Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Gheorghe Bâlici – scriitorul cu limba de un hexametru

Elis RÂPEANU

Alte articole de
Elis RÂPEANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

A trecut timpul când confraţii noştri din stânga Prutului primeau, de multe ori, distincţii la concursurile de epigramă din Ţară pentru a fi încurajaţi. Şi timpul a demonstrat că meritau să fie încurajaţi: acum aceştia i-au egalat pe cei cu experienţă îndelungată în domeniu, ba, pe mulţi, i-au întrecut. E meritul unui grup de epigramişti, în fruntea căruia a stat, câtva timp, Efim Tarlapan, stabilit azi la Cluj-Napoca. Nu trebuie să-i uităm nici pe cei care au menţinut aprinsă flacăra umorului, în vremuri mai vitrege decât cele de azi şi, când spunem acest lucru, ne gândim la Petru Cărare, mai ales. Nume ca Ion Diviza, Gh. Bâlici, Teodor Popovici, Efim Bivol, Ion Diordiev, Ion Cuzuioc ş.a. sunt deja cunoscute prin prezenţa lor în concursuri, în publicaţii, în antologiile de epigramă din Ţară.
De curând, a apărut pe piaţa literară un volum de epigrame care demonstrează tocmai acest lucru: creaţia în domeniu a confraţilor din stânga Prutului a atins un înalt nivel. E vorba de volumul lui Gheorghe Bâlici, apărut la Editura Karta-Grafic din Ploieşti, în 2008, care şochează, încă din titlu, printr-un fel de à bon entendeur, salut! Sau, cum spune românul, Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?Cu limba de un hexametru. Prefaţa semnată de Acad. Mihai Cimpoi, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, care simte pulsul epigramei, o susţine şi o promovează, conferă un plus de valoare cărţii şi, totodată, girul valorii. Aşa cum afirmă acest istoric şi critic literar, în care epigrama a găsit un sprijin venit, parcă, la momentul oportun, când ea era în pericol de a se dilua în soluţii apoase, în noua societate intens caragializată, cu eroi „plodiţi” în continuare de marele dramaturg, Gh. Bâlici face parte din categoria adevăraţilor „lupi sanitari”. Pentru a-şi îndeplini rolul de igienişti morali, aceştia insinuează „frica psihologică, în pădurea comunitară cu foarte multe uscături, tenebre şi drumuri încurcate”. Caricaturile Margaretei Chiţcatâi-Pelin, în concordanţă cu atmosfera generală a textelor, întăresc nota de umor şi ironie, prezentă în întreaga carte, în care epigrama e la ea acasă, cu beneficiu spiritual şi plăcere.
Academicianul Mihai Cimpoi are dreptate când sugerează că Gh. Bâlici a produs o insurecţie, dar şi o re-surecţie a epigramei româneşti. În ce constă, de fapt, noutatea care să îndreptăţească această afirmaţie? În nota de prospeţime de idei şi atitudini, în consistenţa mesajului. Se simte că nu mai e vorba, pur şi simplu, de adoptarea unor formule arhetipale ale genului, a unor stereotipii antrenând antonime şi antonimii, antimetateze răsucite în diverse feluri, ci de idei, în primul rând, de esenţă. Nu avem de-a face cu simple jocuri de cuvinte care se opresc la coajă, fără să pătrundă în miez, ci cu judecăţi de valoare, în care e dată la tăvălug această societate care „plodeşte” eroi caragialeni, o societate în care „Conduşi de un regim şiret / Trăim o viaţă mult prea grea / Cu multe găuri în buget / Şi tot atâtea în curea”.
Temele mari ocupă un spaţiu întins în volum; politica şi politicienii, corupţia, diverse aspecte ale societăţii actuale, bulversată de transformări şi răsturnări axiologice, situaţia omului simplu, păcate omeneşti, problemele românilor etc. Autorul apelează la întreaga gamă a comicului – de la aluzia fină la umorul omului şugubăţ („Un adevăr mi se arată / La capul tulbure şi prost: / Petrecerea adevărată / E cea la care uiţi c-ai fost”, Impresii) şi, de aici, la ironia împinsă până la pamflet („Istoria nici azi nu ne dezminte: / Însufleţiţi de idealuri „noi”, / Cu comuniştii mergem înainte, / Cu bunăstarea mergem înapoi”, Istoria se repetă).
E de remarcat curajul cu care abordează problemele din sfera politicului: „Această scenă e întinsă tare, / Căci are-actori ce joacă cu talent / Aici, la Chişinău, dar evident, / Sufleorul e la mare depărtare”, Scena noastră politică; „Trenule, maşină mică, / Eu ţi-aş da-ntr-o zi toţi banii / Să-l aduci pe Ionică / Şi să-i duci pe toţi Ivanii” (Rime ceferiste).
Cum e şi normal la un autor de vârsta lui Gh. Bâlici, nu lipsesc epigramele în care „pricina” poantei e iubirea – dinăuntrul sau din afara căsătoriei. Iată singurul catren cu versuri lungi de şase picioare iambice şi cu cezură: „Pe la o vârstă-n care puterile te lasă, / Dar nu te-mpaci cu gândul că soarta-ţi este grea, / Te bate şi soţia că n-ai dormit acasă, / Te bate şi amanta dac-ai dormit la ea” (Pedeapsă dublă). Femeia îşi împarte rolul principal cu politicienii. Poate de aceea, frunza cu care Eva şi-a ascuns goliciunea – arată cât a putut „s-ascunză” – a dat naştere la cântecul din frunză şi la acel frunză verde...
Din epigrame ne întâmpină o diversitate de poante, dominând cele cu „miez”, cele originale, în care autorul pune „miezul” gândirii şi ingeniozităţii sale nu pe cel cules din butadele sau glumele care circulă în epocă (din starea de spirit a epocii, la care se referea N. Iorga, în Sfaturi pe întuneric), publicate sub formă de proză sau din poantele altora, reinterpretate neîndemânatic. Acestea sunt pasibile nu numai de similitudini, ci şi de penibilul lucrului deja ştiut. Iată două epigrame „de idei”. „Duşmanii noştri care nu-s miopi, / Din cei ce adevărul le mai scapă, / Cum să nu spună toţi că dăm în gropi, / Când ţinem mult la cei ce ni le sapă?!...” (Mioritică); „La nivel de trai civilizat, / Adevărul nu mai e de-ascuns: / Nu trăieşte omul din furat... / Când nu ştie a fura de-ajuns” (Spre Europa). E de remarcat prozodia perfectă a acestor catrene.
Umorul presupune un grad mai ridicat de comunicare, pătrundere directă şi imediată în conştiinţa cititorului, deschizând, în subsidiar, porţi spre dialog. Parcă mai evident decât la oricare alt epigramist, poate tocmai datorită felului său nativ de a şugui, de a fi hâtru, la Gh. Bâlici se poate vorbi de caracterul dialogalal epigramei, formulare care depăşeşte cadrul strict al dialogului propriu-zis, cel care presupune, în mod obişnuit, prezenţa a doi sau mai mulţi interlocutori care schimbă, alternativ, replici. Epigrama este, de fapt, o comunicare între autor şi cititor /ascultător conceput ca interlocutor într-un dialog sugerat. Epigramistul este un creator care se prezintă în faţa iubitorilor de epigramă fără platoşă, el oferă nenumărate „porţi de intrare” în structura de adâncime a expresiei, acolo unde se află eu-l său. Însuşi subtextul epigramei, structura tensională a onticului, mecanismul prin care implicitul conduce la explicit comportă un caracter dialogal mascat: ingeniozitatea creatorului se transformă într-un sistem cu anumite linii de forţă interne, datorate structurii binare. Cu ajutorul figurilor de stil precum antiteza, oximoronul, paradoxul, comparaţia, metafora, repetiţia, antimetateza etc., precum şi prin relaţii sintactice de coordonare şi subordonare (adversative, disjunctive, conclusive, condiţionale, temporale, concesive ş.a.), autorul creează raporturi logice bazate pe antiteză, antinomie, comparaţie, analogie, contradicţie, condiţie, disjuncţie, opoziţie, simetrie, asimetrie etc., prin care captează, în prima parte, atenţia interlocutorului, pentru ca, în a doua parte, să infirme sau să schimbe direcţia mesajului printr-o întorsătură specifică acestei specii literare. Duplicitatea / complicitatea epigramistului în realizarea poantei constă în arta prin care-l îndepărtează pe cititor /ascultător (interlocutorul prezumtiv), îndrumându-l, în mod deliberat, pe calea greşită a constatărilor banale şi comode, pentru ca, într-o simultaneitate bine pregătită, acesta să recepteze amănuntul care să-i deschidă calea spre drumul bun, foarte scurt, care-l duce la „soluţie” (poantă). Aceasta restabileşte relaţii de ordinul doi între termeni / judecăţi ce se aflau deja într-o conexiune mutuală. Fără această strategie, epigramistul n-ar realiza acel gen de aproprieri logice care să şocheze. Intenţia, participarea lui ca emiţător de mesaj este evidentă şi se creează acea punte către interlocutor, acel dialog care, după cum am spus, nu trebuie interpretat ca dialog în înţelesul obişnuit al cuvântului, dar care are funcţie structurantă. În asocierea contrariilor, în opoziţia, care se dovedeşte aparentă, dintre termeni, este prezentă, în structura de adâncime, ideea unei relaţii de tip dialogal. Cele două planuri nu există în mod independent, epigramistul le face să funcţioneze prin coordonare (şi, dar, însă, ci, deci etc.) sau subordonare (când, deşi, căci, dacă etc.). Pentru epigramist, dialogul subînţeles este, în egală măsură, un instrument şi un mod de a comunica. Pentru că, înainte de toate, epigrama exprimă o atitudine, o judecată de valoare, la care cititorul reacţionează în forumul său interior. Epigrama presupune o reacţie, poate de aceea abundă în enunţuri, exprimând aprecieri pozitive sau negative, îmbrăcate în haina gramaticală adecvată, la care se adaugă întreaga gamă a mijloacelor stilistice specifice ironiei şi umorului: aluzia, mimarea naivităţii, ambiguitatea, prezumţia etc. Iată cum, adoptând un ton sfătos, autorul îi inculcă cititorului hazul de necaz, folosind adresarea directă: „La mare sau la munte, soaţa ta / Cu altul dacă într-o zi s-a dus, / Tu fă ca filozoful: nu uita / Că ce ţi-e scris... în coarne-ţi este pus” (Estivală).
Caracterul dialogal nu apropie epigrama de genul dramatic, cum, aparent, s-ar crede, ci accentuează participarea epigramistului la actul comunicării. El se destăinuie, se prezintă în faţa cititorului, pe care-l ia drept martor şi interlocutor virtual. Iată un reproş direct: „Trăiesc în lumea toată proşti de soi, / Atâta doar că-n viaţa lor întreagă / N-ajung conducători ca pe la noi / Că nu-s pe-acolo proşti ca să-i aleagă!” (Electoratul nostru).
Gh. Bâlici îşi atrage cititorii nu cu răsturnări sintactice pur şi simplu, ci cu întorsături de idei („Există o nescrisă lege, / Valabilă, oricum o dai: / Când nu prea ai din ce alege, / Alegi şi iarăşi nu prea ai...”, Există), cu adăugări / completări la ideile enunţate în preambul, cu reveniri la ideea iniţială, cu tonuri aforistice („De orice neam şi orice rasă – / De-atâtea ori s-a dovedit - / Bărbatul e stăpân în casă... / Cât încă nu-i căsătorit”, Precizare), cu interpretări noi la teme vechi: dacă la Mircea Ionescu-Quintus „Între două nu te plouă / Mulţumesc! Dar te usuci!”, la Bâlici „să umble între două a-ncercat / Şi umblă de atunci... plouat”; dacă, la Elis Râpeanu, „Poţi fi înalt cât un dulap / Că vinul tot se urcă-n cap, / Coboară-ntâi pe gât domol / Şi urcă unde-i locul gol”, la Bâlici „Tăria-ncetişor se urcă / Întâi şi-ntâi la caracter”; dacă alt confrate vrea să facă pe voia doamnei, dar pe-a Domnului cât mai târziu, în volum ideea e „răstălmăcită” original: „Pe voia Domnului să facă / Şi-a doamnei... dacă e în stare”. Mai sunt şi alte interpretări originale ale motivelor cunoscute (despre chelie: „Deşi e chel, chiar foarte chel / Tot ce produce-i tras de păr”), care demonstrează talentul acestui epigramist cu limba de un hexametru.
Autorul se dovedeşte maestru şi în valoarea picanteriilor: „Tu mi-ai spus, ca orişicui, / Pune-ţi, nene, pofta-n cui! / Însă eu aş vrea, vezi bine, / Să-ţi pui pofta-n cui la mine” (Unei ştrengăriţe). Iată un catren cu notă erotică: „Păcatul tău nu-atât de greu / Cel scris în ochii tăi timizi, / Nu-l vede Bunul Dumnezeu, / Când, de plăcere, îi închizi” (Unei tinere).
Dezinvoltura autorului, impresia de om care şuguieşte nu trebuie să ne-nşele: Gh. Bâlici e cu atât mai serios cu cât ne încântă cu „glumele” lui. Uneori ajunge la concluzii care ne-ntristează: „I-a spus feciorul mamei cu tandreţe, / Azi om de seamă, învăţat şi cult, / C-ar ţine-o el cumva la bătrâneţe / De n-ar dori ca să trăiască mult” (Grijă de fiu). Iată o concluzie amară declanşată de motivul minijupei: „Când pe stradă o zăreşte / Şi oftează-un bătrânel, / Fusta scurtă-i aminteşte / Că şi viaţa e la fel” (Minifusta).
Într-un volum atât de cuprinzător – peste 400 de catrene – era aproape inerent ca autorul să se mai întâlnească cu motive şi teme ale epigramelor unor confraţi (precum: locul cel mai bun sub soare e la umbră; fata asta nu prea ştie să se îmbrace, dar are mare artă la dezbrăcat; domnul acesta venerabil încă se mai agaţă de femei ca să se sprijine de ele etc.). Aceasta e, de fapt, amprenta involuntară a climatului literar în care creează. Se remarcă, de asemenea – rar, e drept – unele aritmii la câte-un cuvânt, precum şi epigrame în care „pretextul e numai în titlu, „motivul” demonstraţiei nefiind cuprins în corpul catrenului (de exemplu, Banii). Dar toate aceste lucruri vor dispărea „din mers”, prin frecventarea continuă a epigramei, autorul însuşi se va debarasa de micile lui ezitări şi imperfecţiuni. Lucrul acesta ni-l demonstrează, de altfel, alaiul epigramelor reuşite din toate punctele de vedere.
Iată că acest volum incită la observaţii diverse privind epigrama (structura ei, respectarea regulilor care o guvernează, criterii axiologice etc.), oferind un bun material pentru un studiu în acest sens. Dar chiar şi cele de mai sus constituie o prezentare destul de amplă.
Merită să mai zăbovim cu câteva judecăţi de valoare. Dacă mulţi autori care-şi publică „epigramele” se agaţă de cuvintele lui Păstorel conform cărora „două-trei epigrame reuşite sau acceptabile constituie pretextul pentru un volum” – făcându-se că uită sau că nu ştiu că marele epigramist nu spunea acest lucru drept laudă, ci pentru a critica –, la Gh. Bâlici, proporţia e inversă – în marea lor majoritate, epigramele din volum sunt reuşite: nu există pagină pe care să nu întâlneşti două-trei epigrame valoroase /acceptabile din cele patru existente pe o faţă a foii. De aici putem deduce că acest epigramist, prin volumul său, dă o lecţie „scribălăilor” (cum ar spune un ardelean) care-şi scot pe bandă volumele lipsite de valoare. Simţi că e o gură de aer proaspăt în epigrama românească. Singur s-a ridicat pe o treaptă care-i conferă mari merite, dar şi responsabilitate. E greu drumul Golgotei, urcuşul spre Olimp e şi mai greu, dar Gh. Bâlici şi-a demonstrat disponibilităţile de epigramist, simte nu numai plăcerea scrisului, ci şi puterea cuvântului scris. Gândindu-mă la cei mai valoroşi epigramişti români ai momentului, cred că e drept să afirmăm că „Nasc şi la Moldova epigramişti!”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog