Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM SCRIA EMINESCU?

Accidente fonetice în proza eminesciană

Vladimir ZAGAEVSCHI

Alte articole de
Vladimir ZAGAEVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Perioada de timp în care a intrat în literatură şi a activat M. Eminescu se caracterizează prin lipsa unui statut obligatoriu al limbii literare moderne, cu normele ei rigide, acestea aflându-se abia într-un stadiu de conturare / concretizare a lor, de precizare şi fixare. În acelaşi timp, după cum arată Al. Rosetti, Luceafărul poeziei noastre a activat într-o epocă de mari frământări lingvistice, când limba literară cu stilurile ei diferite era tulburată de diverse şi opuse, unul altuia, curente: latinismul în Ardeal, „pumnismul” în Bucovina, „italienismul” în Ţara Românească şi Moldova (Al. Rosetti, 1955, p. 33-58). În asemenea împrejurări, spre deosebire de alţi scriitori ai timpului, care au recurs în scrierile lor la neologisme, Eminescu a reuşit să pună în circulaţie „limba vechilor cazanii” (Al. Mateevici), „limba veche şi-nţeleaptă”, s-a sprijinit în operele sale pe limba populară. I. Iordan menţiona pe bună dreptate că Eminescu „a făcut apel, fără nicio rezervă, la limba veche, la graiurile regionale..., la vorbirea familiară şi populară”, utilizând în scrierile sale limba română în „toate variantele ei cronologice, teritoriale şi sociale, alegând din ele ceea ce talentul său, ajutat de un foarte fin simţ lingvistic, îi spunea că exprimă adevărul” (I. Iordan, 1956, p. 521). Profesorul Dumitru Irimia, referindu-se la limbajul poetic, concluzionează: „depăşind net, prin opera sa, paşii făcuţi în acelaşi sens de înaintaşi, Eminescu smulge cel dintâi limbajul poeziei dintre limitele închise ale limbii literare..., aduce forme abandonate de limba literară, dar conservate în limba vorbită sau în textele vechi” (D. Irimia, 1979, p. 452).
Ar mai fi de adăugat, că elemente arhaice, regionale şi populare foloseau în operele lor şi alţi scriitori ai timpului, dar o făceau intenţionat, urmărind anumite scopuri sau efecte stilistice. Eminescu însă le considera un complex organizat de elemente cu drepturi egale în ce priveşte utilizarea lor de către vorbitori, dar şi de către scriitori (I. Iordan, 1955, p. 522).
În proză, ca şi în poezie, Eminescu foloseşte cuvinte şi forme originare / rudimentare, forme intermediare în evoluţie, regionale, familiare, populare. Rareori, pe una şi aceeaşi pagină, chiar în una şi aceeaşi frază (!), pot fi întâlnite forme în două variante: una dialectală şi alta din limba exemplară.
În cele ce urmează ne propunem să evidenţiem o serie de particularităţi ale limbajului prozei eminesciene, ce ţin de domeniul fonetic, de fenomenele fonetice accidentale: asimilarea, disimilarea, rotacismul, proteza, afereza, metateza, sincopa, apocopa.
Asimilarea. 1. Asimilarea vocalică totală regresivă
M. Eminescu foloseşte forme fonetice tip ă-á > a-á: (nu) calcáse (FF, 13)1; faţarnic (C, 75); încarcase (LA, 67); îmbracat (SD, 28); înalţatele (aripi) (SD, 52); (se) înalţa (SD, 54); (care) lasa (C, 100); (nu) lasa (SD, 35); (un) magár / (un) magári (LA, 71); matásă (C, 83); sarác (SD, 27); zapádă / zapáda (C, 101, 102). Asemenea forme fonetice se întâlnesc şi în primele monumente literare din sec. al XVI-lea (Densusianu, 1961, p. 69), dar şi azi în graiurile moldoveneşti din zona nord-estică (Tratat, p. 211-212; vezi şi: ALR I 1: h. 136 „vătămat”; ALM I 1: h.h. 147 „bărbat”, 148 „măgar”, 149 „mărar”, 150 „măşcat”).
Fenomenul în graiuri a fost discutat de S. Puşcariu, R. Todoran, Al. Graur şi I. Iordan (Tratat, p. 211-212, p. 238). Se întâlnesc, mai rar, şi forme neasimilate: (se) depărta (C, 83); fărmăcat (C, 101); (un) măgari (LA, 71); (aşa) număra (ea) (LA, 68); sărac / săracul (SD, 27, 33) şi forma hipercorectă bălaur (GP, 160).
În unele cuvinte, literare, normate, cum ar fi: a blestema, blestem, nisip, pereche, perete, rotund, a speria, speriat, au fost fixate fonetisme originare, neasimilate, caracteristice graiurilor moldoveneşti. Ex.: (un) blăstắm (FF, 18); (nişte) blăstămăţii (C, 75) (lat. blastimare); (volburele de) năsip, (răscolindu-se) năsipul, (pe) năsipul (încă fierbinte), (se culcă în) năsip, (din) năsip, năsipul (pustiei) (FF, 18, 19, 20³, 21) (sl. насыпъ); păréche (LA, 66; C, 73) (lat. paricula); păréte, cu toate formele de număr şi caz (SD, 26, 292, 31, 332, 40, 43, 452, 46, 47, 49, 60, 61, 622; C, 732, 74: cai verzi pe păréţi, 792, 83, 90, 982) (lat. parietem); (bărbia) rătứndă (C, 77); rătunzită (SD, 64) (lat. retundus, -a, -um); spăriétului (portar) (C, 75); (se uita) spăriớs (SD, 48) (lat. expavorare). Alături de formele originare, neasimilate au fost atestate şi forme asimilate, literare: nisipul (cel fierbinte), (un) nisip (de diamant), nisipul (pustiului) (FF, 13), (bărbie) rotunzită (C, 74); (bărbia se) rotunzeşte / (se) rotunzea (C, 92).
2. Asimilare vocalică totală progresivă
Forma verbală a mulţămi (din La mulţi ani! > a mulţi ani > a mulţămi > dialect. a mânţăn’i), originară, neasimilată, caracteristică graiurilor de tip moldovenesc, este cea preferată în proza eminesciană, prezentându-se în diferite forme gramaticale (forme temporale, forme participiale adjectivizate sau adverbializate) (FF, 152, 16; SD, 50; C, 74, 86, 92, 99). Forma a mulţumi, asimilată, literară, normată, caracteristică graiurilor de tip muntenesc, a fost întâlnită o singură dată: îţi mulţumesc (GP, 183).
3. Asimilarea consonantică parţială regresivă în contact
Adjectivul subţire (lat. subtilis) a fost atestat la Eminescu în forma lui disimilată, aşa ca în limba vorbită: (cu buzele) supţiri (şi roze) (GP, 116).
Disimilarea. 1. Disimilare consonantică totală progresivă la distanţă (armonică): r – r > r – #
În cuvântul fereastră (lat. fenestra, -ae) Eminescu foloseşte, de preferinţă, forma lui disimilată fereastă (pl. fereste), formă specifică graiurilor teritoriale.
În cele trei proze antume mai mari (Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis şi Cezara) am întâlnit substantivul fereastră, la diferite forme de număr şi caz, de 47 de ori, dintre care 30 de cazuri în formă disimilată. Cele două variante, originară literară (fereastră) şi disimilată dialectală (fereastă), pot fi atestate pe aceeaşi pagină (vezi: FF, 20; SD, 29, 49; C, 73) sau chiar, mai mult, în aceeaşi frază. Ex.: „În zidul lung şi nalt al monăstirei, privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite” [...] (C, 73). În poezia Cugetările Sărmanului Dionis Eminescu pune forma disimilată regională fereastă în rimă cu cuvântul creastă:
„Un regat pentru-o ţigară s-împlu norii de zăpadă / Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta, / În pod meaună motanii – la curcani vânătă-i creasta / Şi cu pasuri melancolici meditând îmblă-n ogradă”, iar în poezia Pe aceeaşi ulicioară... poetul încrucişează în rimă forma de plural fereşti cu forma verbală iveşti: „Pe aceeaşi ulicioară / bate luna în fereşti / numai tu de după gratii / Veşnic nu te mai iveşti!”.
2. Disimilare consonantică parţială regresivă la distanţă: r – r > l – r
În limba literară, normată, formele morfologice ale verbului a tulbura, ale substantivului verbal tulburare (lat. turbulare) şi ale adjectivului tulbure (lat.turbulus), sub aspect fonetic, sunt nişte forme disimilate, conform formulei din subtitlu. În toate cele şapte proze eminesciene, supuse cercetării noastre, au fost atestate numai forme originare, dialectale, nedisimilate (a turbura, turburare, turbure: r – r > r – r) (vezi: FF, 6, 18, 20, 22, 222; SD, 40, 49, 62; C, 77, 84, 90; GP, 113, 122, 129-133, 136, 1382, 144, 147-149, 151, 152³, 1662, 167, 1812, 1822, 185; în LA, TN, PI – niciun exemplu).
Aducem câteva exemple: „ochii se turburară”(GP, 130); „dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări”(C, 84); „făclia arunca o lumină turbure, roşie, galbenă şi somnoroasă” (SD, 40); „florile triste şi turburi se-nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit” (FF, 22). Varianta originară poate fi întâlnită la Eminescu şi în poezie: „Dar ş-acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde” (Egipetul).
După aceeaşi schemă (r – r > l – r) putem urmări şi schimbarea în variante prin disimilare a substantivului ulcior, atestat doar în proza Cezara de trei ori, la aceeaşi pagină: ulcior (de două ori), variantă normată, literară, disimilată, şi urcior (lat. urceolus), variantă originară, dialectală, nedisimilată (C, 98): „un ulcior cu apă”; „mirosind apă din ulcior”; „nu rămâne decât urciorul de lut”.
3. Disimilare consonantică totală regresivă în contact (diferenţiere)
Verbul a rupe, în diverse forme morfologice, a fost întâlnit în proza eminesciană, cu excepţia unui singur caz (SD, 58), doar în varianta sa originară: a rumpe (lat. rumpere), formă fonetică nedisimilată, regională (SD, 59; GP, 142, 1482, 1782, 1892 – 8 cazuri). Această variantă a fost atestată şi în poezie: „Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă / Ce-o să anunţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă” (Rugăciunea unui dac). Limba literară, exemplară legiferează varianta disimilată a rupe.
Rotacismul. Fenomenul apare în forma de G.D. a pronumelui indefinit nimănui (lat. neminis), deci forma rotacizată este nimărui, fixată în proza eminesciană (SD, 61, 70; C, 100), dar şi în poezie: „Şi mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sînt dragă lui – / Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui” (Călin); „Astfel trece şi viaţa-mi, / Dar o floare-n valu-i nu e, / Nici nu spun ca tine doru-mi / Nimărue, nimărue” (Ce şopteşti atât de tainic). Totuşi, un singur exemplu: nimănui, variantă originară, nerotacizată, am fixat în proza Avatarii faraonului Tlà (p. 235).
Proteza. Eminescu foloseşte în proza literară, în egală măsură, forma verbului a coborî (v. sl. погорь), originară, literară, neprotezată (GP, 124, 167, 169, 174), şi varianta a (se) scoborî, regională, protezată (FF, 20; GP, 124, 165, 185, 187). Este de menţionat că la aceeaşi pagină se întâlnesc ambele variante: „Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mişcătoare, ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Şi pe rază se scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă şi albă... era maica mea” (GP, 124).
Sunt atestate şi alte cuvinte protezate, de circulaţie regională: „mă acaţăr în hainele rupte” (TN, 195; literar: a căţăra; et. discutabilă, complicată prin contaminări de cuvinte); „în apa în care s-acufundau” (GP, 185; literar: a se cufunda < lat. confundare). În poezie Eminescu foloseşte şi alte cuvinte regionale protezate: „Din a valurilor sfadă prorociri se aridic”(în rimă cu antíc) (Egipetul); „Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind”(în rimă cu sfârâind) (Înger şi demon); „Să nu cumva să se-amăsoare”(în rimă cu soare) (Fata în grădina de aur) ş.a.
Afereza. În proza eminesciană se întâlnesc şi cuvinte aferezate, cu nuanţe regionale: „În momentul acela acoperemântul prinse foc, grinzile începură a trosni, mestecându-se cu flacăra...” (GP, 165; literar: a amesteca < lat. ammixticare), alături de varianta literară a amesteca (GP, 166, 167); „Aici paşii noştri deveniră mai grei, urcarea mai nevoioasă”(GP, 178; literar: anevoie < a + nevoie < bulg. неволя); „ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stâmpăra graba mersului abia în drumul mare” (C, 75; literar: a-şi astâmpăra < lat. + *ex-temperare); „numai eu stau cu ochii ţintiţi” (TN, 198; literar: a-şi aţinti < a + ţintă < v. sl. цента); „El... s-a îmbrăcat în trenţe” (GP, 183; literar: zdrenţe < cf. sl. сьдрати „a jupui”); dar şi: „vro doi cerşitori zdrenţuiţi”(GP, 148); „Deodată-n tunericluciră doi înfricoşaţi” (GP, 173; literar: întuneric < lat. internebricare / in + tenebricus „întunecat”).
Din necesităţi de versificaţie (păstrarea ritmului) Eminescu recurge la afereză şi în poezie: „M-or coperi cu drag / Aduceri aminte” (Nu voi mormânt bogat).
Metateza. Cuvântul văgăună (et. nec.) a fost fixat în proza eminesciană în forma găvăună, variantă regională moldovnească, metatezată (SD, 33). Fenomenul poate fi înregistrat şi în poezie: găvăună în rimă cu întruna şi totuna (v. Cugetările sărmanului Dionis). Eminescu foloseşte, de asemenea, forma crâşmă (bulg. крьчма, s-cr. крчма), originară, nemetatezată, dialectală, varianta literară fiind cea metatezată: cârciumă. Ex.: „Dintr-o crâşmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită” (SD, 26).
Apocopa. Apocopa apare la M. Eminescu în sintagma vină-coa [ce], atât în proză (SD, 33), cât şi în poezie: „Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic, / De-ar fi’n lume-un sat de mâţe, zău! Că-n el te-aş pune vornic” (Cugetările sărmanului Dionis).
Sincopa. M. Eminescu utilizează forme sincopate ale cuvintelor ca în graiurile moldoveneşti, unde vorbitorul tinde spre o închidere a vocalelor neaccentuate, spre o reducere a lor până la imperceptibil, conform legii economiei efortului verbal. Fenomenul a fost atestat atât în proză: „Fărmăturileacelui bulgăre se numesc imperii” (SD, 50); „n-ar fi putut decât să sfarmede gelozie opera sa” (GP, 137; literar: a sfărâma < din fărâmă < alb. thërrime), cât şi în poezie: „Sfărmaţi din dărmăturegigantici piramide” (Împărat şi proletar); „A frumseţiiharuri goale, ce simţirile-i adună...”; „Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa...”(Călin).
În concluzie putem spune că Mihai Eminescu, în proza literară, de altfel ca şi în poezie, rămâne a fi un neîntrecut maestru al cuvântului, care a ştiut să selecteze cu mult talent şi să pună în circulaţie un întreg arsenal de mijloace lingvistice, care cuprind în sine într-un tot „limba vechilor cazanii” (Al. Mateevici) sau, cum spunea însuşi Eminescu, „limba veche şi-nţeleaptă” (Scrisoarea II) şi limba pe „care-o cântă pe la vatra lor ţăranii” (Al. Mateevici).
 
Bibliografie
1. Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. II, secolul al XVI-lea, ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1961, 456 p.
2. Iorgu Iordan, Observaţii cu privire la limba poeziilor lui Eminescu, în Studii eminesciene (75 de ani de la moartea poetului), Bucureşti, 1956, p. 519-532.
3. Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, 1979, 472 p.
4. Alexandru Rosetti, Limba poeziilor lui Mihail Eminescu, în Al. Rosetti, Studii lingvistice, Bucureşti, 1955, p. 33-58.
5. Tratat de dialectologie românească, coordonator: dr. V. Rusu, Craiova, 1984, 858 p. + 177 hărţi.
 
* * *
1. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975, 1050 p.
2. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, 1989, 696 p.
3. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău, 1978, 680 p.
 
* * *
1. M. Eminescu, Opere alese, vol. I, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Bucureşti, 1964, LVIII + 422 p.
2. M. Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, ediţia a II-a, Bucureşti, 1960, XXIV + 668 p.
3. M. Eminescu, Proză literară, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu, cu un studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, 1964, LXXXII + 398 p.
 
Abrevieri
FF – Făt-Frumos din lacrimă
SD – Sărmanul Dionis
LA – La aniversară
C – Cezara
GP – Geniu pustiu
TN – Toma Nour în gheţurile siberiene
PI – Povestea indică
 
Note
1 Materialul faptic a fost extras din următoarele proze: Făt-Frumos din lacrimă (abreviat: FF), Sărmanul Dionis (SD), La aniversară (LA), Cezara (C), Geniu pustiu (GP), Toma Nour în gheţurile siberiene (TN), Poveste indică (PI), publicate în ediţia: M. Eminescu, Proză literară, Ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu, Bucureşti, 1964, 398 p. Abrevierile din paranteze indică opera respectivă şi pagina.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog