Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM SCRIA EMINESCU?

Înalt – structuri discursive nominale în poezia eminesciană

Mioara KOZAK

Alte articole de
Mioara KOZAK
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

În imaginarul eminescian adjectivul „înalt” conotează o semantică a înălţării, specifică fiinţei umane, dar şi fiinţei lumii. „Înaltul” este nu doar linia ascensiunii verticale a infinirii, ci şi expresia abstractă a speranţei: „înaltul” contrazice pesimismul eminescian.
Cuvântul – semn lingvistic central în funcţionarea limbii – generează, în lirica eminesciană, asocieri şi determinări inedite, poezia fiind un sistem de semne şi un text lingvistic în egală măsură. Funcţia poetică este cea care declanşează o stare de spirit specială în procesul de decodificare a mesajului lingvistic-artistic conţinut în poem. Adjectivul – element central în desfăşurarea discursului lingvistic – conţine în sine, în solidaritatea sens – expresie, direcţiile principale de organizare sintactică a textului poetic.
Determinarea este „interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor şi obiectul denumit de substantiv, din perspectiva cunoaşterii în interiorul relaţiei clasă – constituenţi. [...] Determinarea are mai ales conţinut sintactic; dezvoltarea unor funcţii sintactice echivalează cu ieşirea substantivului din condiţia lexicală”1.
A. Construcţii cu (1) determinativ antepus:
a) „Şi se-ncheagă prin naltele2 dome*” (Eco);
b) „Ce departe e pământul şi ce nalţi trunchii pădurii” (Memento mori);
c) „Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci” (Memento mori);
d) „Dar el cade – şi s-aşază ale mării nalte unde” (Memento mori);
e) „Peri din ceru-i rece, zbură din naltu-i loc” (Povestea).
În inversiune (topica subiectivă), adjectivul calificativ „înalt”, folosit şi cu forma „nalt”, generează un lirism ascensional şi gestionează o poetică a infinirii – verticalitate ilimitată: „naltele dome”, „ce nalţi trunchii” (un superlativ absolut), „nalte scări”, „nalte unde”, „naltu-i loc”. Între pământ şi înălţimea trunchiurilor pădurii se conturează o axă verticală: „Ce departe e pământul şi ce nalţi trunchii pădurii” (Memento mori). Natura imaginarului romantic are „înălţimea” veşniciei – ilimitarea, infinirea, în vreme ce pământul ţine de perisabil. Ascensiunea se creează prin parcurgerea unor trepte – „nalte scări de negre stânci” (Memento mori) ce par a duce în vecie, creându-se, astfel, o deschidere spre alte universuri. Re-aşezarea sau ordinea se face prin căderea valurilor mării – „s-aşază ale mării nalte unde” (Memento mori), creându-se aici o relaţie de antinomie: „s-aşază” (jos) „nalte unde” (de sus) – un spaţiu „ondolant”. E interferarea celor două planuri: orizontal şi vertical, expresie a dinamicii universului. În dezvoltarea semnificaţiei poetice, epitetul exprimat prin adjectiv (atribut adjectival) cu regentul substantival „loc” – „naltu-i loc” (Povestea), are conotaţia „locului de sus”, „locul menit din cer”, de unde entitatea neînsufleţită aspiră la „murire”. „Naltu(-i) loc” este expresia poetică a „infinitului şi infinirii” eminesciene (cf. Noica).
B. Construcţii cu (2) determinative antepuse:
a) „Şi surâzând vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm” (Sara pe deal);
b) „Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale” (Memento mori);
c) „Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt” ([Din când în când]);
d) „Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală” (Demonism);
e) „Frunza deasă smălţuieşte nalta, verdea boltitură” (Memento mori).
Epitete antepuse în dublă determinare, „înaltul, vechiul” (Sara pe deal), cu regentul circumstanţial de loc „salcâm”, poartă semnificaţia arhaităţii, a unei lumi originare, în care fiinţa îşi găseşte împlinirea prin iubire. Antepuse, adjectivele „înaltul, vechiul” preiau articolul substantivului „salcâm”, conferind expresivitate prin numirea unui anume salcâm, conotaţie a arborelui sacru. Adormirea este aici intrarea în starea de vis, ca prelungire a fericirii depline prin iubire, a fiinţei. Înaltul se găseşte în abis – „Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale” (Memento mori) sau în vegetalul romantic: „Frunza deasă smălţuieşte nalta, verdea boltitură” (Memento mori).
„Avântul” romantic e sinonimul zborului, prin prezenţa adjectivului „ceresc”. „Inspirarea” e de natură divină: „Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt” ([Din când în când]). Dubla determinare adjectivală sporeşte „de înţelesuri” semnificaţia poetică.
În versul „Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală” (Demonism) întâlnim solidaritatea paradoxală între atributele adjectivale „nobilă” şi „naltă” şi substantivul regent „răscoală”. În cadrul construcţiei nominale bimembre cele două epitete conduc, dincolo de asocierea opozantă, înspre gândul înalt al schimbării în bine; perioadele revoluţionare, schimbările profunde sunt elemente ce compun imaginarul romantic. „Răscoala” pare să aibă ca referinţă un omonim: „frământarea” – frunte (de poet) „bătută de gânduri”.
C. Construcţii cu (3) determinative antepuse:
a) „Şi din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase / Sunt pădurile antice” (Memento mori);
b) „Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce / Îi pare legea de a iubi” (Filozofia copilei);
c) „Preced pe mândrul, [naltul], frumosul Viitor” (Mureşanu. Tablou dramatic).
„Când epitetul funcţionează ca nume predicativ, verbul a fi mediază descoperirea estetică a unor însuşiri [...] cu rol activ în organizarea semnificaţiei poetice.”3 Gradaţia realizată prin construcţia „din ce în ce” (având gradul de intensitate de superiorioritate progresivă4) surprinde, în momente succesive, prin tripla determinare antepusă, frumuseţea naturii antice. Nume predicative, cele trei adjective epitete aşază natura în mit: „Şi din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase / Sunt pădurile antice” (Memento mori). Interpus între alte două epitete (adjective calificative precum: „mândre” – „frumoase”; „puternicdulce”), „înalt”, nearticulat sau articulat, propune o ascensiune a devenirii: dinspre trăsătura individual-umană spre atributul vag-universal, dinspre uman spre cosmic. „Înaltul” este nu doar linia ascensiunii verticale a infinirii, ci şi expresia abstractă a speranţei: „înaltul” contrazice pesimismul eminescian.
D. Construcţii cu (1) determinant postpus:
a) „Şi în nori şi-n ceruri nalte?” (Floare albastră);
b) „Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă, / Ca marmura eternă ieşită de sub daltă – [să-mi răsari tu, femeie]” (Gelozie);
c) „Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici” (Strigoii);
d) „Munţii înalţi la cer străbat, se vede” ([În căutarea Şeherezadei]);
e) „Poarta naltă de la templul unde secolii se torc” (Memento mori);
f) „Paltenii nalţi şi bătrânii stejari şi brazii cei vecinici” (Mitologicale);
g) „Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare” (Memento mori).
„Cerurile nalte” (Floare albastră) sunt cele ale gândirii în care fiinţa se poate pierde prin „cufundare”. Elementul predicativ suplimentar „-mi răsai din marea de suferinţi înaltă” numeşte triumful prin suferinţă. Metafora „marea de suferinţi” concentrează în nucleul semantic iubirea generatoare de suferinţă, iar suferinţa, formă de purificare ce aduce, mai apoi, detaşarea: „Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă, / Ca marmura eternă ieşită de sub daltă” – [să-mi răsari tu, femeie] (Gelozie). În topică obiectivă adjectivul „înalt” oferă revelaţii sugestive în construcţiile „Munţii înalţi la cer străbat” [În căutarea Şeherezadei] – natura, prin tendinţa ascensională, se îndreaptă către cosmic – sau „Poarta naltă de la templul unde secolii se torc” (Memento mori), numind în semnificaţia poetică cerescul, loc sacru unde timpul se măsoară într-o altă dimensiune. Peisajul paradisiac cu straturi de flori „ca oaze zâmbitoare” alcătuieşte spaţialitatea descriptivului romantic, aşezat în ireal: „Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare” (Memento mori).
E. Construcţii cu (2) determinative postpuse:
a) „Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă” (Scrisoarea III);
b) „Un trup înalt şi mlădiet” (Diana);
c) „Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare” (La mormântul lui Aron Pumnul);
d) „Lângă teiul nalt şi vechi” (Făt-Frumos din tei);
e) „Văzut-am o copilă dulce-înaltă” (Odin şi poetul).
Dubla determinare prin epitetele „turburată” şi „înaltă” introduce în semantica epitetului ideea de personificare susţinută în expresie şi prin comparaţia „zgomotul [luptei] ...ca marea turburată şi înaltă”, care devine factor activ în conturarea semnificaţiei poetice. Ambele epitete, „turburată şi înaltă”, sunt legate solidar de regentul substantiv „marea”, articulat enclitic, aşezat într-o topică obiectivă: „Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă” (Scrisoarea III).
Construcţia „geniu nalt şi mare” (La mormântul lui Aron Pumnul), prin dubla determinare adjectivală, circumscrie personalitatea fiinţei însemnate, a cărei moarte este adânc deplânsă. Frumuseţea romantică are atributele delicateţei şi iarăşi ale „unduiosului” (linie „ondolantă”): „Un trup înalt şi mlădiet” (Diana).
F. Construcţii cu (3) determinative postpuse:
a) „Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire” (O călărire în zori);
b) „Cu ochi căprii, nalţi mândri ca arborii de fag” (Când crivăţul cu iarna);
c) „Iară munţii nalţi şi negri, înţelepţi de bătrâneţe” ([Peisaj]).
Aceeaşi frumuseţe diafană se regăseşte în versul „Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire” (O călărire în zori), unde tripla determinare adjectivală circumscrie frumuseţea unui imaginar sensibil. „Cu ochi căprii, nalţi mândri ca arborii de fag” (Când crivăţul cu iarna) – privirea e spiritualizată; „ochii nalţi” e sintagma echivalentă gândului înalt; epitetul cromatic „căprii” numeşte adâncimea privirii „mândre”. Semeţia privirii, naltă şi mândrăca arborii de fag”, realizează prin comparaţie topica obiectivă. Semeţia adânc-demonică a munţilor – „munţii nalţi şi negri” [Peisaj] – e asociată în imaginarul romantic înţelepciunii. „Bătrâneţea” e sinonimă cu „înţelepciunea”, structura propunând o prelungire semantică a determinantului nominal, iar „munţii” oferă perspectiva profunzimii materiale a fiinţei lumii. Natura stă sub semnulînceputurilor.
G. Construcţii cu (4) determinative postpuse;
a) „Într-o limbă aspră / Şi veche – însă clară şi înaltă” (Odin şi poetul);
b) „Flori [...] sclipesc tainice în soare / Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare” (Egipetul).
Conjuncţia adversativă „însă” lămureşte semnificaţia poetică: limba este „aspră şi veche”, „însă clară şi înaltă” (Odin şi poetul), întrucât tocmai „vechimea” îi conferă spirit înalt. „Limba” e cuvântul începuturilor: „La început a fost Cuvântul...”, aşezat în taina lumii. În tainică sclipire stau florile, într-un peisaj miracol: „Flori [...] sclipesc tainice în soare / Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare” (Egipetul). Construcţia cu element predicativ suplimentar – „sclipesc tainice” – angajează în imaginarul romantic misterul vegetalului, umanizat aici prin epitetul „tainic”. Epitetele „albe, nalte, fragezi” completează semnificaţia poetică prin conotaţia semantică a purităţii, verticalităţii, prospeţimii şi candorii vegetalului.
H. Construcţii cu determinative ante- şi postpuse (mixte):
a) „Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger” (Înger şi demon);
b) „Tot mai nalţi trunchii pădurii ca stâlpi mari şi suri se urcă” (Memento mori);
c) „Prin întuneric văd înalte / Chipuri de sfinţi p-iconostas” (Vis).
În structura „Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger” (Înger şi demon), elementul predicativ suplimentar „se apropie-argintoasă” defineşte întregul ansamblu al imaginii poetice, prin chipul angelic, materializând „umbra nalt-a unui înger”. Imaginea serafică încărcată de strălucire spirituală, „argintoasă”, e completată de hierofania tandră a verticalităţii – „umbra naltă”. Determinarea ante- şi postpusă regentului substantival „umbra” (cu morfemul determinării hotărâte) – „argintoasă umbra nalt-a unui înger” sporeşte expresivitatea imaginii poetice, desprinse dintr-un imaginar al sacralităţii. În imaginea nocturn-onirică răzbat „înalte/ Chipuri de sfinţi p-iconostas” (Vis), iar epitetul substantival „de sfinţi” motivează apariţia nocturnă, prin puterea de a ieşi din întuneric prin sacralitate, revelată celui ce cunoaşte misterul înalt.
În versul: „Tot mai nalţi trunchii pădurii ca stâlpi mari şi suri se urcă” (Memento mori), prin stilistica elementului predicativ suplimentar al lexemului „nalţi”, se remarcă nu doar parcursul ascensional al „trunchilor” (regent nominal), ci, în special, se relevă gradaţia ascensiunii marcată prin asocierea procesuală a verbului „se urcă”.
Notă. E aceeaşi imagine graduală prezentă şi în versul din grupajul D/ b: Şi [tu]să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă, / Ca marmura eternă ieşită de sub daltă – [să-mi răsari tu, femeie] (Gelozie) – „răsărirea”, ivirea ca „înălţime” e gradată, progresivă.
 
Note
1 D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 54.
2Lexemul înalt” cu formele paradigmatice nalt”, înaltul”, înaltele” etc. din grupajele A, Bocupă poziţia sintactică de atribut adjectival, cu excepţia sintagmelor A/ b; C/ a, b, unde are funcţia sintactică de nume predicativ, iar în sintagmele de la puncteleD/ b şi H/ b are funcţia de element predicativ suplimentar: „trunchii se urcă mai înalţi”.
3 D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 272.
4 D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 90.
 
Bibliografie
1. D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
2. D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
3. C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
4. E. Papu, Despre stiluri,Editura Eminescu, Bucureşti, 1986.
5. A. Rosetti, Limba poeziilor lui Eminescu, ESPLA, Bucureşti, 1956.
 
 
* Toate sublinierile ne aparţin – M.K.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog