Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Femeia care-a fost odată (I)

Ioan MÂNĂSCURTĂ

Alte articole de
Ioan MÂNĂSCURTĂ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

În lumea aceasta, deocamdată dragă nouă, cum a fost şi altora, lucrurile şi întâmplările se află într-o tainică legătură, pe care nu încerc s-o descifrez, iar mai exact evit riscul de a fi considerat nebun sau doar naiv. Aşadar, întâmplarea a făcut ca redactorul unui ziar să-mi propună să scriu săptămânal, pentru publicaţia pe care cu onoare o conducea la acea oră, tot ce mi-ar fi trăsnit prin cap. Adevărat este că în regiunea în care Domnia Sa bănuia că trăsneşte nici nu scăpăra măcar. Recunosc acest lucru, deoarece publicaţia cu pricina şi-a dat obştescul sfârşit şi acum ar fi cam târziu să-l acuzăm de lipsă de discernământ în alegerea autorilor... Oferta trebuia onorată, aşa că mi-am propus să-mi lansez facultăţile mintale în căutarea unui subiect în stare să-mi asigure eternitatea de-o clipă în paginile ziarului.
Întâmplarea, iarăşi, a făcut ca un amic să mă prindă de nasture şi să-mi spună o istorie. Sincer vorbind, este o istorie banală, pe care am tot ezitat să v-o povestesc, deoarece cam fiecare bărbat ajuns la o anumită vârstă are în memorie sau în fantezie mai multe dulci şi răscolitoare întâmplări de felul celei ce urmează. Uneori este mult mai profitabil ca lumea să te considere un bun visător de bazaconii, nu şi scriitor de ele. Din acest punct de vedere, sunt ferm convins că partea cea mai durabilă a creaţiei mele o constituie povestirile nescrise, fapt care mă îndreptăţeşte să expun doar subiectul. Uneori, când mă plimb prin bibliotecă, îmi dau seama că majoritatea cărţilor nu trebuiau scrise şi mă las mângâiat de un gând tainic că într-o viitoare istorie (deschisă) a literaturii s-ar putea să fiu încorporat în pleiada autorilor importanţi de povestiri nescrise.
Ideea cu povestirile nescrise mi-a venit din America, de unde am primit un Război şi pace, căruia-i mai zice şi Война и мир, al autorului L. N. Tolstoi, de numai patru pagini, format mic, pe care le-am citit cu plăcere în doar câteva minute. Pe scurt, în acest roman, cunoscut în lumea întreagă, eroina principală, Ana Karenina, începe un război deosebit de sângeros pentru a face pace... Da, cred că am luat-o razna sau, poate, americanii au încurcat ceva, după cum li-i năravul... Totuşi, dacă-i s-o spunem pe şleau, războaiele, oricât de sângeroase, au ca ţintă (sau în cătarea armei, cum vă place) pacea şi urmăresc instaurarea păcii, inclusiv a celei mondiale. Nu se ştie însă de ce, lucrul acesta nu prea reuşeşte. Asta între altele...
Istoria noastră este importantă, aproape măreaţă, nu prin evenimentele ce au alcătuit-o, ci tocmai prin lipsa acestor evenimente. Într-o dramă trebuie să existe cel puţin doi protagonişti, doi figuranţi care se consumă, se istovesc în confruntări de sentimente şi pasiuni. Am putea spune că şi în istoria noastră există acest duet, dar într-un mod foarte bizar şi neaşteptat pentru epoca noastră. Sigur, ceea ce urmează ar putea constitui subiectul unei povestiri de dragoste în stare să stoarcă lacrimi din toţi ochii odinioară frumoşi şi strălucitori, neuitând că pentru mâine toate zilele de dinainte se numesc odinioară. Zic aşa şi mă gândesc că ratez încă o dată şansa de a scrie o povestire pe gustul generaţiilor viitoare care, bănuiesc, vor învăţa să citească orice scriitură de la final spre început, cititul acesta fiind o reconstituire firească a unui destin de om normal. Oricum, metoda practicată curent în literatură nu mi se pare interesantă şi edificatoare în cazul dat. În alt caz – da, ar putea fi chiar foarte productivă. De exemplu, autorul anunţă moartea eroului în prima pagină, după care, pe parcursul altor cinci sute optzeci şi şase de pagini, narează cu mai mult sau mai puţin talent toate evenimentele care, în înlănţuirea lor şi secundate de destinul implacabil, au provocat tragedia din prima pagină. Este ca şi cum ai scoate mortul din mormânt şi l-ai trimite la plimbare sau l-ai fixa într-o crâşmă plină de muşterii. Îmi pare rău, dar trebuie să repet că nu e cazul nostru. În această povestire, de fapt, nu ne interesează decât deznodământul, care şi el nu este decât un final intermediar, în sensul că până la finalul propriu-zis ar putea să intervină nişte elemente latino-americane desuete şi capabile să transforme drama noastră într-o farsă. (Ceva cu un băiat şi o fată care s-au despărţit la douăzeci de ani, iar după asta fiecare a umblat de capul lui; el, fiind tată a opt copii pe care nu-i cunoaşte, află cu încântare că unul a fost zămislit cu fata ceea de douăzeci de ani, pe care a întâlnit-o acum, peste şaptezeci şi cinci de ani, la azilul de bătrâni. Habar n-am de unde ştia câţi copii are, dacă până şi faptul existenţei primului îi este comunicat de mămica acestuia abia peste trei sferturi de veac. Fără nicio trimitere la originea noastră comună, trebuie să constat că americanii ăştia latini sunt uneori mult mai zăpăciţi decât noi.)
Dar să revenim la subiectul acestei nescrise de mine povestiri, din care am zis că ne interesează doar năucitorul final. Deci, în tinereţea lui zbuciumată (păi, da, cum ar putea să fie altfel!), amicul a avut o relaţie, o iubire trecătoare care demarează spectaculos într-o seară şi îşi termină cursa într-o dimineaţă sau pe sub amiază... Depinde şi de temperamentul gagicei, şi de multe altele, pe care-i mai bine să le trecem sub tăcere, pentru a nu sfida bunele moravuri.
Acum simt că trebuie să schimb registrul, deoarece dragostea, chiar una pasageră şi străină, poartă în sine misterul zilelor de primăvară, în care şansa şi neşansa mugurului de a deveni floare sunt egale. Ideea este să vă fac să simţiţi că am călcat deja pe făgaşul liric, deşi înţeleg, cu toată tristeţea unor neîmpliniri sentimentale de altădată, că făgaşul nu duce prea departe şi că această povestire nescrisă, scrisă fiind, trebuia explorată de la alt capăt. Asta-i situaţia însă şi trebuie s-o acceptăm ca atare. Să urmărim, aşadar, puţinele întâmplări pe care a reuşit să le acumuleze această iubire, deoarece restul nu va fi decât o constatare a neîntâmplării unor relaţii ce păreau foarte promiţătoare.
Din bine cunoscute pricini neputând face acest lucru acasă, amicul s-a dat cu capul de pereţii biroului şi şi-a amintit că în prima seară au dansat într-o biserică ce avea la ora respectivă statut revoluţionar (alias bolşevik) de cămin cultural al mediciniştilor. Sfinţii de pe pereţii lăcaşului fuseseră daţi cu var numai până la jumătate, aşa că dezmăţul era vegheat totuşi de ceilalţi, la care bidineaua nu ajunsese. În lumina agitată a reflectoarelor, stafiile celor care dansau kazaciok se amestecau halucinant cu siluetele sfinţilor şi heruvimilor şi poate cu umbrele enoriaşilor ce îl căutaseră pe Domnul sub bolta bisericii...
Trebuie să recunosc, dacă-i să dau o notă, că n-a fost un debut tocmai strălucit. Şi mai trebuie să spun că, deşi nu sunt un tip complexat sau superstiţios, chestia cu dansatul în biserică mi se pare aducătoare de nenoroc, în istoria cunoscută existând multe exemple în acest sens. Deşi depinde cum priveşti lucrurile. Unul, din profunde convingeri ateiste, dar mai mult pentru o sticlă de votcă rusească, se căţărase, odinioară, şi dăduse jos crucea de pe biserică. Ei, da, nu există votcă rea, există votcă puţină... Nu există femei urâte, ci... (vezi mai sus). Mai încoace, când sfântul lăcaş revenise la menirea primordială, ateistul nostru umbla cu două scânduri legate în cruce, pretinzând că ar fi chiar crucea pe care, odinioară, o dăduse jos de pe biserică. Unica lui revendicare era o sticlă de votcă, după care crucea, tot cu mânuţa lui, ar fi fost reinstalată la locul ştiut. Autorităţile creştine şi democratice au considerat că două sticle de tărie contra unei singure cruci ar fi o exagerare şi insul s-a mistuit cu tot cu cruce într-o negură în care marfa şi serviciile lui or fi având căutare.
Următoarea scenă însă vine să confirme că amicul meu şi prietena lui erau tineri normali, adică nişte nebuni frumoşi şi zăluzi, cărora intuiţia le spune că orice împlinire se produce la marginea prăpăstiei. Cel puţin, acolo unde suprafaţa plană a planetei se fracturează şi devine brusc verticală, sentimentele capătă măreţie şi dorinţa de zbor devine irezistibilă. Deşi este niţel teatrală, scena îmi place. Imaginaţi-vă: într-un miez de noapte, în Valea Morilor, băiatul şi fata au escaladat „roata dracului”... Şi încă ce roată! O ruină care devenise inpracticabilă din cauza vechimii şi nu mai era păzită de nimeni. Oricine dorea să-şi frângă gâtul, n-avea decât s-o facă fără asistenţi şi bocitoare. Cred că în leagănele acelei instalaţii ciclopice, pe timpurile când aceasta funcţiona şi motoarele ei purtau tinerii peste coroanele copacilor, au fost făcute multe declaraţii de dragoste. Nu mi-am putut imagina însă că cineva ar putea să urce în miez de noapte pe fiarele ruginite la ameţitoarea înălţime pentru a...
Ei bine, amicul nu era îndrăgostit.
Bănuiesc însă că în noaptea adâncă, între pământ şi stele, zbura un înger singuratic care a văzut singurătăţile lor crispate pe metalul rece şi s-a simţit obligat să le transmită ceva din căldura lumilor din care venea.
Iată că uşor-uşor ne apropiem de finalul acestei povestiri cu neîntâmplate întâmplări. N-a mai rămas decât un singur pas, dar pe care ezit să-l fac, de teamă că deziluzia Domniilor Voastre ar putea fi cumplită şi, prin urmare, ucigătoare pentru autor. Oricum, încerc să salvez aparenţele şi vă reamintesc că am declarat din start că istoriile de felul acesteia demarează spectaculos într-o seară şi îşi termină cursa într-o dimineaţă sau pe după-amiază. Îmi pare rău, dar nu pot schimba nicio literă în această afirmaţie.
Fiţi atenţi! În dimineaţa zilei aceleia colegii cu care amicul împărţea camera de cămin au plecat la cursuri, iar el a rămas să-şi împlinească somnul. Şi în somnul cela profund şi transpirat după o noapte nedormită a venit fecioara şi i-a adus o cafea. A, nu era un vis, venise cu adevărat...
După un timp ne-am despărţit, explică amicul, nici nu ştiu de ce, nu-mi amintesc şi nici n-are importanţă, ştiu că n-a fost ceva urât, a fost o despărţire ca atâtea altele. Cred că nici n-am mai văzut-o, deşi era şi ea studentă la universitate. Târziu, cineva mi-a şoptit că fata plecase definitiv de la facultate şi uitarea a intrat în vigorile ei. Cred că uitarea ar fi durat cât o viaţă de om, dacă n-o întâlneam zilele trecute. După aproape treizeci de ani de uitare, am avut senzaţia că m-am prăbuşit în sine. Doamne, ce hău insondabil, şi nicio luminiţă în preajmă...
Aici trebuie să facem o pauză, pentru că aşa cer legile genului abordat. La drept vorbind, avusesem eu chiar de la bun început o bănuială că însăşi scrierea povestirii se va transforma într-o dramă. Fiind publicată în foileton, de obicei la distanţă de o săptămână, finalul pe care-l anunţasem năucitor, dar pe care nu-l cunoşteam, se tot îndepărta. La un moment dat, apare un tip morocănos sau doar supărat şi mă ia la rost că nu-i frumos să-mi bat joc de propriul cititor. Am înţeles că cititorul este chiar persoana din faţa mea şi am admis că mai greşesc şi eu uneori, dar că, de fapt, îmi iubesc cititorii, în general, şi pe Domnia Sa, în particular, ceea ce a părut să-l calmeze întrucâtva. Bine, a zis, mie, cel puţin, îmi poţi spune cu ce se termină povestea? Amicul ăsta, al tău, ce face cu tipa? Că tot trebuie să se întâmple ceva?... Se iubesc iarăşi, înţelege că a iubit-o toată viaţa, divorţează de nevastă-sa, o omoară, află că astălaltă, cu care s-a dat în scrânciob, a fost până mai ieri soţia unui boşorog de milionar căruia i-a făcut prohodul şi acum este putredă de bogată?... De ce naiba mă chinui, mi-am pierdut până şi somnul, spune odată cu ce se termină, dacă tot pretinzi că nici nu este o povestire, ci doar subiectul unei povestiri!
Tirada aceasta m-a impresionat atât de puternic şi a picat atât de savuros în gâtlejul orgoliului meu, încât n-am pregetat să-l invit în aceeaşi clipă într-un local în care se adunau scriitori, ziarişti şi fete, toţi decepţionaţi de prestaţia puterilor din timpurile mai mult sau deloc cunoscute. Acolo i-am explicat pe îndelete tainele scrisului şi l-am iniţiat cu binişorul că până a termina de scris o povestire, chiar şi una nescrisă, este prematur s-o povesteşti cuiva şi că tocmai din acest motiv sunt autorul a nenumărate povestiri nescrise. Pe măsură ce-i debitam toate acestea, insul devenea tot mai blând şi de la o vreme am observat că ori se teme de mine, ori mă respectă nemărginit. Drept că şi domnişoara care servea la masă era foarte sprintenă şi era suficient ca privirea mea să alunece întâmplător în direcţia ei şi paharele se umpleau parcă de la sine. În consecinţă, insul a consimţit să fie răbdător, urmând să afle finalul la timpul potrivit. Subiectul însă continua să-l preocupe şi m-a întrebat dacă nu găsesc nicio asemănare între eroina mea şi fata ce-şi plimba graţiile prin local. I-am explicat răbdător că pe asta, pe eroina mea, n-o cunosc şi am certitudinea că nici nu-mi este scris s-o cunosc. Cititorul meu însă era atât de insistent, încât de la o vreme am început să cred că fata ceea de acum treizeci de ani a hotărât să ridice niţel vălul şi a trimis-o pe fiica sau pe nepoata ei sub văzul nostru dornic de adevăruri nepermise. Fireşte, acest detaliu ar fi dat profunzime subiectului meu şi ar fi fost un argument forte într-o mai veche dispută despre caracterul continuu al timpului.
Am renunţat la acest detaliu a doua zi, deoarece publicarea în foileton nu este productivă şi uneori provoacă dispute mult mai înverşunate decât cele cu unitatea dintre timp şi spaţiu.
O doamnă divorţată, după ce a citit ceea ce reuşisem să aştern pe hârtie din această povestire nescrisă, a strâmbat din năsuc şi a zis că era mai bine să-mi fi găsit o ocupaţie mai nobilă, în sensul că unui bărbat care se vrea serios nu-i stă nici bine şi nici spor la autoritate nu are dacă este preocupat de astfel de fleacuri. În primul rând, trebuie să fim de acord că nepreţuita doamnă are dreptate. Lumea e plină de probleme, iar noi dăm în treier nimicurile şi scuturăm nişte imaginare treanţe rămase din rufele de acum treizeci de ani... Sunt gata însă să merg şi mai departe şi să declar până şi în faţa unui tribunal internaţional că femeile au întotdeauna dreptate când se pronunţă asupra unui subiect legat de iubirea dintre un bărbat, oarecare, şi o femeie, alta decât ea.
Fiindcă tot veni vorba, recunosc că, în clipa în care mi s-ar cere părerea, aş declara univoc că cea mai cuminte femeie din toată istoria omenirii a fost Eva, ea, Eva, fireşte, şi cu Adam constituind cuplul ideal. În contextul dat nu mă interesează nici măcar păcatul originar, deoarece, oricum, cineva trebuia să-l comită. Adam era unicul bărbat abordabil şi Eva n-a avut nevoie de discernământul de care trebuie să dea dovadă până şi cea mai amărâtă femeie din zilele noastre suprapopulate cu indivizi care de care mai haioşi. Pentru Eva era absolut clar cine este ursitul ei, trăind fericită alături de el până la adânci bătrâneţe. În epoca contemporană treaba asta este total lipsită de perspectivă şi din cauza aceasta istoriile de iubire au devenit o adevărată molimă. Intuiţia îmi spune că, în lipsă de alte candidaturi, amicul meu şi prietena lui aveau toate şansele să devină o pereche ideală. Chiar dacă ar fi apărut în relaţiile lor nişte disensiuni, erau condamnaţi să se întoarcă unul în braţele altuia. Şi evenimentul nu s-ar fi produs peste treizeci de ani, de exemplu, ci mult mai curând. Dar ce spun eu! Peste treizeci de ani revenirile sunt posibile doar în filmele în care dragostea poate fi reluată de oriunde îţi trăsneşte prin cap, peste treizeci sau peste şaptezeci şi cinci de ani. Deşi...
De fapt, contradicţiile care se iscă uneori între sexele opuse (de ce „opuse”?) nu ţin de esenţă, ci de nişte nuanţe cu totul neînsemnate, iar nenumăratele drame şi tragedii descrise cu atâta lux de amănunte din nu mai ştiu ce antichitate până în prezent nu demonstrează decât faptul că omul are o necesitate genetică de a se da în spectacol.
Fireşte, dacă numitele conflicte sunt şecspirizate (de la Shakespeare), ele devin nemuritoare, în sensul că moartea celor doi copii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, este asistată de mai multe secole de milioane de oameni, pe care, cu toată bunăvoinţa care mă caracterizează, îi bănuiesc de sadism.
Ca să nu fiu învinuit de nu mai ştiu ce păcate, explic: un coleg de-al meu zicea că a fost la douăzeci şi nouă de spectacole cu Romeo şi Julieta, montate la teatre diferite, după care a mai vizionat şi unsprezece filme cu acelaşi subiect. Ajunsese, ca să zicem aşa, expert în materie şi putea să-ţi vorbească ceasuri întregi în care spectacol sau în care film bieţii copii mor mai frumos. (Doamne fereşte!) Domnule, zicea el după vizionarea unui film semnat de un regizor englez, în patria lui Shakespeare Romeo şi Julieta nu mai ştiu să moară. N-am remarcat nici urmă de entuziasm în faţa morţii, ăştia, Romeo şi Julieta englezilor, mor în silă, doar pentru că aşa i-a programat autorul... Italienii, în schimb, au făcut o bombonică de film, să-ţi lingi degetele, nu alta. Până să moară, eroii se chinuiesc suficient, ca să-ţi dea lacrimile, chiar dacă eşti un nesimţit. Sunt sigur că, dacă ar fi fost să vadă filmul, Romeo şi Julieta ar fi murit mult mai elegant şi mai veridic, am în vedere, pe timpurile lui Shakespeare... Sud-americanii (ce naţie o mai fi şi asta?) au făcut un film în care eroii mor pe parcursul a şase episoade. Dacă erau deştepţi, puteau întinde moartea şi în zece sau douăsprezece episoade...
Ultima frază, într-un chip neînţeles, îmi readuce în memorie dialogul purtat de doi cheflii, dintre care unul avea studii superioare, iar celălalt era şi mai beat. Întâmplarea se consuma într-un an când printre stelele noastre îşi plimba coada o cometă hoinară.
Cetăţeanul care nu avusese acces la înaltele şcoli a declarat că fenomenul atunci vizibil pe cer este un semn de la Dumnezeu.
– Am cincizeci de ani, zicea el, şi n-am mai apucat aşa ceva. Sigur că-i un semn de la Dumnezeu. Poate că prevesteşte sfârşitul lumii. Nu întâmplător vaca mea a rămas anul acesta stearpă...
Ăst cu studii superioare s-a apucat să-i vorbească despre corpuri cereşti, perioade de revoluţie şi alte prostii.
Tipul fără studii era însă foarte încăpăţânat şi o ţinea una şi bună: dacă nu, minunea lui Dumnezeu!
Ăstălalt, ca să fie convingător, îi explică amănunţit ce face cometa şi că urmează să apară la orizontul Pământului peste alţi o mie şase sute şaizeci şi opt de ani, după care adăugă:
– Ai să vezi!
– Cum să văd, peste atâta amar de ani? se minună tipul încăpăţânat şi chiar că avea dreptate să se minuneze.
– Asta te priveşte, răspunse calm savantul inferiorului său spiritual.
Să revenim la istoria noastră, nu însă înainte de a face unele precizări. Sigur, dacă era să scriu o poveste de dragoste, făceam pe dracu-n patru ca fiece femeie să se recunoască în eroina principală şi lacrimile care urmau să se prelingă pe obrajii eroinei ar fi fost şi lacrimile cititoarei mele. Sau invers. În istorie există şi cazuri mai speciale, pe care le voi aborda cu altă ocazie. Nu rezist însă tentaţiei şi vă reamintesc că scriitorul Tolstoi Lev Nicolaevici zicea că Ana Karenina este el însuşi, iar Flobert se identifica, par exemple, cu madame Bovary. Bănuiesc că şi ăsta nu-i decât un truc prin care se urmărea atragerea cât mai multor femei în mrejele lecturii, acestea bănuind că ar fi vorba de nişte perversităţi sau de ceva asemănător...
Iată o istorioară în care rolul principal îl joacă amicul N. Dacă i-am zis N, nu înseamnă că este agent secret sau constructor de rachete, ci că nu vreau să-i divulg numele. Are omul familie, amantă, fete de măritat şi alte necazuri. Istorioara însă pare instructivă şi arată cât de eficiente sunt metodele netradiţionale în orice treabă serioasă. Sigur că nu este o istorie de dragoste, aşa cum o înţelegem noi în contextul dat, dar, oricum, este o poveste şi iată v-o spun.
În tinereţea noastră zbuciumată din îndepărtatele timpuri ale stagnării mulţi şi-au consacrat anii cei mai frumoşi luptei cu religia şi au ajuns mai apoi oameni de stat şi academicieni, ceea ce nu mi se pare de mirare. După cum se ştie, Dumnezeu are domiciliu stabil în ceruri şi nu poate coborî oricând pe Pământ ca să tragă cuvenita pereche de palme fiştecărui târâie-brâu sau flecar. În felul acesta se crea impresia că tinerii ateişti obţin victorie după victorie.
Dar nu asta ne interesează, ci faptul că amicul N s-a angajat absolut întâmplător în lupta contra religiei, dar s-a comportat bărbăteşte şi pe alocuri chiar eroic. N-a ştiut însă să tragă foloase din fapta sa, nici să facă din ea un bun al maselor largi. Drept confirmare, n-a devenit om de stat, academician sau măcar activist de partid.
S-o luăm însă de la început. Într-o seară amicul N se duse la bortă... Mda, trebuie să vă explic ce-i aceea bortă. În zilele noastre democratice celor care vor să-şi scarpine limba sau doar să facă scandal li s-au pus la dispoziţie mai multe râpe şi pieţe, unele aflate chiar în centru, aşa că zurbagiii şi alte elemente declasate tulbură mereu ordinea publică. Pe timpurile grele şi nedemocratice însă treaba asta cu scărpinatul limbii se făcea în bortă. Borta de obicei era un subsol în care se adăposteau pictorii destrăbălaţi care nu voiau să înţeleagă că numai realismul socialist îi poate scoate în rândul oamenilor normali.
Ah! Ce timpuri...
Când mergea un suprarealist pe stradă, din urma lui veneau numaidecât doi realişti în civil. Iar dacă la bortă se adunau trei inşi, puteai fi sigur că minimum unul dintre ei este preocupat în exclusivitate de securitatea statului.
Acum, dacă ştiţi ce înseamnăbortă, trebuie să vă spun că în seara cu pricina amicul N s-a dus la pictorul relativ destrăbălat Z, dar nu la cel care credeţi voi, ci la Z care în realitate este P, dar îl vom numi Z ca nimeni să nu priceapă despre cine este vorba. De menţionat, că de astă dată la Z nu erau trei inşi, ci şase – vă daţi seama! – aşa că statul putea să doarmă liniştit, deoarece dinspre bortă nu-l ameninţa nici un pericol.
Situaţia fiind clară, amicul N se plictisi brusc şi în următoarele trei sferturi de oră dădu semne de viaţă numai la vederea paharului plin. Şi fiindcă acesta – am în vedere paharul – se umplea cu o frecvenţă uluitoare, şi semnele de viaţă erau cât se poate de viguroase.
Ar mai fi de spus că relativ destrăbălatul pictor Z tocmai lucra la un film cu un popă sturlubatic şi avea în borta numită atelier recuzita necesară pentru a-l popi până şi pe un ţap. Văzând odăjdiile, amicul N îşi uită plictiseala, deveni chiar inspirat şi dori numaidecât să afle dacă n-o fi având vocaţie de preot. Şi să ştiţi că avea! De cum îşi puse sfintele veşminte, începu a vorbi în dodii şi a cânta la psalmi de mai mare dragul. Lăuda în special viaţa fericită, viitorul luminos, proslăvindu-l pe înţeleptul şi nemuritorul pe atunci conducător al ţării şi punându-i pe toţi să pupe sfânta cruce. Circ, nu alta!
Tăman când veselia era în toi, în bortă coborâră două îngeriţe pe nume Lili şi Mimi (ambele cu accent pe ultimul i), iar mai exact – Leolea şi Maşa. De fapt, numai îngeriţele lipseau, aşa că părintele N se dezlănţui ca un leu aflat în călduri. La un moment dat avu fericita idee s-o spovedească pe preacuvioasa Lili. Probabil, ca să aibă cu ce-o împărtăşi, înşfăcă de pe masă o sticloanţă cu vin, pe care o băgă în buzunarul pantalonilor, săltând poalele veşmintelor bisericeşti.
Deoarece subsolurile, după cum am arătat mai sus, au în ele ceva necurat, amicul N o pofti pe îngeriţă afară. Pentru a crea condiţii optime pentru spovedanie, îşi strecură o mână pe talia ei sau poate doar cu vreo şchioapă-două mai jos. La acest semn îngeriţa Lili îi dezvălui că este fecioară, fapt care îl dezamăgi întrucâtva pe amicul N, dar numai atât ca să-şi aprindă o ţigară. Îngeriţa bătu din aripi, cerând şi ea tabacioc, după care îi destăinui că îl iubeşte cu patimă încă din faşă. Faptul acesta, nu se ştie de ce, îl întristă pe amicul N şi îl făcu să-şi amintească de sticloanţa cu vin pentru împărtăşanie. Trase câteva înghiţituri, golind sticloanţa pe trei sferturi, şi, fireşte, îi dădu şi fiinţei de alături. Pătimaşa fecioară i se lipi recunoscătoare de piept şi îl anunţă că, de fapt, nu era tocmai fecioară, adică era, dar nu categoric şi nu iremediabil, ca altele, deoarece fusese violată de un cretin care, fireşte, o lăsase îngreunată şi fugise ca un porc de câine ce era, dar că ea însăşi... Ei, şi aşa mai departe.
Amicul N, când mai auzi şi această noutate, se mâhni grozav şi observă că în realitatea noastră socialistă de pe atunci se petrec anumite evenimente interesante. O parte din populaţia civilă a oraşului, uitând că n-are învoire să se adune în grupuri mai mari de trei persoane, se oprise din mişcare şi-şi exprima în fel şi chip entuziasmul. Unii scuipau, alţii înjurau, iar ceilalţi se distrau râzând. Un grup nu prea numeros, alcătuit din două femei, trei bărbaţi şi o babă chioară, ridica ocări la adresa feţelor bisericeşti, care le corup pe tinerele neştiutoare, şi a religiei, în general. Atunci N îşi uită mahna şi deveni curios, încercând să înţeleagă cu mintea lui de popă făcut ce eveniment burzuluise poporul nostru paşnic şi unde se află obiectul spre care ţinteau sentimentele contradictorii ale mulţimii ateiste. După o scurtă investigaţie, descoperi că numitul obiect era chiar el şi-şi săltă a nedumerire un umăr, făcând să se bălăbănească crucea masivă de la gât. Aici amicul N înţelese dintr-o dată mai multe lucruri: că dăduse involuntar o lovitură zdrobitoare religiei din preajma borţii, că în lupta aceasta nu va avea nimic de câştigat şi că trebuie să se retragă de pe câmpul de luptă cât îi lucru cu cinste.
– Intră, fiico, în bortă, grăi amicul N către îngeriţa Leolea, să ne cătăm de cele sfinte.
Cam atât. Pe atunci, ca şi acum, îngeriţele erau jumulite după o metodă foarte veche.
Totuşi, pentru bunii şi credincioşii mei cititori, trebuie să recunosc că nici eu însumi nu înţeleg de ce am băgat această snoavă într-o poveste de dragoste cu un final anunţat uluitor...
Ceea ce urmează, deşi n-are nicio legătură cu subiectul nostru, arată că dragostea poate veni pe căi ascunse şi îşi vădeşte existenţa în chipurile cele mai neaşteptate, aşa că merită efortul să daţi dovadă de cât mai multă fantezie. Sigur, unii ar putea să presupună că-i vorba de o dereglare psihică mai rar întâlnită, de o ţicneală sau de mania de a fi mai altfel decât alţii. Eu însă înclin să cred că viitorul şi trecutul stau tot timpul împreună, într-un loc numit prezent, în care întâmplările de odinioară şi cele ce vor fi să urmeze îşi dau întâlnire...
În seara ceea, adică într-o seară oarecare, m-am întâlnit cu Scriitorul. Majuscula nu este întâmplătoare, dar nici nu spune mare lucru, deoarece vizează nu atât splendoarea operei, cât vârsta matusalemică, dar... (mare pauză de gândire) ...o vârstă matusalemică virtuală. Oricum, avusesem la un moment dat năstruşnica idee că personajul biblic de 962 de ani era un june necopt în comparaţie cu patriarhul literaturii aborigene. O să încerc să explic de unde s-a luat această tâmpenie în capul meu.
Fiind şi eu la o vârstă cu amintiri...
Ah, ce greu îmi vine să vă explic un lucru atât de simplu! Orice copilărie îşi este suficientă şi nu are pe durata ei decât înţelegerea de a fi aici şi acum. Trecutul este ca umbra care se ţine de tine, dar pe care n-o observi, deoarece în măreţia zilei – şi orice zi din copilărie este măreaţă! – nu înseamnă nimic în comparaţie cu o libelulă. Viitorul? Viitorul nu înseamnă în copilărie decât răsăritul soarelui, iar soarele oricum este obligat să răsară... Abia după ce alternarea răsăriturilor şi apusurilor devine o evidenţă, ne trezim între trecutul cu amintiri şi viitorul cu vise tot mai puţine.
N-aş putea spune ce vise îl căutau pe Scriitorul nostru din viitor. Poate că el în general anulase viitorul şi se culcase în gura trecutului, ştiind că acesta nu-l va scuipa de pe limbă. Prezentul era clar, în sensul că se consuma de decenii (alţii zic că de veacuri) în unul şi acelaşi loc, cu aceeaşi ţigară de împrumut şi cu acelaşi etern însetat pahar. În tagma celor care îşi câştigă votca şi pâinea cu peniţa sunt răspândiţi grafomanii. Ei bine, Scriitorul nostru se încadra în categoria mitomanilor. Avea, fireşte, un mit personal, palpitant, dar greu de verificat, care într-un mod ciudat şi, totodată, firesc se împletea cu nenumăratele mituri ale lumii. Dacă îl ascultai mai mult timp, rămâneai cu impresia că Herodot însuşi îi povestise despre Atlantida, iar Ulysse o luase razna la îndemnul Scriitorului ş.a.m.d. Dacă tot ţineţi să vă satisfaceţi curiozitatea, n-aveţi decât să mergeţi la Cadavrul Vesel, pentru că este tocmai localul unde l-am întâlnit şi eu acum treizeci de ani şi alaltăieri.
– Scrii o poveste de dragoste, nespălatule, zise Scriitorul.
Apropo, acest „nespălatule” era apelativul generalizat pe care îl folosea Scriitorul în relaţiile cu ceilalţi muşterii, indiferent dacă fusese sau nu cu ei la baie. Gura lumii zice că un proaspăt debutant, disperat de faptul că fusese avansat nemeritat la gradul de „nespălat”, venise într-o zi cu un lighean cu apă şi îşi spălase îndelung picioarele şi alte părţi ale corpului în faţa Scriitorului, gândind el, în mintea lui necoaptă de debutant, că ar putea să-i impună expertului în igienă o nouă concepţie estetică. Ca să nu lungim vorba, constat că lumea este plină de naivi.
– Ba nu, i-am răspuns, este mai mult un subiect, căruia i-am pierdut logica desfăşurării. Cred că pe undeva o să-i pun un punct mare şi o să-l leg de gard.
– Poveştile de dragoste nu pot avea logică. Ţi-o spun în cunoştinţă de cauză. Sau poate că au o logică proprie, inaccesibilă celui care le scrie. Am înţeles acest lucru încă acum patruzeci şi nouă de ani şi am renunţat la scris. Ai cele mai nobile intenţii, te ambiţionezi să apropii oamenii de divinitate, dar până la urmă tot rahat iese.
– Aţi putea să mai încercaţi.
– Categoric, nu!
– Vreţi să spuneţi că despre asta poţi scrie doar la o anumită vârstă?
– Nu, altceva este la mijloc, mult mai trist.
– Vă dor, ca să zicem aşa, amintirile?
– Da, asta e... Dar nu-i vorba de amintirea unor relaţii, de regretul unor neîmpliniri, ci de ceva mult mai adânc şi răscolitor.
– O dragoste nefericită, care v-a marcat?
– A, ar fi prea simplu! În tinereţe am scris câteva povestiri de dragoste, inspirate, cum s-ar spune, din propria experienţă. Cea care urma să-mi servească drept prototip era de obicei una dintre iubitele mele, toate tinere, frumoase, cu picioarele crescând din umeri, cu ochii albaştri sau negri, în care sclipesc promisiunile cele mai generoase... Totul mergea bine, la o anumită vârstă subiectele de acest fel sunt foarte productive. Naiba ştie însă cum se făcea, dar în final iubita murea...
– Într-o povestire se întâmplă orice... Autorul este cel care decide: poate să omoare un erou, dar poate să-l învie din morţi, chiar dacă aşa ceva i s-a întâmplat numai lui Lazăr şi numai cu ajutorul lui Iisus... Până şi cel mai naiv cititor ştie că majoritatea întâmplărilor descrise într-un roman sau într-o povestire ţin de domeniul imaginarului.
– Nu, murea cu adevărat. Murea iubita mea care servise drept prototip. Cu mici deosebiri, murea în circumstanţe identice cu cele descrise în povestire.
– Simplă coincidenţă... Autorul este liber să imagineze orice.
– Dacă ajungi la două, la trei şi la patru cazuri, coincidenţele se prefac în blestem.
– Sunteţi superstiţios?
– Nu cred, dar pentru orice eventualitate am evitat să mai provoc destinul. I-am lăsat pe oameni să-şi trăiască viaţa în legea lor. Şi am înţeles că dragostea poate avea şi o altă împlinire decât cea cu care ne-am obişnuit în această lume şi pe care o credem unica valabilă.
 
(Va urma.)
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog