Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Despre „virtuţile stilistice” ale textului jurnalistic

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

0. Titlul studiului nostru este o trimitere transparentă la un capitol din cartea lui Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă1, capitol intitulat chiar Virtuţile stilistice ale textului jurnalistic. În pofida caracterului de manual (sau de curs universitar) al respectivei cărţi, este de remarcat faptul că aici se încearcă pentru prima oară (după cunoştinţele noastre) in extenso şi într-un capitol aparte, în literatura românească de specialitate, determinarea unui specific al textului jurnalistic din perspectiva acestor „virtuţi stilistice”. În cele ce urmează ne propunem: [1] să trecem în revistă „virtuţile stilistice” identificate atât de Sorin Preda, cât şi de unii precursori ai acestuia; [2] să dovedim dacă (şi în ce măsură) „virtuţile stilistice” pe care le recomandă S. Preda sunt, într-adevăr, virtuţi stilistice – ca atare, vom apela la retorică (la cea clasică) şi la lingvistică. Chestiunea în sine nu este doar didactică (ţinând de o disciplină preocupată de predarea tehnicilor de redactare în presa scrisă) sau numai terminologică, ci chiar ştiinţifică, atâta timp cât ştiinţa este încă înţeleasă conform vechiului concept grecesc epistéme, adică „o activitate care stabileşte însuşi adevărul lucrurilor, şi nu o simplă organizare practică şi convenţională lipsită de sens real”2.
1. În cartea amintită, la începutul capitolului menţionat, Sorin Preda enumeră următoarele virtuţi: claritatea, concizia, credibilitatea, lizibilitatea, coerenţa, fluenţa, adecvarea (după acestea adaugă şi un „etc.”, lăsând, aşadar, impresia că lista poate continua), după care trece la discutarea acestora într-o anumită ordine: [a] lizibilitatea (uşurinţa cu care înţelegem un text); [b] claritatea (care seamănă, dar nu se confundă cu lizibilitatea, întrucât aceasta din urmă este o noţiune mult mai largă, obţinută printr-un cumul de procedee3); [c] credibilitatea – calitatea textului de a fi veridic (cerând coerenţă pe toate planurile: semantic, gramatical, logic argumentativ), fiind „un efect, şi nu un scop în sine”4; [d] concizia – a vorbi mult în cât mai puţine cuvinte; [e] fluenţa („ruda săracă a virtuţilor stilistice”, „strâns legată de credibilitate”5). Dintre cele inventariate la început, se observă că S. Preda nu se mai referă la adecvare, iar coerenţa este inclusă în credibilitate. La nevoie, unele virtuţi pot fi suprimate: „Dacă ne gândim că textul jurnalistic se adresează unui cititor-ţintă obosit şi grăbit, devine limpede că scriitura de presă trebuie să fie simplă, clară şi incitantă”6.
Într-o altă carte7, Jurnalismul cultural şi de opinie, Sorin Preda, abordând „tableta de autor”, afirmă că despre aceasta se crede că este „un text în care exigenţele jurnalistice [s. – C.M.] obişnuite (claritate, concizie, actualitate etc.) pot fi suspendate fără nicio reţinere. Această libertate este discutabilă”8. O pagină mai departe, în legătură cu eseul, se precizează: „Mai libere şi mai îngăduitoare, exigenţele stilistice [s. – C.M.] sunt aceleaşi pentru orice gen de opinie: claritate, concizie, credibilitate. Dintre toate, decisivă rămâne claritatea [s.a.]”9. La pagina următoare, tot la eseu, este adăugată şi actualitatea: „Pentru ca acest tip de articol să fie găzduit de presă, trebuie ca eseul respectiv să acopere măcar o singură cerinţă jurnalistică [s. – C.M.] majoră – indirect, în subsidiar, textul trebuie să trimită la o problemă de actualitate [s.a.]”10.
1.1. Probabil că în lucrările lui Sorin Preda îşi vor fi găsit un ecou şi recomandările lui David Randall, din celebrul său manual (tradus la noi – într-o primă ediţie la Polirom – încă din 1998), Jurnalistul universal – în special cap. 14, intitulat Stilul jurnalistic. Importantă ni se pare o afirmaţie (asupra căreia vom reveni ulterior) din incipitul capitolului respectiv: „Toate scrierile de calitate au unele lucruri în comun. Sunt clare, uşor de citit, folosesc un limbaj proaspăt, stimulează şi distrează cititorul. Aceste lucruri sunt tot atât de valabile pentru un articol de ziar bine scris, ca şi pentru un roman bun. Şi sunt valabile indiferent de limba în care scrieţi [s. – C.M.]”11. Totodată, specialistul britanic – gazetar cu exerciţiul scrisului – consideră că, pe lângă modul în care atenţia cititorului poate fi captată imediat şi apoi întreţinută de-a lungul articolului, mai sunt necesare „alte şase cerinţe [s. – C.M.]: claritatea, prospeţimea limbajului, onestitatea, precizia, adecvarea şi eficienţa”12. Din celelalte pagini deducem că eficienţa ar fi un fel de concizie sau chiar concizia, că adecvarea se mai numeşte şi armonizare, adică „potrivirea dintre stilul, tonul şi ritmul articolului şi subiectul acestuia”13, că onestitatea presupune credibilitate şi obiectivitate şi că „prospeţimea limbajului” este echivalentă cu utilizarea unui „limbaj viu”.
Problema virtuţilor stilistice este atinsă în treacăt (în vol. Stilistica presei – 2003) şi de universitarul bucureştean Victor Vişinescu, care nu se opreşte asupra lor deloc, apreciind doar că, în cazul ştirii (care stă la baza tuturor genurilor gazetăreşti), „virtuţile” acesteia, aproape intacte de-a lungul vremii, sunt: concreteţea, exactitatea, noutatea, concizia, sobrietatea şi stereotipia compoziţională14. Concreteţea se referă, pesemne, la obiectivitate, noutatea este, desigur, chiar actualitatea, dar „stereotipia compoziţională” nu este o virtute stilistică, întrucât ţine de organizarea articolului de presă, făcând trimitere, mai degrabă, la conceptul de lead15.
Tot fără a dezvolta chestiunea, inventariind trăsăturile presei din prima jumătate a secolului al XX-lea, Luminiţa Roşca precizează: „Se impun principiile limbajului jurnalistic (acurateţea, accesibilitatea, adecvarea stilistică, claritatea, credibilitatea) şi se fixează limbajul tehnic al profesiei”16 – cu observaţia că se vorbeşte despre „limbajul jurnalistic” şi nu despre textul jurnalistic.
Un adevărat precursor în această privinţă (în literatura noastră de specialitate) trebuie socotit marele gazetar interbelic Pamfil Şeicaru, în a cărui carte, Istoria presei (încheiată în 1954 şi publicată postum abia în 2007, la Editura Paralela 45) descoperim interesante observaţii legate de stilul gazetăresc, care „implică arta de a spune mult în puţine cuvinte; un talent sintetic, servit de o cultură enciclopedică de nespecialist, arta de clasificare a faptelor, o vioiciune critică şi un sigur instinct de orientare în confuzia actualităţii”17. Din suita caracterizărilor lui Şeicaru, mai selectăm câteva foarte actuale: „Uşurinţa concisă a expresiei dă o comunicativitate ideilor, decizia de a lua o atitudine dă accentul convingerii, arta de a epuiza subiectul în minimum de spaţiu înlesneşte legătura cu cititorul”18. Pamfil Şeicaru are şi intuiţia noţiunii de „lizibilitate” (fără a o numi ca atare): „Vocabularul folosit nu trebuie să fie excesiv de tehnic, cuvintele din convorbirea curentă pot fi transformate prin îndemânarea de a le mânui, traducând cea mai subtilă idee pe înţelesul oricui”19.
De altfel, pe linia recuperărilor, Pamfil Şeicaru îşi exprimă entuziasmul faţă de o „admirabilă lecţie de stil şi compoziţie gazetărească” dată de unul dintre cei mai mari jurnalişti ai Franţei, Louis Veuillot (1813-1883), care a definit „condiţiile literare” ale gazetarului: „Talentul jurnalistului constă în promptitudine, concizie şi, înainte de toate, claritate”20. În opinia lui Veuillot, gazetarul nu trebuie să caute elocinţa, părere împărtăşită şi de Şeicaru („totdeauna se impune o frână retoricii”21), iar, ulterior, pe cont propriu, şi de Sorin Preda: „Cele trei defecte ale expresivităţii jurnalistice sunt: poncifele, retorismul şi emfaza (abuz de elemente şi figuri stilistice)”22.
Dar, înaintea tuturor, la 1690, pornind de la Cicero, Lucian din Samosata şi Quintilian, Tobias Peucer (autorul primei teze de doctorat din lume dedicate jurnalismului, De relationibus novellis)23 a vorbit, explicit şi implicit, de necesitatea respectării aceloraşi virtuţi stilistice pe care le recomandă şi actualele manuale referitoare la tehnicile de redactare a textului jurnalistic: claritatea, concizia, fluenţa, corectitudinea, precizia şi chiar lizibilitatea. Redăm, ca dovadă, doar un fragment din paragraful XXII al disertaţiei sale: „Lexis-ul – exprimarea sau stilul – ştirilornu trebuie să fie niciretoric, nici poetic, fiindcă stilul retoric îl îndepărtează pe cititorul dornic de ştiri, iar cel poetic îl răscoleşte şi nici nu expune suficient de clar evenimentul. De fapt, povestitorul, ca să încânte, vrea să fie imediat înţeles. Cf. Cicero, Despre orator, cartea a II-a. El ajunge la acest rezultat dacă foloseşte un limbaj în parte curat, în parte clar şi succint. Cicero recomandă acest lucru în lucrarea sa Brutus: «În istorie, spune el, nimic nu este mai dulce decât concizia clară şi corectă». Aşadar, trebuie evitate cuvintele neclare şi o topică încâlcită. Asupra acestui lucru atrage atenţia şi Lucian în Cum trebuie scrisă istoria [...]”24.
1.2. Deşi practica jurnalistică respinge elocinţa specifică retoricii, se observă că instrumentarul utilizat în teorie a fost preluat şi din retorică. Lucrul acesta este firesc atunci când se vorbeşte despre facerea textului şi, atâta timp cât o exigenţă a cercetării o constituie tocmai principiul tradiţiei, suntem datori să recuperăm intuiţiile bune – uneori extraordinare – ale precursorilor. În acest sens, este cazul să reamintim că pentru grecii antici retorica (téchne retoriké) reprezenta studiul limbajului determinat de situaţie şi de elementele ce o compun, adică vorbitorii şi interlocutorii, circumstanţele vorbirii şi obiectul despre care se vorbeşte. Justificarea o găsim şi la Aristotel (Retorica, I, 3, 1358 b): „Căci discursul este format din trei elemente, şi anume: cel care vorbeşte, subiectul despre care el vorbeşte şi cel căruia el îi vorbeşte, iar scopul se referă la acesta din urmă, vreau să spun auditoriul”. Aşadar, retorica era cea care se ocupa de nivelul textelor sau al discursurilor, pe câtă vreme gramatica era preocupată de tot ceea ce nu ţinea de situaţiile concrete ale vorbirii: formarea pluralului, a timpurilor verbale, a genurilor, a cazurilor etc. Retorica tradiţională totuşi s-a concentrat mai mult pe obiectul discursului. Fiind normativă, stabilea principiile sau tehnica (téchne) elaborării discursurilor (în funcţie de gen: deliberativ, judiciar, demonstrativ / epidictic).
O retorică a discursului / textului jurnalistic [precizare: discursul este activitatea, iar textul este produsul, vezi infra] a stat şi în atenţia profesorilor / cercetătorilor, având ca obiect jurnalismul. Se remarcă, astfel, păstrarea unei legături între téchne retoriké şi tehnicile de redactare în presa scrisă. Şi nu doar cu referire la chestiunea virtuţilor stilistice, pe care le vom readuce în atenţie aşa cum le vedeau anticii.
Notă: Calităţile generale (claritatea, proprietatea, precizia, corectitudinea şi puritatea) şi cele particulare (oralitatea, simplitatea, naturaleţea, retorismul, fineţea, umorul, ironia, concizia etc.) ale stilului, ca mărci ale unei exprimări cultivate, se învaţă la şcoală şi sunt predate şi la universitate, la facultăţile de profil (unde le regăsim în diverse cursuri, având ca obiect tehnicile de comunicare sau de redactare). Într-un manual de limba română de liceu, publicat de Editura Corint, se afirmă că virtuţile / calităţile stilului au fost dezvoltate de lingvistica modernă [sic!], după ce anticii precizaseră doar câteva dintre ele. În realitate, lucrurile se prezintă în felul următor: Theophrastus (la sfârşitul sec. IV î.Hr.) identificase puritatea, corectitudinea, claritatea, proprietatea şi ornamentaţia; Dionysius din Halicarnas (la sfârşitul sec. I î.Hr.) lărgise această listă. Apogeul este atins în tratatul despre tipurile de stil, aparţinându-i lui Hermogenes din Tarsus (sec. II d.Hr.), unde descoperim 20 de astfel de calităţi (numite „tipuri de stil”), 7 principale şi 13 secundare (derivate din cele principale): forţa (deinotēs), ce reiese din celelalte 6 principale; claritatea (saphēneia), dată de puritate (katharotēs) şi distincţie (eukrineia); grandoarea (megethos), conferită de solemnitate (semnotēs), asprime (trachytēs), vehemenţă (sphodrotēs), strălucire (lamprotēs), înflorire (akmē), abundenţă (peribolē); frumuseţea (kallos); rapiditatea (gorgotēs); caracterul (ēthos), constând, la rându-i, în simplitate (apheleia), armonie [sau dulceaţă] (glykytēs), subtilitate (drimytēs), modestie (epieikeia); sinceritatea (alētheia), în care se include şi indignarea (barytēs). Retorul grec discută fiecare tip sau subtip în termenii diverselor elemente ce compun vorbirea: gândul sau conţinutul (ennoia), abordarea (methodos), pe care o identifică în cele din urmă cu figurile de gândire, şi stilul (lexis), ce priveşte dicţia, figurile discursului, clausulele, ordinea cuvintelor, cadenţa şi ritmul. El reuşeşte, în acest mod, să realizeze un aparat de analiză – structuralist avant la lettre – foarte eficient pentru studiul şi construcţia discursurilor25.
De virtuţi se ocupase şi Aristotel, care, atât în Retorica (III, 2, 1404 a), cât şi în Poetica (22, 1458 a), pusese accentul pe claritate. Pe aceeaşi linie, Quintilian afirma: „calităţile stilului sunt trei: corectitudinea [26], claritatea, frumuseţea (căci calitatea esenţială – proprietatea – cei mai mulţi o includ în frumuseţe)” (Institutio oratoria, I, 5)27. Mai semnalăm faptul că Aristotel intuise, pe cât se pare, şi conceptul modern de „lizibilitate”. Vorbind despre continuitatea stilului, el preciza: „Or eu numesc perioadă o frază care are un început şi un sfârşit prin ea însăşi, precum şi o întindere [este] uşor de cuprins dintr-o privire. O astfel de formă este plăcută şi uşor de înţeles. [...] uşor de înţeles, întrucât poate fi reţinută în memorie cu uşurinţă” (Retorica, III, 9, 1409 a-b). Evident că lui Aristotel nu i-a scăpat nici noţiunea de „adecvare” (dacă nu cumva chiar el a inventat-o), pe care o numea potrivire (gr. tò prépon) şi care se referea la necesitatea ca stilul să fie „proporţionat cu subiectele propuse”, dar şi cu interlocutorii (Retorica, III, 7, 1408 a‑b). Concizia le era cunoscută anticilor (fiind tratată şi de Aristotel, şi de Quintilian).
2. Pentru a stabili care dintre „virtuţile stilistice” inventariate în dreptul textului jurnalistic sunt într-adevăr stilistice, trebuie să apelăm la lingvistică (cu regretul că spaţiul alocat nu ne permite să dezvoltăm ideile de mai jos). Cea mai bine fundamentată şi mai coerentă teorie lingvistică îi aparţine savantului român Eugeniu Coşeriu (1921-2002)28. De altfel, lingvistica textului pe care o dezvoltă îşi are rădăcinile în vechea retorică29.
În concepţia sa (articulată pe gândirea lui W. von Humboldt), limbajul este, în esenţă, o activitate productivă. În cazul activităţilor productive (o ştim încă de la Aristotel), se deosebesc trei aspecte: activitatea ca atare (enérgeia), competenţa sau tehnica (dýnamis), adică „a şti să faci”, şi produsul (érgon). Enérgeia este, din principiu, anterioară oricărei tehnici (dýnamis), fiind creativitatea însăşi. Limbajul este enérgeia, funcţionând în baza unei tehnici învăţate, dar, tocmai pentru că este o activitate creatoare, depăşeşte, adesea, tehnica învăţată. Lingvistul român distinge în limbaj trei niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual, întrucât „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate („limbi”)”30.
 
Schema coşeriană a reprezentării limbajului
puncte de vedere
niveluri
enérgeia
activitate
dýnamis
competenţă
érgon
produs
universal
vorbire în general
competenţă elocuţională
totalitatea „vorbitului”
istoric
limba concretă
competenţă idiomatică
(limba abstractă)
individual
discurs
competenţă expresivă
„text”
 
Sursa: Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, p. 237.
 
În consecinţă, limbajul, în totalitatea sa, îmbrăţişează toate aceste aspecte redate în tabelul alăturat, aspecte care se prezintă simultan într-un text / discurs / act de comunicare, căci ceea ce se vorbeşte este întotdeauna o limbă (româna, engleza etc.) şi se vorbeşte întotdeauna numai în discursuri. Atragem atenţia, totodată, că a distinge nu înseamnă „a separa”: obiectele se separă, iar noţiunile se disting. Nu putem separa ziua de noapte (pentru că alcătuiesc un continuum), dar putem distinge ziua de noapte. Ştiinţa are nevoie de distincţii, deoarece „a cunoaşte înseamnă a distinge” (Benedetto Croce), sau, după cum postula un cărturar medieval (contemporan cu Abelard), Gilbert de la Porrée, „ori de câte ori întâlnim o dificultate raţională, trebuie să facem o distincţie”.
În cadrul „competenţei”, E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor trei niveluri: la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum şi de cele legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii, la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o comunitate (a şti să vorbeşti o limbă), la nivel individual – adecvarea (sau tò prépon), dată de cunoaşterea care se referă la comunicarea în anumite situaţii sau privind elaborarea discursurilor / textelor. Norma adecvării le poate suspenda pe celelalte două, iar cea a corectitudinii pe cea a congruenţei.
3. Revenind la subiectul discuţiei, constatăm că terminologia nu este unitară. Sorin Preda întrebuinţează, pentru aceeaşi noţiune, termenii „exigenţe jurnalistice”, „virtuţi stilistice / exigenţe stilistice”, „cerinţe jurnalistice”. David Randall le numeşte „cerinţe” (cf. trad. lui Al. B. Ulmanu), Pamfil Şeicaru – „condiţii literare”, Luminiţa Roşca, „principii”, iar Victor Vişinescu le consideră pur şi simplu „virtuţi”. La şcoală se predau unele dintre noţiunile în cauză drept „calităţi (generale şi particulare) ale stilului”. De vreme ce nu toate aceste norme sunt propriu-zis stilistice, propunem să fie numite doar „exigenţe ale [producerii] textului jurnalistic”.
În acest sens, cu referire la redactarea ştirilor, o observaţie cu consecinţe profitabile ar fi aceea că, spre cinstea lor, anticii făceau distincţie între calităţile stilului şi calităţile naraţiunii (chiar dacă uneori purtau acelaşi nume, cf. Quintilian, Arta oratorică, IV, 2, 31-65).
Ţinând seama de distincţiile coşeriene mai sus înfăţişate, vom observa, la rigoare, că:
[a] Doar claritatea31, concizia, lizibilitatea, fluenţa şi precizia (sau „exactitatea”, dacă V. Vişinescu a gândit-o întocmai aşa) sunt exigenţe / virtuţi stilistice. În schimb, adecvarea reprezintă norma generală a nivelului (individual), căreia i se subordonează celelalte deja menţionate.
[b] Corectitudinea ţine de un alt nivel (cel istoric), fiind norma limbii istorice (bunăoară, a limbii române), limbă ce cunoaşte varietate internă (din punct de vedere spaţial, sociocultural, stilistic). Norma limbii literare (adică a limbii comune, situată deasupra diferenţelor dialectale, sociale etc.) se numeşte „exemplaritate”. La aceasta se referă specialiştii când recomandă o exprimare corectă.
[c] Exigenţe precum actualitatea, credibilitatea, obiectivitatea ţin de norma congruenţei (la nivel universal), adică de cunoaşterea lucrurilor, de experienţa pe care o avem în legătură cu lumea în care trăim. În funcţie de ceea ce ştim, vom judeca o ştire ca fiind actuală, credibilă, iar o relatare ca fiind obiectivă (căci a fi obiectiv, după Platon, înseamnă „să spui lucrurile aşa cum sunt”). Credibilitatea sau verosimilul (= „în conformitate cu aşteptarea noastră”) caracterizează şi textele literaturii artistice, adică limbajul poetic (logos poietikós, la Aristotel), dar acesta nu este interesat de distincţia dintre adevăr şi fals sau dintre existenţă şi non-existenţă (prezente în logos apophantikós, limbaj propriu ştiinţei). În schimb, limbajul publicistic ţine de logos pragmatikós (concept aristotelic, de asemenea)32.
4. În concluzie, vom spune că limbajul (verbalizat, cf. lat. verbum „cuvânt”) este cel care structurează realitatea şi prin intermediul căruia cunoaştem lumea. De aceea, este normal să aflăm „informaţiile” din texte sau discursuri, însă avem datoria să deosebim ceea ce aparţine fiecărui nivel al limbajului şi, implicit, fiecărui tip de competenţă. David Randall are dreptate când susţine că „cerinţele” recomandate „sunt valabile indiferent de limba în care scrieţi” (v. supra). Într-adevăr, cu excepţia corectitudinii (idiomatică prin excelenţă), toate celelalte exigenţe se aplică fie vorbirii în general (actualitatea, credibilitatea, obiectivitatea)33, fie unui anumit tip de text alcătuit în baza unei tradiţii (cel jurnalistic, bunăoară), virtuţile stilistice autentice încadrându-se în competenţa expresivă.
Cele consemnate de noi aici – nişte „însemnări” – nu au nicidecum pretenţia exhaustivităţii, fiind susceptibile de dezvoltări ulterioare. Deşi apreciem ca binevenită iniţiativa unor specialişti de a justifica specificul textului jurnalistic pornind de la virtuţile stilistice, să luăm aminte la faptul că discursurile, ca fapte omeneşti intenţionale, nu se pot defini prin structura lor [expresivă] (ce constituie cauza lor materială – este şi cazul acestor virtuţi stilistice), ci numai prin cauza finală, determinantă în activităţile umane. În cultură, structura trebuie să fie întotdeauna în acord cu finalitatea şi nu invers34.
Ca atare, încheiem cu următorul exemplu: Pentru a demonstra că regulile elaborării unei ştiri se întâlnesc şi în literatură, Coşeriu făcea trimitere la un umorist italian care a aplicat celebrele întrebări („pentagonul interogativ” al jurnaliştilor) la primele trei versuri din Divina Commedia a lui Dante: „Nel mezzo del camin di nostra vita” (Când?), „mi ritrovai per una selva oscura” (Cine? [pers. I] + Ce? + Unde?), „ché la diritta via era smaritta” (De ce?)35.
 
Note
1 Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 43-60.
2 Coşeriu, Lingvistică antropologică, p. 94.
3 Pentru mai multe informaţii asupra lizibilităţii, vezi Severin & Tankard, Perspective, p. 130-150.
4 Preda, op. cit., p. 49.
5 Ibid., p. 53.
6 Ibid., p. 54.
7 Apărută tot la Polirom şi tot în 2006.
8 Preda, op. cit., p. 43.
9 Ibid., p. 44.
10 Ibid., p. 45.
11 David Randall, Jurnalistul universal (ediţia a II-a), Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 231 – în traducerea lui Al. Brăduţ Ulmanu.
12 Ibid., p. 233.
13 Ibid., p. 249.
14 Vişinescu, Stilistica, p. 166.
15 Aspect foarte clar exprimat de Tobias Peucer (De relationibus..., XX-XXII), care deosebea oikonomia de lexis.
16 Roşca, Producţia, p. 43.
17 Şeicaru, Istoria presei, p. 138.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Apud Şeicaru, op. cit., p. 139.
21 Ibid., p. 141.
22 Preda, Tehnici, p. 54.
23 Tobias Peucer (1660?-1696), un tânăr medic originar din Görlitz (Lusaţia de Sus – Germania), şi-a făcut studiile de medicină, de teologie şi de filozofie la Universitatea din Leipzig, luându-şi, în 1690, două doctorate – unul în jurnalism (la catedra de filozofie) şi altul în medicină. Poliglot erudit, a tradus din olandeză tratatele unor somităţi medicale ale vremii, precum Blankart şi Solingen. Se cunosc foarte puţine amănunte despre viaţa sa.
24 Vezi Peucer, De relationibus, p. 101.
25 Vezi Hermogenes, Style.
26 În această privinţă, vezi Aristotel: „Principiul stilului este faptul de a vorbi corect greceşte” (Retorica, III, 5, 1407 a).
27 Vezi, de asemenea (ibid., VIII, 2, 22: „Pentru mine, prima calitate este claritatea, proprietatea termenilor, ordinea lor normală, fraza nu prea extinsă: nimic să nu lipsească, nimic să nu prisosească”. Tot Quintilian era de părere că „prima calitate [a stilului] este aceea de a fi lipsit de defecte” (ibid., VIII, 3, 41).
28 Numai că puţini specialişti români ştiu asta, preferându-i în continuare pe Saussure şi pe Chomsky, deşi Coşeriu – ca teoretician – le este superior. „Nimeni nu-i profet în ţara lui” este, din păcate, o afirmaţie valabilă şi în acest caz.
29 Vezi Coseriu, Lingüística del texto, p. 91-92.
30 Coşeriu, Lecţii, p. 233.
31 Pentru justa caracterizare a clarităţii, vezi Coseriu, Competencia, p. 249. Dacă ea se referă la limpezimea gândirii, atunci ţine de norma congruenţei.
32 La Aristotel (în Peri hermenias) se spune că, la origine, tot limbajul semnifică ceva – este logos semantikós. Prin determinări ulterioare se ajunge la logos apophantikós, logos poietikós şi logos pragmatikós.
33 Cf. şi maximele conversaţionale ale lui H.P. Grice.
34 Coseriu, Información, p. 91. Pentru aplicarea cauzelor aristotelice la problema limbajului, vezi Coşeriu, Lingvistica, p. 90 şi Sincronie, p. 176-177.
35 Coseriu, Competencia, p. 185.
 
Bibliografie
1. Aristotel, Poetica (traducere de C. Balmuş), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957 [= Aristotel, Poetica].
2. Aristotel, Retorica (traducere de Maria-Cristina Andrieş), Editura Iri, Bucureşti, 2004 [= Aristotel, Retorica].
3. Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992 [= Coseriu, Competencia].
4. Eugenio Coseriu, Información y literatura, în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p. 85-99 [= Coseriu, Información].
5. Eugenio Coseriu, Lingüística del texto. Introduccíon a la hermenéutica del sentido (Edición, anotación y estudio previo de Óscar Loureda Lamas), Arco / Libros, S.L., Madrid, 2007 [= Coseriu, Lingüística del texto].
6. Eugeniu Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Editura ştiinţa, Chişinău, 1994 [= Coşeriu, Lingvistică antropologică].
7. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996 [= Coşeriu, Lingvistica].
8. Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997 [= Coşeriu, Sincronie].
9. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală (traducere din limba spaniolă de Eugenia Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă), Editura ARC, Chişinău, 2000 [= Coşeriu, Lecţii].
10. Hermogenes, On Types of Style (translated by Cecil W. Wooten), The University of North Carolina Press, Chapel Hill and London, 1987 [= Hermogenes, Style].
11. Tobias Peucer, De relationibus novellis / Despre relatările jurnalistice [Leipzig, 1690 – prima teză de doctorat din lume dedicată jurnalismului], prologul editorului, studiu introductiv şi postfaţă de Cristinel Munteanu, text latin stabilit, versiune românească şi note de Cristian Bejan (ediţie bilingvă), Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2008 [= Peucer, De relationibus].
12. Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iaşi, 2006 [= Preda, Tehnici].
13. Sorin Preda, Jurnalismul cultural şi de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 2006 [= Preda, Jurnalismul].
14. M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică (traducere de Maria Hetco), vol. I-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974 [= Quintilian, Arta oratorică].
15. David Randall, Jurnalistul universal (ediţia a II-a), Editura Polirom, Iaşi, 2007 [= Randall, Jurnalistul].
16. Luminiţa Roşca, Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi, 2004 [= Roşca, Producţia].
17. Werner J. Severin, Jr. Tankard, W. James, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Originile, metodele şi utilizarea lor în mass media, Editura Polirom, Iaşi, 2004 [= Severin & Tankard, Perspective].
18. Pamfil Şeicaru, Istoria presei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007 [= Şeicaru, Istoria presei].
19. Victor Vişinescu, Stilistica presei, Editura Victor, Bucureşti, 2003 [= Vişinescu, Stilistica].
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog