Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Teribilisme lingvistice

Oliviu FELECAN

Alte articole de
Oliviu FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Pe la mijlocul lunii ianuarie 2007 a apărut în pagina de cultură a cotidianului Glasul Maramureşului un interviu cu profesorul Mihai Vinereanu, care susţinea că „limba română îşi are originea în limba geto-dacă…”. El a fost acordat în urma solicitării ziariştilor băimăreni de a aduce lămuriri cu privire la teza susţinută de autor într-o carte apărută la Editura Pontos din Chişinău în anul 2002: Originea traco-dacă a limbii române. Toate bune şi frumoase, o părere inedită, s-ar putea spune; dar gândindu-ne la odihna veşnică a marilor lingvişti români (S. Puşcariu, Al. Rosetti, I. Iordan, Al. Graur, G. Ivănescu, I. Fisher, E. Coşeriu ş.a.), la posibilitatea înfiorătoare de a se întoarce în mormânt atunci când, în lumea celor vii, circulă astfel de păreri halucinante, am hotărât că e musai de luat atitudine, din respect pentru limba română şi pentru nobila ei obârşie latină, dacă nu şi pentru înaintaşii care au slujit-o cu vrednicie. Mihai Vinereanu nu e primul care lansează astfel de ipoteze, nici ultimul, deoarece, aşa cum afirmă academicianul Marius Sala în lucrarea De la latină la română, „nu lipsesc amatorii în tainele lingvisticii care, ignorând metodele ştiinţifice, fac afirmaţii greşite, pentru specialişti adevărate erezii”.
Apartenenţa la romanitate a fost observată încă de timpuriu de către umaniştii medievali străini, fiind intuită şi demonstrată de cărturari români începând cu secolul al XVII-lea. Statutul de limbă neolatină al românei a fost recunoscut încă din zorii romanisticii ca ştiinţă, iar evoluţia cercetărilor nu a făcut altceva decât să-l confirme. E singura limbă din arealul romanic unde amintirea descendenţei latine se păstrează în numele etnic comun moştenit din lat. Romanus > drom. rumân / român (ultima variantă refăcută pe cale cultă în secolul al XVI-lea). Cei mai importanţi lingvişti europeni, din rândul cărora se poate aminti Fr. Diez (autor al unei Gramatici a limbilor romanice şi al unui Dicţionar etimologic al limbilor romanice, ce pun bazele lingvisticii romanice ca disciplină istorică), nu au avut nicio îndoială în legătură cu originea limbii române, aşezând-o alături de celelalte limbi neolatine. Cel mai mare teoretician al lingvisticii romanice a fost W. Meyer-Lübke, care califică româna drept cea mai autentică sau pură limbă romanică, recomandând-o drept criteriu de verificare a elementelor moştenite din latină de către limbile romanice occidentale. M. Bartoli o consideră cea mai fidelă şi cea mai infidelă dintre toate limbile romanice, cu referire la pronunţata ei individualitate. Separată din motive istorico-geografice de restul Romaniei, româna a fost definită de Al. Rosetti ca „limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre” (Istoria limbii române). Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi S. Puşcariu, pentru care „limba română de azi e însăşi limba latină […] cu modificările ivite în cursul veacurilor” (Limba română, I), deoarece continuă structura latinei, la fel ca celelalte 9 limbi romanice: italiana, sarda, retoromana, franceza, occitana, catalana, spaniola, portugheza şi dalmata. Evoluţia de la latină la română e evidentă în diversele compartimente ale limbii: lexic, formarea cuvintelor, morfologie, sintaxă, fonologie. Dintre toate acestea, vocabularul este, pentru majoritatea oamenilor, probabil, partea cea mai elocventă a structurii etimologice a unei limbi. Astfel, fiecare limbă romanică moşteneşte din latină aproximativ 2000 de cuvinte, dintre care în jur de 500 sunt panromanice. Dacă la prima vedere poziţia lexicului moştenit din latină are o pondere relativ mică, situaţia se schimbă atunci când se analizează importanţa lui, în ce măsură e indispensabil în comunicare. Prin urmare, din această categorie fac parte uneltele gramaticale (prepoziţii, conjuncţii, adverbe, pronume, numerale de la 1 la 10, mie, verbe cu valori polisemantice – a avea, a fi, a sta), termeni referitori la corpul omenesc, îmbrăcăminte, încălţăminte, podoabe, alimentaţie, locuinţă, domeniul naturii – cer şi atmosferă, timp, pământ, floră, faună – însuşirile realităţii exterioare şi perceperea lor de către om, acţiunea omului asupra naturii, munca – îndeletniciri cu caracter general, transportul, agricultura cu toate ramurile ei, creşterea animalelor, vânătoarea, armata, acţiuni artizanale – cultura, societatea, viaţa religioasă ş.a. Aici se adaugă cuvintele moştenite numai de română, în jur de 100, în timp ce termenii păstraţi de limbile romanice, cu excepţia românei, sunt aproximativ 200 la număr. Majoritatea cuvintelor moştenite din latină se caracterizează prin frecvenţă mare, bogăţie semantică şi putere de compunere ori derivare. Altfel spus, ele fac parte din fondul principal lexical al limbii române, unde, în inventarul stabilit de Al. Graur, elementul latin moştenit reprezintă aproximativ 65% din totalul termenilor, fapt asemănător cu ceea ce se întâlneşte şi în celelalte limbi romanice.
În opoziţie cu elementele extrem de frecvente moştenite din latină stau cuvintele de substrat, care sunt în jur de 90, ceea ce reprezintă cam 1% din fondul principal lexical. În lipsa unor informaţii directe despre substratul traco-dac (extrem de puţine, iar cele mai ample – inelul de la Ezerovo – rămase nedescifrate), singura soluţie pentru a stabili provenienţa din limba vechilor locuitori ai Daciei vizează două procedee: compararea românei cu albaneza (considerată drept continuatoare a limbii trace) şi reconstrucţia pe baza comparaţiei cu limbile indo-europene vechi, metodă considerată însă mai puţin sigură. Cea mai mare parte a cuvintelor din traco-dacă se referă la natură, configuraţia terenului, vegetaţie şi faună. Specialiştii mai acordă şanse unui număr de aproximativ 40 de cuvinte să aparţină substratului, dar, în legătură cu acestea, părerile sunt împărţite. Situaţia e oarecum identică şi în celelalte limbi romanice, unde ponderea cuvintelor de substrat – de natură diversă – este foarte scăzută. Cel mai ridicat procentaj îl are occitana cu 1,50% sau, dacă ar fi considerate şi cele de origine incertă, 6,69%. Româna ocupă locul al doilea cu 0,97%, respectiv 3,67% de origine incertă. Dacă cineva îşi poate închipui că structura unei limbi poate fi hotărâtă de un procent din cuvinte se înşală profund. Nici măcar 3-4 procente nu sunt hotărâtoare, atâta vreme cât elementul moştenit ocupă locul I cu peste 30%, la care se adaugă creaţiile româneşti cu aproximativ 25%. Ţinând cont şi de elementele împrumutate din latină şi din limbile romanice, se ajunge la 75,6% din vocabularul reprezentativ. E principalul argument că româna este o limbă romanică! Nicio persoană bine intenţionată nu ar putea pune la îndoială romanitatea limbii române, atâta timp cât asemănarea cu italiana, franceza, spaniola şi celelalte limbi neolatine e mai mult decât evidentă. Acest lucru a putut fi observat şi de cei plecaţi la muncă în ţările romanice ori de cei ce urmăresc emisiuni, filme artistice, seriale vorbite în italiană, spaniolă, franceză sau portugheză. Dacă o persoană cu o cultură medie ar fi pusă în situaţia de a asculta un „discurs” în limba albaneză, nu e sigur că ar înţelege un cuvânt dintr-o sută. Mai puţin, poate, Mihai Vinereanu, care crede că originea limbii române trebuie căutată în traco-dacă (sic!). Ceea ce susţine în interviul de la începutul anului dovedeşte cel puţin ignoranţă, dacă nu un spirit teribilist, pus pe harţă cu logica şi cu bunul simţ lingvistic. Orice se poate afirma în zilele noastre, că tot e democraţie, dar asta nu înseamnă că e şi adevărat, ba mai mult, acceptat de comunitatea ştiinţifică din ţară şi din străinătate. Mai grav e când îşi dau girul la publicarea unor astfel de cărţi profesori ca Ion Dron şi Dragoş Vicol, reprezentanţi ai Universităţii Libere Internaţionale din Moldova. Sau poate că „limba moldovenească” îşi are originea în traco-dacă…?! Şi extrem de periculoasă pentru cei plăpânzi într-ale lingvisticii pare viitoarea apariţie a Dicţionarului etimologic al limbii române, conceput de Mihai Vinereanu din aceleaşi raţiuni, de a demonstra nelatinitatea limbii eminesciene. Dar năstruşniciile lingvistice îşi găsesc un loc prielnic într-o lume mânată de interese individuale, pur lumeşti, de afirmare pe frontispiciul cercetării lingvistice şi de răsturnare a unor valori universale. Mutatis mutandis, după cum se exprima Aristotel, Amicus Plato, sed magis amica veritas „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”.
 
Bibliografie
1. Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
2. Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1954.
3. ***, Enciclopedia limbilor romanice, coord. Marius Sala, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
4. ***, Enciclopedia limbii române, coord. Marius Sala, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
5. Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
6. Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968.
7. Marius Sala, De la latină la română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
8. Mihai Vinereanu, Originea traco-dacă a limbii române, Chişinău, Editura Pontos, 2002.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog