Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Retorica peisajului şi fascinaţia vizualităţii în pastelurile lui Vasile Alecsandri

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Pastelurile lui Vasile Alecsandri fac dovada peremptorie a unui poet pentru care lumea exterioară este asumată în primul rând prin intermediul vizualităţii. Atent cu precădere la suprafeţele, liniile, culorile şi formele peisajului circumscris liric, ochiul autorului ştie să discearnă proporţii, să fixeze perspective sau să rezume distanţele dintre obiecte la o figuraţie a esenţialului. Vizualitatea fiind, ca să zicem aşa, facultatea dominantă a autorului, lumea, aşa cum este ea transcrisă în stampele pastelurilor, ne apare dominată de imagini motorii, de sugestii ale mişcării, de linii şi de suprafeţe aflate într-un raport de echilibru instabil, prin care între eul contemplativ şi realitate se conturează o corespondenţă certă, o armonie mai mult sau mai puţin secretă. Malul Siretului e un pastel reprezentativ pentru creaţia lui Alecsandri. Momentul zilei care este fixat aici este acela al matinalităţii, moment al expansiunii senzoriale, al suavităţii şi al delicateţii de a fi şi de a simţi. Desfăcute din strânsoarea tenebrelor, lucrurile şi fiinţele îşi regăsesc o prospeţime originară, un relief marcat de neprihană şi, în acelaşi timp, de o anumită incertitudine a fiinţării. E ca şi când poetul ar asista la regăsirea identităţii de sine a realului, după experienţa nocturnă a nediferenţierii. „Aburii”, comparaţi cu nişte „fantasme”, sporesc sugestia de vrajă a indecisului, de ezitare senzorială, de mister şi nedisociere de care momentul dimineţii este marcat.
Totodată, imaginea matinalului se încarcă şi de unele conotaţii fantastice, de unele dimensiuni ale fabulosului, un fabulos tratat în peniţă miniaturală şi în regim al ostentaţiei vag manieriste, şi care e sugerat mai ales de comparaţia râului cu un „balaur”: „Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică / Şi, plutind deasupra luncii, pintre ramuri se despică, / Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur”. Poziţia eului liric este aceea a unui contemplativ, ce se situează într-o postură privilegiată şi care se abandonează cu totul farmecului reprezentării peisajului, precum şi unei stări de somnolenţă ce-i cuprinde încet-încet simţurile şi gândirea. De altfel, la această stare de somnolenţă, de toropeală senzitivă contribuie şi spectacolul curgerii, al unduirii necontenite, al prefacerii heracliteene a apei, care, în mişcarea sa neîntreruptă, ne oferă o imagine paradoxală de linişte şi tumult contras în sine, de dinamism şi încremenire. De altfel, o asemenea reprezentare a lumii şi, în particular, a malului Siretului sub spectrul contemplaţiei pune în evidenţă şi înclinaţia lui Alecsandri spre otium, spre linişte şi seninătate, prin intermediul căreia între privirea poetului şi suprafeţele realului nu există un hiatus, ori o opoziţie ireductibilă ci, mai curând, o stare de armonie, de reculegere, de senzualitate perceptivă. Paralelismul între interioritate şi exterioritate este, şi în acest pastel, de ordinul evidenţei. Seninătăţii ce domină eul liric îi corespunde un ritm monoton al naturii, o somnolenţă a elementelor, o încetinire a mişcărilor şi o surdinizare a zgomotelor lumii: „Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde / Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde, / Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos, / Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos. // Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, / Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară, / Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor, / Bătând apa-ntunecată de un nour trecător”.
Un cititor atent poate constata faptul că Alecsandri e atras nu doar de natura nudă, de lumea „aşa cum este ea” în relevanţa aspectelor sale fenomenale, ci mai curând de lumea fixată în memoria sa vizuală, în care natura se preschimbă în obiect estetic şi capătă un aspect reprezentativ, aproape spectacular. E vorba, aşadar, întrucâtva, de o natură estetizată, aşezată sub semnul poeticităţii. Acest fapt a fost observat şi de criticul Eugen Simion, care sublinia acest dar al poetului de a „prelucra” artistic peisajul perceput: „Alecsandri caută, în fond, în această geografie – în parte reală, în parte imaginară – un număr de tablouri care să satisfacă apetitul cititorului din epocă pentru exotic, măreţ, spectaculos (...). Natura reală şi natura lucrată îl atrag în egală măsură. Condiţia este ca faptele să formeze o scenă frumoasă. Şi faptele sunt alese totdeauna cu grija de a participa la ceea ce am putea numi figura spectaculosului aşezat”. Ultima strofă a poeziei se aşază sub semnul unei predominanţe a interiorităţii. S-ar părea că gândirea poetului, urmând meandrele şi contorsiunile delicate ale râului, reconstruieşte, din perspectiva miniaturalului şi a graţiosului, tabloul de natură, dându-i acestuia tonuri ale purităţii şi delicateţii. „Şopârla de smarald”, ce trimite la imaginea râului ca un „balaur”, e o dovadă a predilecţiei lui Alecsandri pentru miniatural, pentru nuanţa contrasă cu minuţie, pentru policromia cu valoare exorcizantă: „Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. / Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald, / Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald”. Între vitalitatea naturii în ebuliţia matinalităţii şi aspectul static-contemplativ al privitorului s-ar părea că există o opoziţie netă. În fond, ochiul eului liric e cel care construieşte datele peisajului, constrânge tabloul de natură la anumite cadre vizuale şi conferă o perspectivă estetică lumii. Rezumând un mod cu totul specific de a percepe jocul de suprafeţe şi de linii al realităţii, Alecsandri e departe de învolburările lamartiniene, ori de melancolia eminesciană în marginea reperezentării peisajului. Chiar când e prezentă, nostalgia capătă o figuraţie simbolică ori de-a dreptul decorativă. Natura e un decor, un spectacol înscenat cu graţie, ritualizat, conturat în imagini de o claritate supremă, într-un desen esenţializat, aproape hieratic şi o versificaţie de ţinută impecabilă.
Miezul iernei e unul dintre pastelurile cele mai reprezentative, ca viziune şi stil, ale lui Alecsandri. Poezia a fost publicată pentru prima oară în revista „Convorbiri literare”, la 1 februarie 1869. În acest pastel „frigul cumplit, spaţiul sinistru, cutreierat de fiare, oferă ochiului un spectacol diamantin, sclipitor, grandios” (Al. Piru). Ion Pillat, de pildă, găsea în pastelurile bardului din Mirceşti „simplicitate, măsură, armonie sufletească, echilibru perfect între fond şi formă, claritate şi acel optimism sănătos care domină viaţa fiindcă o înţelege trăind-o deplin”. „Viaţă”, „trăire”, „participare” sunt, în pastelurile lui Alecsandri, concepte onto-poetice cu totul relative. Aceasta pentru că poetul are mai mereu gustul spectacolului, al în-scenării, al revelaţiei scripturale văzută ca artificiu. Chiar peisajul ce pare a avea în cel mai înalt grad sugestia verosimilului este, în fond, „construit”, aşezat în rama unei viziuni, cu alte cuvinte, literaturizat. Viaţa pare simulată, trăirea se traduce mai curând prin reducţie la scara miniaturalului metaforic. Compoziţional, poezia e structurată pe o alternanţă a planului real şi a planului fantastic. De la datele realităţii empirice, poetul trece, adesea, în spaţiul imaginarului, al fantasticului sugerat cu graţie şi retorism abia disimulat. Chiar din titlu e surprins nucleul semantic al poeziei. E vorba de configurarea lirică a anotimpului hibernal în plenitudinea sa, cu toate atributele sale definitorii: gerul, zăpada, atotputernicia albului etc. Primele două versuri, redate în propoziţii scurte, eliptice, de o vigoare expresivă promptă, au darul de a capta în modul cel mai direct însemnele naturii hibernale, ale naturii cuprinse de ger, de zăpadă, de alb. Nemişcarea e nota dominantă a tabloului. Lipsa de dinamism, reducţia la static a imaginilor, transparenţa viziunii – sunt dominantele cadrului. Teluric şi cosmic sunt realităţile generice care stau într-un paralelism relativ, oglindindu-se reciproc. Elementul termic dominant este gerul „amar, cumplit”, aşadar surprins într-o fază superlativă a sa, fază redată prin verbe de tip onomatopeic („trăsnesc”, „scârţâie”), dar şi prin epitete ce redau amplitudinea fenomenului natural („amar, cumplit”). Următoarele două versuri ne pun în faţa unui spaţiu mai amplu, în care predominante sunt imaginile vizuale, ce conferă peisajului o amprentă cromatică ireală, de tulburătoare solaritate: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, / Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare / Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare”.
Alternanţa static-dinamic, îngustare a viziunii-amplitudine, decupajul foarte strict al imaginilor şi relieful lumii sub spectrul luminii şi al luminiscenţei sunt elementele peisajului surprinse cu cea mai mare acuitate de autor. Ambianţa hibernală e redată într-o suită de imagini, detalii, metafore ce conferă anotimpului amplitudine, relief, dimensiune cosmică, sugestie a monumentalului: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane unui templu maiestos, / Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, / Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. // O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. / Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare / Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare”.
Configurarea naturii ca „templu”, structurarea peisajului în forme apolinice nu sunt altceva decât modalităţi de „îmblânzire” a naturii, de domolire a stihialului, sau, în fond, de artificializare, prin convenţie poetică a universului surprins într-o ipostază a sa particulară. Semnele de punctuaţie, propoziţiile exclamative, punctele de suspensie, ca şi tonalitatea retorică au rolul de a traduce în vers extazul eului liric în faţa spectacolului grandios al naturii hibernale. La o astfel de atitudine extatică în faţa realului contribuie şi abundenţa referinţelor şi a elementelor ce redau strălucirea naturii surprinsă de îngheţ („cerul pare oţelit”, „zăpada cristalină”, „mii de stele argintii”). Se vădeşte şi în acest mod predilecţia pentru pietre şi metale preţioase, pentru luminiscenţa cadrului. Impresia dominantă a tabloului liric e statică. Nemişcarea, lipsa de dinamism, neclintirea elementelor conferă pastelului, în primele trei strofe, un contur apolinic, accentuându-se totodată impresia de vrajă, de mister atotputernic, de înfiorare afectivă abia reţinută a poetului înaintea unei lumi de nepământească frumuseţe. Ultima strofă aduce o notă de dinamism în ansamblul poeziei, sugestia mişcării creând o imagine decupată cu minuţie a detaliului („Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; / Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas; / Dar ce văd?... în raza lunei o fantasmă se arată... / E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată). Din unghiul versificaţiei, poezia Miezul iernei este scrisă în versuri de 15-16 silabe, în ritm troheic şi rime împerecheate, o astfel de structură prozodică concurând la accentuarea tonalităţii esenţiale a pastelului, în care, cum precizează Călinescu, „tehnica picturală predomină”. Pastelul Miezul iernei ilustrează concepţia lui Alecsandri despre redarea naturii în cadrele eufemizante ale versului. Canonul liric, tiparul încadrează colţul de natură, redându-i o dimensiune ascunsă, artisticitatea, revelaţia estetică.
După cum s-a observat de către critica literară, Pastelurile reprezintă un moment al desprinderii lui Alecsandri de reveria romantică şi de fixare a unui imaginar mai substanţial, mai apropiat de materialitatea lumii, de tiparele structural-organice ale universului. O observaţie a lui Eugen Simion e edificatoare în această privinţă: „În Pasteluri (poeme de maturitate), Alecsandri face însă efortul de a da o anumită substanţă şi coerenţă acestei geografii sacre. Imaginaţia revine pe pământ şi, pe cât este posibil, se încorporează în materie. Cum semnalam la început: Pastelurile sunt scrise într-un loc bine ocrotit şi cu un sentiment neascuns de ostilitate faţă de asprimile naturii. Intervine, în imaginarul poetic, şi nuanţa temporală. Alecsandri vede (cântă) acelaşi peisaj iarna, primăvara, vara, toamna. Sensibilitatea lirică se modifică în funcţie de orarul universului. Iarna se plânge de frig, primăvara celebrează nunta cosmică: «însoţirea naturii cu mândrul soare». Însă nu întotdeauna mesajul latent, spre a vorbi în limbajul psihanalizei, corespunde cu mesajul (limbajul) de suprafaţă al poemelor”.
Considerat de unii exegeţi ca un poet al solarităţii, al elementarităţii de stirpe apolinică, prin cultul formei armonioase şi prin predilecţia pentru unele forme ale vitalismului marcat de un optimism funciar, Alecsandri ne oferă, în poezia Viscolul, o altă faţetă a structurii sale poetice. Solarităţii i se opune aici un tablou al crivăţului devastator, al pustiirii produse de stihiile naturii. Pastelul lui Alecsandri se detaşează, în primul rând, prin dinamismul şi rapiditatea cu care se succed imaginile lirice, într-o cavalcadă de senzaţii motorii, vizuale şi auditive din care se alcătuieşte o panoramă dominată de imaginea învolburată a zăpezii atotstăpânitoare. Poezia are, cum se poate remarca de la bun început, o structură duală; o primă parte e dominată de imaginile îngheţului, frigului şi zăpezii şi o a doua parte, alcătuită din ultima strofă, în care sunt foarte transparente sugestiile luminii, ale căldurii şi confortului.
O apocalipsă albă, situată sub semnul îngheţului, al zăpezii şi al frigului ce destramă întreaga coerenţă a naturii, tabloul structurat de Alecsandri în imagini apăsate sugerează substratul stihinic al naturii, forţa elementară ce se degajă din acţiunea viscolului şi care aboleşte parcă orice prezenţă a umanului: „Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie, / Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie, / Valuri albe trec în zare, se aşează-n lung troian / Ca nisipurile dese din pustiul african. // Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă, / Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă. / Turmele tremură: corbii zbor vârtej, răpiţi de vânt, / Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pământ. // Zberăt, răget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate / Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate, / Şi-n departe se aude un nechez răsunător... / Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal şi călător”. Senzaţia de învolburare, de frig, de destrămare a echilibrului lumii este sugerată de poet prin prezenţa unor enumeraţii şi repetiţii („Zberăt, răget, ţipet, vaiet...”), a unor verbe de aspect onomatopeic, cu efect de aliteraţie („vâjâie prin vijelie”) dar, nu în ultimul rând, şi prin imaginea de ansamblu, hiperbolizată, în care aglomerarea de detalii şi de ritmuri, de mişcări contradictorii şi de dislocări spaţiale trasează un relief halucinant prin densitate imagistică şi, totodată, cum observa Eugen Simion, o „retorică a peisajului”.
Într-adevăr, se poate desprinde din poezia Viscolul un anumit mod de a înscena peisajul, o dorinţă a poetului de a da un aspect spectacular tabloului, de a însufleţi prin mijloace retorice colţul de natură aflat în posesia frigului şi viscolului necruţător. Exclamaţiile, repetiţiile, enumeraţiile, figurile onomatopeice sunt tot atâtea procedee ce pun în lumină un astfel de retorism, o astfel de structurare în grilă patetică ori spectaculară a peisajului. Ultima strofă a poeziei aduce cu sine speranţa ieşirii din acest labirint alb marcat de viscol, de frig, de zăpada de o abundenţă apocaliptică. Imaginea „căsuţei drăgălaşe” aduce cu sine sugestia unui spaţiu ocrotitor, securizant, în care fiinţa umană se adăposteşte de agresiunile naturii dinafară, îşi află echilibrul şi confortul ontic („Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire / Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire / O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind, / Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind!”).
Evident, dincolo de retorica peisajului pe care Alecsandri o pune în joc în pastelurile sale, există şi un mecanism poetic al obiectivării imaginaţiei, de substanţializare a viziunilor şi de materializare a sugestiei. Alecsandri e un poet ce surprinde, în tectonica universului, mişcările cele mai intime ale peisajului, ritmurile lumii supuse devenirii perpetue. Fără a medita prea mult pe seama precarităţii lumii, pe seama efemerităţii fiinţei umane în raport cu eternitatea cosmosului, Alecsandri e, prin excelenţă, un contemplativ, un poet ce pune natura în grilă decorativă, transformând peisajul într-o scenografie adesea graţioasă, dar uneori, cum se întâmplă în Viscolul, şi într-una apocaliptică. Exclus, la început, din natura dezlănţuită, omul îşi presimte, în finalul poeziei, reintegrarea în structurile universului, reîntoarcerea în sânul unei naturi situată între elementaritate şi fenomenalitate. Pe bună dreptate, cred, Nicolae Manolescu observă că „Lirismul Pastelurilor provine din emoţia recluziunii, nicidecum din contemplaţia naturii”. Recluziunea, retragerea într-un spaţiu securizant e mecanismul afectiv ce pune în mişcare imaginile marcate deopotrivă de obiectivare şi de sensibilitate transfiguratoare ale pastelurilor lui Vasile Alecsandri.
 
Bibliografie critică selectivă
1. Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
3. N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
4. Edgar Papu, Din clasicii noştri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
5. Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
6. Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog