bâlbâi Saggini din nesigura lui ascunzătoare.
– Ce e? făcu femeia, neîncrezătoare.
– Vă implor, lăsaţi-mă să intru. Sunt urmărit. Vor să mă omoare.
– Nu, nu, nouă nu ne trebuie belele pe cap.
– Douăzeci de mii de lire, dacă mă lăsaţi să intru.
– Ce?
– Douăzeci de mii de lire.
– Nu, nu, noi suntem oameni cinstiţi.
Se retrase, închise portiţa, se auzi cum se trage zăvorul pe dinăuntru. Chiar şi lumina se stinse.
Tăcere. Nici voci, nici zgomot de paşi. Să fi renunţat cei din bandă? Un orologiu îndepărtat bătu două şi un sfert. Un orologiu îndepărtat bătu două şi jumătate. Un orologiu îndepărtat bătu două şi trei sferturi.
Încet, atent să nu facă zgomot, Saggini se ridică în picioare. Poate acum putea s-o şteargă.
Numaidecât unul din blestemaţii aceia sări asupra lui şi ridică mâna dreaptă agitând ceva ce nu se vedea bine ce e. Saggini, într-o scăpărare de gând, îşi aminti ceea ce cu mulţi ani în urmă îi spusese un prieten: dacă cineva vrea să te lovească, e de ajuns un pumn în bărbie, ceea ce importă însă este să faci în acelaşi timp un salt în sus şi atunci nu pumnul ci tot trupul tău loveşte.
Saggini făcu saltul, pumnul întâlni ceva dur cu un trosnet sec. „Ah”, gemu celălalt căzând pe spate moale. În figura contractată şi chinuită care se prăbuşea, Saggini îl recunoscu pe propriul său fiu.
– Tu, Ettore! şi se aplecă asupra lui cu intenţia de a-l ajuta.
Dar trei-patru umbre ţâşniră.
– E aici, e aici. Atinge-l pe bătrân!
O zbugheşte ca un nebun, sărind de la o zonă de umbră la alta, încolţit de gâfâitul vânătorilor, mereu mai mânios şi mai aproape. Pe neaşteptate, un instrument metalic îi fu înfipt într-un obraz cu o durere cumplită. Se feri cu disperare, căută o scăpare în jur, îl împinseseră până la marginea împrejmuirii. Luna-park nu-i mai putea oferi vreo salvare.
Ceva mai încolo, la vreo sută de metri, începeau grădinile. Energia disperării îl făcu să parcurgă distanţa fără să fie ajuns. Ba chiar manevra aceasta fu o surpriză pentru vânători. Doar la urmă, când el ajunse la marginea unui boschet, se dădu alarma:
– Pe acolo, pe acolo, priviţi cum se ascunde în pădure. Atinge-l, atinge-l pe bătrân.
Urmărirea reîncepu. Dacă ar fi rezistat până la primele lumini ale zorilor, poate că ar fi fost salvat. Dar câte ore mai erau până atunci? Orologiile băteau ici şi colo orele, dar în groaza sa el nu mai reuşea să numere bătăile. Coborî o vale, urcă o coastă, trecu peste un pârâiaş, dar ori de câte ori întorcea capul, trei-patru călăi îl urmau implacabili, întinzând mâinile după el.
Când, cu ultimele forţe, se căţără pe marginea foarte abruptă a unui bastion, văzu că cerul, dincolo de îngrămădirea de acoperişuri, pălea. Dar acum era prea târziu. Se simţea cu desăvârşire sleit. Din obrazul rănit, şiroaie de sânge. Şi Régora era la un pas. Îi îşi desluşea în penumbră albeaţa rânjetului.
Cei doi se aflară faţă în faţă pe îngusta creastă ierboasă. Régora nici n-avu nevoie să-l lovească. Pentru a se feri, Saggini făcu un pas îndărăt, nu mai avu teren solid sub picioare, se prăbuşi pe spate pe povârnişul abrupt, numai pietre şi vrejuri de mure. Se auzi o bufnitură şi apoi un geamăt înfundat.
– N-am putut să-l jupuim, dar s-a aranjat cum trebuie tipul, spuse Régora. Acum e mai bine să ne topim. Cine ştie ce mai iese de-aici. Şi aşa sticleţii sunt cam şucăriţi.
Plecară în grup, comentând vânătoarea, printre neruşinate hohote de râs. Şi ce mult durase totuşi. Nici un bătrân nu le dăduse atâta bătaie de cap. Chiar şi ei erau obosiţi. Cine ştie de ce, dar erau foarte obosiţi. Micul grup se despărţi. Régora plecă cu fata. Ajunseră la o piaţă viu luminată.
– Dar ce ai pe cap? întrebă ea.
– Dar tu? Şi tu ai ceva.
Se apropiară unul de altul, examinându-se pe rând.
– Doamne sfinte, ce figură ai. Şi cum de ţi-a apărut toată albeaţa aia în păr?
– Şi tu, şi tu ai o figură înspăimântătoare. O nelinişte neaşteptată. Lui Régora nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Se apropie de-o vitrină să se vadă.
În geam văzu foarte desluşit un bărbat cam de cincizeci de ani, cu ochii şi obrajii buhăiţi şi gâtul ca al pelicanilor. Încercă să zâmbească, dar chiar în faţă îi lipseau doi dinţi.
Era un vis urât? Se întoarse. Fata dispăruse şi ea. Apoi din fundul pieţei răsăriră în mare goană trei băieţi. Erau cinci, erau opt. Scoaseră un lung, terifiant şuierat.
– Atinge-l, atinge-l pe bătrân.
Régora începu să fugă cât îl ţineau picioarele. Dar nu-l prea mai ţineau. Tinereţea, îndrăzneţul şi nepăsătorul anotimp, părea că are să ţină foarte mult, părea că n-are să se mai sfârşească niciodată. Şi ca să se treacă, îi fusese de ajuns o noapte. Acum nu mai rămânea nimic de cheltuit. Acum bătrânul era el. Şi-i venea lui rândul.
 
În româneşte
de Florin CHIRIŢESCU
 
 
Dino Buzzati (1906-1972) – unul dintre maeştrii prozei fantastice moderne. A scris romane, povestiri, poezie, piese de teatru, librete de operă, a cochetat cu pictura şi scenografia. Romantismul de factură germană atribuit primelor sale cărţi, Barnabo, omul munţilor (1933) şi Secretul Pădurii Bătrâne (1935), este înlocuit, în Deşertul tătarilor (1940), cu un existenţialism de percepţie abisală, „nevrotică”, a lumii înconjurătoare, unde descifrarea realităţii se realizează în codul semanticii kafkiene. De sorginte kafkiană sunt şi multe dintre textele reunite în Şaizeci de povestiri (1958), volum care i-a adus Premiul Strega. Alte romane de Dino Buzzati: Marele portret (1960) şi O dragoste (1963), iar proza scurtă a deceniului şapte este reunită, în 1966, în volumul Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog