Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVENIMENT

Doar o singură vorbă pentru Nicolae Mătcaş

Andrei STRÂMBEANU

Alte articole de
Andrei STRÂMBEANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Stimate domnule Nicolae Mătcaş, faptul că sunteţi sărbătorit în una din cele mai elegante şi, de ce nu, cele mai oficiale săli ale Palatului Republicii, în prezenţa domnului Mihai Ghimpu, Preşedinte al Parlamentului şi Preşedinte interimar al Republicii Moldova, în prezenţa Excelenţei Sale Ambasadorului României la Chişinău, domnul Marius Lazurcă, a înalţilor reprezentanţi ai Guvernului, a actualilor şi foştilor deputaţi, miniştri, oaspeţi importanţi din Bucureşti, academicieni, scriitori, cadre didactice, ziarişti, intelectuali şi simpli admiratori ai talentelor cu care v-a înzestrat Dumnezeu, – cât face doar fondarea revistei „Limba Română”, cunoscută astăzi în tot arealul românesc şi în străinătate – mă scuteşte de nevoia de a evalua încă o dată meritele dumneavoastră ca filolog, poet şi, mai ales, ca prim reformator al învăţământului în anii deşteptării noastre naţionale, pe când eraţi ministru al învăţământului (1990-1994), merite despre care au vorbit aici atât de frumos şi documentat antevorbitorii mei.
Decorarea dumneavoastră cu Ordinul Republicii de către preşedintele Mihai Ghimpu vine ca un act de dreptate pentru toate realizările şi suferinţele de care aţi avut parte în viaţă. Felicitări!
Discursul meu, de fapt, se vrea a fi o replică la cele afirmate aici despre o altă personalitate de excepţie, ex-ministrul culturii, Ion Ungureanu, care, cică, a dat dovadă de mult curaj şi patriotism, ca vorbitor pe la mitingurile de pe Piaţa Marii Adunări Naţionale.
Adevărat, apariţiile dlui Ion Ungureanu au fost şi sunt până astăzi memorabile. Dar, scuzaţi, pe la mitingurile de pe Piaţa Marii Adunări Naţionale au mai luat cuvântul şi alţi actori de teatru sau actori politici, ca să-i numesc aşa, dar pe majoritatea din ei noi i-am uitat. Mai corect, le-am uitat discursurile. Se întâmplă asta din cauza trecerii timpului? Nu! Că altfel de ce am ţine minte unele vorbe spuse încă pe timpurile biblice? Importă ce spune şi, mai presus, cine spune.
Or, Ion Ungureanu, înainte de a da dovadă de mult curaj şi patriotism la tribună, vă amintesc, a creat, la Chişinău, în pofida îngheţului comunist, a absurdităţilor comuniste, a cenzurii impuse de comunişti şi a cenzurii din noi, zic, a creat un adevărat teatru românesc, „Luceafărul”, care în anii de tristă amintire devenise unica noastră biserică naţională, unde mergeam să ne împărtăşim şi să ne curăţim de păcate.
Pentru acest românism nepermis, Ion Ungureanu a fost alungat din teatru, a fost nevoit să părăsească republica, dar nu a renunţat niciodată la convingerile sale. A rămas Ungureanu şi în exil, la Moscova, la Teatrul Armatei, un teatru desconsiderat de „intelighenţia” rusă: a făcut spectacole de triumf din piesele facile, radiofonice, filosovietice ale lui Ion Druţă şi a fost declarat de revista rusească „Teatr” unul din primii cinci mari regizori sovietici. Iată din ce cauză apariţiile acestui om la tribună sunt memorabile. Or, a da dovadă de curaj şi patriotism cu permisiune de la poliţie, vorba lui Caragiale, înseamnă să fii un demagog.
Spun astea fiindcă, observ, a devenit o obsesie pentru unii, fie la microfon, fie în presă, moda de a se ocupa în prezent de trecutul lor. O mai spun şi pentru că, ştiu, există nenumăraţi oameni care preferă anonimatul, deşi au făcut fapte patriotice, au ţinut şi continuă să ţină la identitatea lor românească. Aceşti oameni merită tot respectul nostru.
Un exemplu. Un văr de al meu mi-a arătat odată, pe timpurile sovietice, o chitanţă pe care o păstra ca pe o scumpă relicvă. Fiind cu serviciul militar într-o unitate de blindate, undeva pe cursul de jos al Volgăi, într-o zi de vară toridă, era atât de însetat, încât, la un moment dat, i s-a arătat, ca un miraj, satul natal, Fântâna Albă şi fântâna lui Colea Carp, vecinul nostru, de unde luăm apă şi până azi.
– Credeam că înnebunesc. Văd case oblonite cu albastru, prispe de lut, cerdacuri de lemn, garduri, beciuri de piatră, pomi, flori – totul ca la Fântâna... Am sărit din maşina blindată, urmat de alţi soldaţi şi am cucerit imediat o fântână... dar mai întâi o femeie, căruia i-am luat din mână căldarea cu apă şi i-am băut-o toată. Nu trece mult şi mă pomenesc înconjurat de mai multe femei, toate cu copii în braţe sau ţinuţi de mână. Credeam că alergaseră ca să mă certe. Femeile însă îndemnau copiii să-mi spună, în limba noastră, cum îi cheamă, că sunt şi ei moldoveni ca mine. Probabil, atunci când i-am luat femeii căldarea cu apă, am zis că mor de sete, sau altceva, tot în limba noastră. În fine, toţi am fost invitaţi în casă, am fost ospătaţi cu drag. A venit să mă vadă preotul din sat, un moldovean. Am cântat cântece vechi cu lacrimi de bucurie.
La despărţire oamenii mi s-au plâns că nu au cărţi de poveşti pentru copii. Eu le-am promis cărţi. Şi ne-am despărţit cu lacrimi...
Imediat i-am scris soţiei, care, ştii, este învăţătoare, şi ea le-a trimis mai multe pachete de cărţi româneşti. Uite, am păstrat una din acele chitanţe. Poate vorbeşti cu cineva de sus, să aibă grijă de fraţii noştri împrăştiaţi prin lume. S-ar bucura, cum ne-am bucurat noi, soldaţii, de apă şi de primirea care ni s-a făcut în acel sat moldovenesc de lângă Volga.
Vărul meu a decedat la Fântâna Albă, Dumnezeu să-l ierte, până a deveni noi independenţi, până să înceapă la noi comercializarea patriotismului. Eu cred că gestul său – trimiterea cărţilor, păstrarea chitanţei cu pricina, bucuria şi mândria de a fi întâlnit moldoveni de ai noştri departe de ţara noastră – constituie un act patriotic, chiar dacă microfoanele de la mitingurile de pe Piaţa Marii Adunări Naţionale n-au auzit de el.
Dragă Domnule Mătcaş, încă o dată felicitări!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog