Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PATRIMONIU

Fenomenul spiritual al povestitului la Iurceni (Consemnări pe marginea repertoriului înregistrat de P. Ştefănucă)

Tudor COLAC

Alte articole de
Tudor COLAC
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

În urma investigaţiilor folclorice şi sociologice întreprinse la Iurceni, Petre Ştefănucă descoperă 12 familii de povestitori de la care înregistrează un repertoriu de peste 100 de texte. Rezultatele expediţiei l-au îndemnat să acorde atenţie, în mod special, importanţei şi rolului cultural pe care îl are literatura populară în viaţa familiei, dar şi a unui sat întreg ca unitate socială.
P. Ştefănucă remarcă tradiţia povestitului în mediul familial ca una dintre cele mai vechi modalităţi de manifestare a graiului viu. Anume în familie copilul ţinut în braţe, dat huţa pe picioarele bunelului sau în leagăn, aude primele basme cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene, voievozi şi împăraţi. Primele impresii despre ce e bine şi ce e rău, despre dărnicia muncii, dragostea de ţară şi de neam copilul şi le face prin intermediul povestitului, concomitent deprinzând graiul neaoş românesc, limba vorbită la vatra părintească.
În lucrarea Literatura populară a satului Iurceni1, elaborată în cadrul campaniei de cercetări monografice, condusă de profesorul D. Gusti, P. Ştefănucă ajunge la concluzia că cea mai bogată sferă folclorică în familia rurală, dar şi în societatea moldovenească în general, este, la acea etapă, cea a poveştii. P. Ştefănucă pare încântat de familia de povestitori Ion, Toadere şi Isai Tambure, care cunosc multe poveşti, legende şi fapte din bătrâni, având un deosebit talent şi o bună memorie atât pentru proza populară, cât şi pentru texte versificate. În satul Iurceni, după cum constată P. Ştefănucă, se bucurau de apreciere povestaşi din familiile Sanu, Lungu, Contobei, Cacu ş.a.
Prin ce se face remarcabilă povestea şi povestitul ca fenomen cultural la începutul secolului trecut, în condiţiile când mass-media, în accepţia de astăzi a noţiunii, nici nu existau, cu excepţia presei scrise?
P. Ştefănucă visa să i se tipărească colecţia de basme, întrucât, odată editate, ele oferă posibilitatea unei noi modalităţi de receptare. Aşa precum accentuează şi O. Papadima, „o poveste orală [...] ajunge a fi text literar, citit de mii şi mii de oameni, pe care îi interesează, în primul rând, valoarea lui artistică şi umană. Este însă o simplă deplasare de accente ale atenţiei, basmul citit nefiind, în esenţialul său, altul decât basmul ascultat”2.
P. Ştefănucă nu este doar un simplu culegător de folclor. Prin colectarea şi comentarea ştiinţifică a literaturii populare, se impune drept un etnolog de factură modernă.
Cunoscutul exeget Iordan Datcu apreciază că, aflat la Iurceni, P. Ştefănucă „nu transcrie doar basme, ci este interesat, totodată, de împrejurările sociale şi spirituale în care se manifestă fenomenul povestitului, de repertoriul satului şi de povestitori, de modalităţile transmiterii basmelor de la o localitate la alta, de la un informator la altul, de penetrarea poveştilor dinspre alte localităţi, de împrejurările în care se povesteşte, de sursa fabulosului în poveştile populare (familială, extrafamilială)”3. Aceste aspecte constituie repere ştiinţifice ferme pentru o cercetare modernă şi denotă că P. Ştefănucă este unul dintre pionierii folcloristicii româneşti de avangardă. Iordan Datcu aminteşte şi de „procedeul de a culege acelaşi basm, Ion Făt-Frumos, finul lui Dumnezeu, de la doi membri ai unei familii, Toadere şi Simion Tambure, tatăl şi fiul, prilej de a face observaţii demne de a fi reţinute cu privire la profilul celor doi povestitori”4. Vom remarca, în context, că procedeul de tipărire a celor două variante în două coloane separat este, de fapt, o metodă modernă. Un alt principiu metodologic operaţional, folosit de folcloristul-culegător P. Ştefănucă, se referă la circulaţia motivelor unor basme. Folcloristul descoperă basme ale lui Ion Creangă în spaţiul basarabean „în câte două şi trei variante”, remarcă acelaşi Iordan Datcu şi concluzionează că aceste variante n-au fost semnalate de Ovidiu Bârlea în studiul său Poveştile lui Creangă.
Ulterior şi alţi folclorişti subliniază importanţa povestitului ca specificitate a familiei la români. Cercetătorul M. Canciovici6 ne relevă unele consideraţii preţioase asupra povestitului în condiţiile vieţii de familie a satului vrâncean, consideraţii valabile pentru întregul teritoriu locuit de români. Câteva dintre cele mai importante:
a) rostul apotropaic al poveştilor. Rostirea în glas a poveştii are funcţia de a alunga spiritele malefice care afectează casa şi familia respectivă;
b) valoarea stimulatorie pentru muncă. Povestitul cu funcţie artistică era integrat în complexul unor activităţi social-economice ale familiei cum sunt clăcile la desfăcut porumb, şezătorile la tors ori scărmănat lâna, la confecţionat fluiere de soc uscat etc.
c) prilej de povestit în cadrul familiei era şi priveghiul mortului, pentru a îndepărta pe cât e posibil nota funebră; mai există şi credinţa că familia şi rudele defunctului nu trebuie să dea de înţeles că sunt trişti şi că le pare rău de dispariţia fiinţei apropiate, de aceea cei ce privegheau se antrenau în povestiri hazlii, care, pe neobservate, menţineau starea de veghe şi buna dispoziţie;
d) se povesteşte mult şi în afara familiei, în timpul călătoriei, la moară, în aşteptarea rândului la măcinat, la stână, după mulsoarea de seară, în jurul focului, în cadrul muncii forestiere, la cabane şi în casa pădurarului, în orele de răgaz ale vânătorilor şi pescarilor, neîntrecuţi în acest sens ca povestitori umorişti;
e) de remarcat prilejul povestitorului în viaţa militarilor din serviciul activ, în cazărmi sau pe front şi la concentrare; aflarea în închisoare ori internarea în spital;
f) un cadru dintre cele mai favorabile povestitului trebuie considerate şezătorile şi clăcile; în mai multe zone populate de români, până spre cel de-al doilea război mondial şi câteva decenii după acesta, se povestea serile „pe marginea şanţului” din poarta ogrăzii, ulterior „locul întâlnirii” fiind strămutat la căminul cultural şi în faţa televizorului;
g) cel mai răspândit prilej de povestit rămâne spunerea poveştilor de către bunei nepoţilor, fenomen cu multiple funcţii educative.
Povestitorii ar putea fi împărţiţi în mai multe categorii relative, fiind stabilite tipuri de povestitori clasici:
1) adepţi ai laturii morale, deşi nu cred în veridicitatea poveştii;
2) cei care subliniază valoarea educativă a poveştii;
3) care acceptă elemente realiste desprinse din conţinutul poveştilor;
4) care califică poveştile drept simbol de credinţă şi de adevăr;
5) care demitizează reprezentările mitologice / fantastice;
6) care şi-au schimbat mentalitatea devenind individualităţi cu un univers de cunoştinţe pozitivist în urma lecturii şi sub influenţa povestitului;
7) care cred încă în diverse reprezentări fabuloase;
8) pentru care povestea şi mai ales spunerea ei constituie un exerciţiu al minţii;
9) la unii povestitori se accentuează valoarea artistică a poveştii, de descătuşare sufletească, subliniindu-se funcţia de „catharsis” a naraţiunii în procesul desfăşurării ei;
10) conştientizarea rolului de depozitar şi transmiţător a poveştilor din generaţie în generaţie etc.
P. Ştefănucă, în studiul său Literatura populară a satului Iurceni, descrie un fenomen denumit cumpanie, mai puţin cunoscu prin alte părţi. „În zilele de sărbătoare, iarna şi mai rar vara, se întâlnesc la casa unui gospodar rudele între ele unde stau la masă, discută despre evenimentele zilei şi nevoile gospodarilor, beau şi cântă. De la casa unui gospodar trec la alt gospodar şi aşa, pe rând, de la casă la casă, lungesc «cumpania» până dimineaţă... Aceste petreceri [...] au mare însemnătate în viaţa satelor în sensul că păstrează o strânsă solidaritate între rude şi vecini...”7.
P. Ştefănucă e de părere că „petreceri apropiate de cele pe care le-am numit «cumpănii» sunt hramurile sau patronii familiali...”, unde, printre alte categorii folclorice practicate, povestitul e la loc de cinste. Astfel, satul Iurceni dispune de o foarte bogată literatură umoristică, distractivă şi satirică, aici „anecdotele şi snoavele cuprind, către sfârşit, fragmente pline de duh, aluzii şi expresii foarte biciuitoare la adresa flăcăilor şi fetelor...”8.
Într-o legendă culeasă de P. Ştefănucă în acest sat de codru, întâlnim un subiect baladic povestit în proză, parţial cu fragmente versificate, despre fraţii care şi-au adus miresele din Turcia. Povestitorul Isai Tambure de 80 de ani mărturiseşte că „de la tatăl meu o ştiu şi el de la tatăl său. Mai era unul Simion Drâmbete şi când se îmbăta, o cânta. În vechime avea şi cântec”.
Concluziile importante pe care le trage P. Ştefănucă se înscriu în preceptele etnologiei moderne. Prima: informatorul la vârsta de 80 de ani atribuie pe bună dreptate familiei, şi în special străbunicului său, meritul de a sta de strajă la vatra spiritualităţii prin transmiterea de la o generaţie la alta a baladei. Secundo: avem un exemplu concludent de transformare a unei balade cântate într-o lucrare povestită mai întâi în versuri, apoi în proză şi denumită chiar de autor legendă.
Un alt fenomen demn de atenţia cercetătorilor contemporani pe care îl consemnează P. Ştefănucă este „specializarea” în arta folclorică. Bunăoară, familia Tambure (Isai, Ion şi Toadere sunt exponenţi de excepţie) are predilecţie pentru povestit. Fiindcă, aşa cum remarcă P. Ştefănucă, „literatura populară a unui sat ridică problema personalităţii literare. Nu orice sătean e depozitarul textelor literare. Satul recunoaşte anumite persoane reprezentative care au darul povestirii. Însă nu orice povestitor ştie şi poate să povestească cu talent orice specie literară, trecând cu uşurinţă de la anecdotă, la basm sau la legendă. Există din acest punct de vedere o specializare...”9.
Mult mai bogat decât balada şi anecdota apare la Iurceni basmul, remarcă P. Ştefănucă. „Povestitul nu este legat numai de nopţile lungi de iarnă, când flăcăii, fetele, nevestele şi babele se adună la şezători şi, ca să le sporească lucrul şi să nu adoarmă, pun pe unul dintre ei să spună glume sau poveşti... La Iurceni spun poveşti şi în timpul verii, când se adună duminica la sfat pe la porţi sau la vie, când păzesc toamna nucile şi prunele. Povestitorii de basme se întrec între ei care ştie să povestească mai multe...”10.
Lui P. Ştefănucă îi revine meritul de a identifica şi alte două categorii ale prozei: relatarea realistă de formă scurtă şi scrisorile. În viziunea lui P. Ştefănucă, scrisorile ar fi expresii ce surprind manifestările spirituale ale poporului, ca şi relatările cu caracter realist, construite în tiparele tradiţiei populare. Mai mult ca atât, P. Ştefănucă argumentează importanţa acestor fenomene spirituale ca documente ale consolidării conştiinţei naţionale. Or, este cunoscut faptul că în anul 1931 P. Ştefănucă a adunat relatări, însemnări, scrisori de pe front, amintiri şi fotografii care „formează, poate, materialul cel mai autentic şi mai valoros” şi care „cu greu ar putea încăpea într-un volum de 200-300 de pagini”11. Citându-l tot pe Iordan Datcu, accentuăm că P. Ştefănucă „a dorit, totodată, adunând asemenea documente, să sublinieze că şi ostaşii din Moldova dintre Prut şi Nistru au luptat pentru înfăptuirea Marii Uniri”11.
Cercetările întreprinse de P. Ştefănucă în domeniul povestitului ca fenomen spiritual profilează o personalitate marcantă în folcloristica şi etnologia românească şi europeană, cu deschideri largi asupra patrimoniului nostru cultural. În accepţia savantului de la Ialoveni, literatura populară formează, pe de o parte, o arhivă unde se păstrează ca într-o memorie fenomenală toate manifestările sociale ale unei colectivităţi: acte de vitejie, fapte din trecut şi de astăzi, nenorociri şi tulburări, iar pe de altă parte e un mijloc prin care omul simplu îşi manifestă toate ideile şi sentimentele sale faţă de tot ce e frumos, faţă de lumea însufleţită şi neînsufleţită.
Prin literatura populară, o comunitate socială îşi exprimă, în definitiv, intenţiile sale educative şi de culturalizare, conchide P. Ştefănucă în lucrarea consacrată povestitorilor şi fenomenului povestitului la Iurceni.
 
Note
1 P. V. Ştefănucă, Literatura populară a satului Iurceni, Viaţa Basarabiei, an. V, nr. 1, ianuarie, Chişinău, 1936, p. 29.
2 Ovidiu Papadima, Tinereţe fără bătrâneţe, Antologie, postfaţă şi bibliografie, Bucureşti, 1985, p. 182.
3 Iordan Datcu, Un etnograf clasic: Petre V. Ştefănucă, Petre Ştefănucă, 1906-1942, Chişinău-Ialoveni, 2006, p. 12.
4 Ibid., p. 11.
5 Vezi: M. A. Canciovici, Povestitul în Vrancea, Editura Neuron, Focşani, 1995, p. 10.
6 P. V. Ştefănucă, Literatura populară a satului Iurceni, Folclor şi tradiţii populare, vol. I, Chişinău, Ştiinţa, 1991, p. 344.
7 Ibid., p. 349.
8 Ibid., p. 350.
9 Idem.
10 Ion Muşlea, Academia Română şi folclorul, în Anuarul Arhivei de Folcor, Cluj, I, 1932, p. 6.
11 Vezi: Iordan Datcu, op. cit., p. 13.
 
 
 
P. Ştefănucă s-a născut la 14 noiembrie 1906 în s. Ialoveni. Absolvind Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti, se întoarce în Basarabia unde activează în calitate de profesor de limba română, efectuând în paralel şi cercetări sociologice. În 1933, este ales Secretarul Institutului Social Român (I.S.R.) din Basarabia. Multe dintre lucrările sale apar în Buletinul I.S.R. şi Anuarul Arhivei de folclor al Academiei Române (Cercetări folclorice în viaţa Nistrului de Jos, Contribuţii la bibliografia studiilor şi culegerilor de folclor privitoare la românii din Basarabia şi popoarele conlocuitoare ş.a.).
În 1939 devine director al I.S.R. din Basarabia. Până la 1940 publică şi în Viaţa Basarabiei, Transnistria, Universul Literar, Şcoala Basarabeană etc. În 1941 este supus pedepsei capitale, înlocuită apoi cu 10 ani de închisoare. Moare în 1942 într-o colonie pentru deţinuţi politici din R.A.S.S. Tătară. Postum, în 1991, îi este tipărită în două volume lucrarea Folclor şi tradiţii populare.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog