Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Gh. Focşa – etnograf şi muzeograf (II)

Lina CODREANU

Alte articole de
Lina CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XX, 2010

Pentru tipar

Pentru studiul nostru, din activitatea de cercetare pe teren a lui Gh. Focşa, se disting câteva centre de interes. Una din ele este participarea, în 1931, a tânărului student, (era pentru el a doua campanie de cercetare sociologică monografică), în satul Cornova din Orheiul Basarabiei. În vara anului 1931, în cea de-a şaptea campanie organizată, prof. D. Gusti şi-a format o echipă din 55 de monografişti (cercetători şi studenţi), din care făceau parte Ernest Bernea, Elena Constante, Ştefania Cristescu, Gheorghe Focşa, Mihai Pop, Constantin Brăiloiu, Henri H. Stahl, Anton Golopenţia, Hary Brauner, Mircea Vulcănescu, Maria Cotescu, Emil Turdeanu, Marcella Focşa, Traian Herseni, Ion Ionică, Ion Zamfirescu, Petre Ştefănucă, Roman Cressin şi mulţi alţii, care, ulterior, au devenit specialişti de renume în diverse ramuri ale ştiinţei şi culturii române. Studenţii au întocmit fişe de studiu, alcătuind dosarul sub-echipei pentru care au adunat creaţii folclorice (literare şi muzicale), au întocmit hărţi, tabele statistice, au colecţionat şi au făcut fotografii, au descris obiecte de uz casnic, unelte de muncă, instrumente de joacă etc. Regizorii H. H. Stahl şi Anton Golopenţia, având operator de imagine pe Tudor Posmantir, în condiţii de filmare pe teren, au realizat un film documentar sociologic: Cornova, un sat din Basarabia. Totodată, au fost colecţionate numeroase obiecte etnografice: piese vestimentare din portul popular, obiecte de uz gospodăresc, vase din ceramică, icoane ş.a., ce au fost prezentate la expoziţiile organizate de Şcoala sociologică de la Bucureşti.
Din nefericire, din cauza vitregiilor istorice multe obiecte s-au distrus, risipit, pierdut sau înstrăinat. Materialul basarabean aflat la Regionala din Chişinău a Institutului Social a fost confiscat în anul 1940 de către autorităţile sovietice, iar cel rămas în România nu a putut fi valorificat după 1944 ca fiind neconsultabil până în 19901. Aspectele studiate în Cornova au constituit subiectul unei serii de 19 şedinţe de prezentare publică a rezultatelor cercetării, acestea fiind susţinute în cadrul Secţiei sociologice a Institutului Social Român între 13 ianuarie şi 1 iunie 1932. Conferinţa lui Gheorghe Focşa, susţinută la 16 martie, s-a intitulat Etică şi moralitate, ceea ce denotă orientarea studentului (pe atunci) spre latura psihologico-spirituală a comunităţii cercetate. De altfel, articolul publicat în acelaşi an avea un titlu din aceeaşi arie de preocupare: Contribuţii la cercetarea mentalităţii satului2.
Între coechipieri s-au cimentat relaţii de prietenie pentru toată viaţa. Asemenea şi între Cornova – vatră spirituală propice unui studiu sociologic – şi membrii campaniei monografice, respectiv Gheorghe Focşa. După 60 de ani de la desfăşurarea campaniei lui D. Gusti, o iniţiativă a lui Pompiliu Gâlmeanu a prins contur şi aşa s-a hotărât să redemareze activitatea de cercetare asupra satului Cornova, postdecembrist aflată în Republica Moldova. Gestul de a prezenta cornovenilor filmul documentar realizat în satul lor cu decenii în urmă era un act de restituire istorică şi artistică, după cum mărturiseşte scenaristul P. Gâlmeanu, cu atât mai emoţionant cu cât filmul nu fusese văzut vreodată de cornovenii -„actori”3. Mai mult, în 1991 s-a realizat un alt film documentar: Cornova – revedere după 60 de ani. Interesant e că din vechea echipă a participat etnograful şi muzeograful Gheorghe Focşa, singurul supravieţuitor, aflat la onorabila vârstă de aproape 90 de ani. În mod simbolic, Gh. Focşa este inclus în capitolul Personalităţi înrudite cu Cornova, într-un articol de dicţionar al personalităţilor, considerat de autori drept rudă a acelor meleaguri, pentru aportul şi fidelitatea statornică faţă de vatra spirituală a satului cornovean4. Optimismul nu l-a părăsit niciodată, încât nu e de mirare că nonagenarul a proiectat un program cu acelaşi entuziasm şi vigoare ale tânărului student de altădată: „Pentru a reînnoda eforturile după 60 de ani de la cercetarea condusă în 1931 de către Prof. D. Gusti am propus ca 4 persoane din echipa de filmare, alte 5 persoane din administraţia satului şi cei 19 profesori şi învăţători de la şcoală, 2-3 din Chişinău şi directorii Muzeului Satului şi Ţăranului Român, ca şi unii cercetători de la Institutul de Etnografie şi Folclor, cu 10 gospodari fruntaşi din acel sat să alcătuim o asociaţie „Pro Cornova”, care să elaboreze un statut şi un Program de lucru în domeniile economic şi cultural-spiritual, să-şi aducă o contribuţie la propăşirea acelui sat...”5. O altă imagine cu valoare de simbol este fotografia alb-negru a cercetătorului nonagenar ţinând în braţe şi sfătuind protector un copil din Cornova, asemenea unor verigi din nesfârşitul lanţ al generaţiilor6.
Ca membru activ în campaniile monografice, nu e lipsit de relevanţă a considera că Gh. Focşa a participat la cercetări sociologice şi în zona moldovenească apropiată de satul natal – Jigălia – Şuletea. Victor Ion Popa, renumitul dramaturg şi om de cultură, care a copilărit la bunicii lui din Dodeşti – Viişoara, a obţinut acceptul lui D. Gusti ca o campanie monografică să se deruleze şi la Dodeşti sub directa sa conducere. Ceea ce s-a şi întâmplat în vara lui 1935. Învăţătorii Janeta şi Ion Ionescu, buni prieteni care i-au găzduit pe actriţa Maria Mohor şi pe dramaturgul V. I. Popa, păstrau încă prin 1974-’75 o bogată corespondenţă de la aceştia, precum şi fotografii din timpul lucrărilor echipelor sociologice. În scrisori7, V. I. Popa se interesa şi dădea instrucţiuni privitor la găzduirea onorabilă de către săteni a celor 11 membri ai echipei, sprijinea intenţia de a se întemeia „Asociaţia prisăcarilor din Dodeşti”, de a se ridica o sală de muzeu şi una de serbări. Pe 30 august 1936 a fost inaugurată Casa Obştei şi „podul mare”, punându-se tot atunci şi piatra de fundaţie pentru baia comunală. Personal, am răsfoit Cartea de aur a echipeiîn care au fost consemnate activităţi importante, impresii, note, semnături olografe ale celor care au participat la campanie, între care: Dimitrie Gusti, V. I. Popa, H. H. Stahl, B. Iordan şi alţii. În pagini se menţionează deschiderea în august 1936 a cursurilor de îndrumare a învăţătorilor şi în 1938 – a cursurilor de bibliotecari şi învăţători din judeţul Fălciu. În strădania sa de a-i ajuta pe săteni, V. I. Popa atenţiona asupra grăbirii ritmului lucrărilor, deoarece şi peste deal, la Stoişeşti, se afla o echipă de cercetare, iar lentoarea lucrărilor ar fi putut determina transferul de forţe în satul vecin Dodeştilor. Am făcut aceste precizări din convingerea că Gh. Focşa n-a fost străin de frontul de cercetare şi presupunem chiar că a participat implicit, cu atât mai convingător, cu cât satele Dodeşti şi Stoişeşti sunt despărţite de un deal-două, adică sunt „la o aruncătură de băţ” de Jigălia – Şuletea. Să nu fi venit Gh. Focşa, în timpul acestei campanii din zonă, în tovărăşia marilor prieteni, pe-acasă? Greu de crezut.
Două episoade cu profundă rezonanţă pentru afirmarea ştiinţifică a lui Gh. Focşa sunt cercetările pe teren desfăşurate la Dioşti – Romanaţi şi la Drăguş – Făgăraş. Primul s-a derulat în 1938-’39, când a fost delegat de Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I” să se deplaseze la Dioşti, judeţul Romanaţi, şi să conducă lucrările de reconstruire complexă a satului, distrus de un incendiu violent. După planul conceput a rezultat un sat model, pentru care a primit felicitări din partea profesorului D. Gusti şi a autorităţilor vremii (v. concretizarea bibliografică: Satul model Dioşti – Romanaţi, Bucureşti, 1941). Al doilea episod l-a constituit studiul complex asupra satului Drăguş – Făgăraş în campania monografică din 1932, cu revenirea printr-o cercetare minuţioasă în anii 1946-1947, în vederea pregătirii tezei de doctorat în Filozofie (specialitatea principală Sociologia) cu tema: Ceata feciorilor din Drăguş – Contribuţii la sociologia unităţilor sociale. Studiul sociologic are în obiectiv implicaţiile sociale ale organizării cetaşilor (uniţi într-un corp social, cu un spirit de grup şi o viaţă psihică proprie) la sărbătorile Crăciunului, dar prelungite şi în cursul anului ca parte dintr-un întreg, în toate raporturile de corelaţie şi interacţiune. Reuşita studiului, confirmată de aprecierile prestigiosului referent – prof. D. Gusti8, i-a adus obţinerea titlului doctor în filozofie şi literecu menţiunea magna cum laudae, la 25 iunie 1947, titlu echivalat apoi cu doctor în istorie de Ministerul Învăţământului, la 30 noiembrie, în acelaşi an.
Activitatea didacticăa profesorului a fost într-o simbioză perpetuă cu a cercetătorului ştiinţific de teren şi a muzeografului, întrucât de la obţinerea licenţei în litere şi filozofie la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, Secţia Filozofie (1. Sociologie, 2. Pedagogie, 3. Arheologie), traseul profesional al lui Gh. Focşa a înregistrat felurite funcţii didactice în învăţământul superior precum: şef al cercetărilor de cadru psihologic la Institutul de Cercetări Sociale al României (1939), asistent la catedra de sociologie a prof. D. Gusti (1942-1947), asistent suplinitor la catedra de Sociologie şi Etică de la Facultatea de Filozofie şi Litere (1945), asistent la Universitatea din Bucureşti (1948), colaborator ştiinţific la Institutul de Istorie a Artei (1950), asistent II la Institutul de Istorie a Artei (1951), conferenţiar la catedra de etnografie şi artă populară de la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1951-1953), cercetător la Secţia de artă populară a Institutului de Istorie a Artei al Academiei (1950-1962), membru în consiliul ştiinţific la Institutul de Istorie a Artei (din 1962). Ca profesor universitar a fost apreciat pentru cursurile de etnografie românească ţinute în faţa diverselor grupe de studenţi, pentru bibliografiile întocmite, pentru îndrumarea şi analizarea lucrărilor de licenţă.
De la 11 iulie 1977, Gh. Focşa a fost pensionat, la 74 de ani, dar, spirit neliniştit şi ataşat în mod vital faţă de profesia de muzeograf, şi-areluat cercetările în Ţara Oaşului (1985), a revenit la Cornova (1991) şi, în ultima parte a vieţii, a funcţionat drept consilier la Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti, atribuţie de care părea a fi foarte mândru. S-a stins din viaţă la 30 octombrie 1995.
Muzeografia etnograficăeste partea de rezistenţă a vieţii şi activităţii lui Gh. Focşa şi constituie corolarul întregii sale munci de cercetare ştiinţifică.Ampla activitate de cercetare sociologică pe baze temeinice, elaborate ştiinţific de renumitul profesor Dimitrie Gusti, s-a materializat în organizarea unor expoziţii pavilionare etnografice în ţară şi în străinătate. Mai apoi, acestea au avut caracter permanent, au fost situate în spaţii închise sau deschise. De aici a apărut necesitatea ca mulţimea obiectelor etnografice, culegerile de documentare, articolele din publicaţiile vremii ş.a., aduse din satele româneşti, din regiunile unde s-au organizat campanii de cercetare monografică efectuate de cercetători şi echipe studenţeşti în principalele zone româneşti, după 1930, să fie cuprinse într-o instituţie naţională cu caracter permanent, dispusă într-un cadru natural, accesibil vizitatorilor şi necesară schimburilor de experienţă ştiinţifică. E vorba de ctitorirea Muzeului Satului (al doilea de acest fel în Europa, după cel din Suedia), complex muzeal conceput şi întemeiat ca muzeu de sociologie rurală de prof. Dimitrie Gusti în mai 1936, în marginea lacului Herăstrău, la alcătuirea căruia au colaborat Victor Ion Popa, H. H. Stahl, Gheorghe Focşa, Mihai Pop, Fl. Florescu ş.a.Ideea unui muzeu etnografic expus în aer liber, afirma muzeograful Gh. Focşa9,a Muzeului satului din România – s-a născut în mod treptat din cercetarea multilaterală a fenomenelor sociale concrete la sate, efectuată în cadrul unor colective de cercetători – cu profesori şi studenţi – organizate de Universitatea din Bucureşti în anii 1925-1935, din iniţiativa şi sub conducerea prof. D. Gusti. Aceste cercetări se încheiau cu mici expoziţii temporare...”. Contribuţia lui Gh. Focşa s-a materializat, pentru început, în aducerea unei gospodării din Moişeni (Ţara Oaşului), cu patru construcţii şi 360 de obiecte de utilitate gospodărească, între care componente de mobilă, obiecte necesare muncii rurale, vase din lemn, ţesături de casă, piese vestimentare din portul popular, obiecte de ceramică, icoane pe sticlă ş.a. Fiecare obiect etnografic reprezintă un concept unic de construcţie, are un rol funcţional special, cu o semnificaţie şi o reprezentare estetică aparte. În anii următori, cu o mare parte dintre acestea, prin Gh. Focşa, România a participat la expoziţii pavilionare la Paris (1937) şi la New York (1939).
Un capitol din viaţa lui Gh. Focşa, fundamental pentru temeinicia personalităţii sale culturale, se află în relaţie directă cu Muzeul Satului din Bucureşti. De la 5 februarie, apoi de la 1 iulie 1948, Gh. Focşa este numit, respectiv recunoscut oficial, director al Muzeului Satului. A continuat ceea ce se începuse, dar a propus un plan amplu de completare, reorganizare şi dezvoltare sistematică a acestei instituţii de cultură. Nu a încetat să achiziţioneze noi obiecte, orientându-se spre satele din regiunile Caracal, Bârlad, Secuime, Odorhei, Ciuc, Gorj, Munţii Apuseni, Turda, Bihor, Hunedoara etc. De asemenea, rămân de mare utilitate în studierea ştiinţifică achiziţiile de obiecte etnografice specifice satelor din Romanaţi, din Tutova (1949), din Tulcea (1949), din Secuime (1949), din Gorj (1950). Construcţiile rurale autentice (azi cu o arhitectură arhaică), dispuse într-un ambient simplu şi odihnitor, obiectele de decoraţie interioară sau necesare jocului de copii, uneltele de folosinţă gospodărească sau pentru îndeletnicirile din afara gospodăriei (păstoritul, pomicultura, albinăritul, viticultura, grădinăritul ş.a.), obiectele de ritual sau monumentele au prezentat constant un interes deosebit pentru vizitatori, din orice parte a ţării sau a lumii ar fi venit să le vadă.
Iarăşi important ni se pare a releva interesul neobositului muzeograf pentru zona Fălciu – Bârlad – Huşi – Vaslui. Avem în vedere faptul că între anii 1962-’64, în cadrul Muzeului Satului, un grup de specialişti în etnografie şi muzeografie, avându-l în frunte pe directorul instituţiei – Gh. Focşa, a proiectat o amplă cercetare de teren în opt regiuni etnografice ale ţării. Întreprinderea a avut la bază comparaţii şi analize serioase, în temeiul metodei comparativ-istorice, privind modificarea vieţii materiale şi spirituale, a ocupaţiilor sătenilor, a arhitecturii caselor ţărăneşti şi aşezărilor rurale de-a lungul vremii, culminând cu organizarea unei expoziţii redând tendinţe şi aspecte din viaţa satului contemporan (socialist). Astfel s-a ajuns şi în zona Huşi pentru studierea aspectului gospodăriilor şi locuinţelor ţărăneşti (tipuri de locuinţe) din satele răzăşeşti de pe Valea Lohanului, raionul Huşi: Curteni, Budeşti, Olteneşti, Vineţeşti, Zgura, Cordeni. Au fost observate aspecte din agricultura, grădinăritul şi cultura viţei de vie din satele Stănileşti şi Târzii, continuarea ocupaţiei de creştere a oilor în gospodăriile individuale din Stănileşti (deşi existau mari cooperative agricole în sat). S-au constatat transformări majore în viaţa materială şi culturală a satelor, fie prin apariţia noilor construcţii din cadrul cooperativelor agricole de producţie, fie prin construirea a numeroase edificii social-economice: grădiniţe, case de naşteri, şcoli, poduri etc. S-a constatat că această nouă situaţie a determinat concentrarea mai compactă a noilor locuinţe, conform unui plan central de sistematizare şi modificare a planului tradiţional de casă (la Stănileşti, de ex.). Totodată, s-a observat absenţa folosirii portului popular şi pierderea formelor de artă specifice zonei, chiar dacă în căminele culturale exista o mişcare artistică de amatori care promovau cântecul, jocul şi portul popular (Târzii)10. În incinta Muzeului Satului se află îngrădită cu un gard de nuiele o casă (care a aparţinut preotului Sava Dimitriu), o gospodărie ţărănescă (sec. al XIX-lea, 1844)11 şi o anexă a gospodăriei din satul Curteni, comuna Olteneşti, precum şi o casă din satul Zăpodeni, judeţul Vaslui (înc. sec. al VII-lea)12.
Patrimoniul Muzeului Satului s-a îmbogăţit continuu, ceea ce a permis organizarea acestuia pe criterii ştiinţifice riguroase, în funcţie de marile regiuni istorico-administrative: Transilvania, Moldova, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Directorul muzeului a ţinut cont de aspectele de ordin geografic, istoric, economic, social, tehnic, estetic. Exponatele au fost concentrate în aşezăminte independente, încât fiecare unitate etnografică reprezenta un micromuzeu al zonei etnografice de provenienţă. Întrucât în incinta muzeului fuseseră aduşi să locuiască, pentru un plus de autenticitate, chiar sătenii cu familiile lor (ca îngrijitori), unele din obiecte s-au deteriorat prin uz sau au dispărut. Gheorghe Focşa a luat măsuri de conservare a bunurilor gospodăreşti şi înlăturarea persoanelor străine din incinta instituţiei, a reparării şi completării interioarelor, precum şi a recondiţionării arhitecturii exterioare.
În 1948 erau inventariate 20 000 de obiecte etnografice. Prin anii 1965-’66, expoziţia muzeului cuprindea „220 construcţii rurale autentice, între care 40 case de locuit şi 165 construcţii gospodăreşti de tot felul, 3 biserici vechi din lemn şi 15 instalaţii tehnice şi ateliere de meşteşugari specializaţi13”. În Propunerile pentru reorganizarea şi îndrumarea Muzeului Satului Românesc14, pe care le-a înaintat Fundaţiei Culturale Regale “Principele Carol”, noul director semnala necesitatea întocmirii unui inventar riguros, a unui Catalog ştiinţific general pe baza Fişelor de obiect, a organizării unei biblioteci având în dotare colecţii de reviste, articole şi studii documentare, fotografii şi ilustraţii, desene, schiţe, filme documentare, reprezentări de expoziţii, de datini şi obiceiuri româneşti, susţinerea unor conferinţe publice mediatizate etc. Totodată, acesta sesizează şubrezirea unor acoperişuri, unele stricăciuni ale caselor, dispariţia şi deteriorarea unor obiective şi obiecte (şase gospodării, cinci mori de vânt, un han, o moară de apă, un scrânciob, o piuă), precum şi nerecuperarea obiectelor (foarte valoroase) date cu împrumut la diferite expoziţii internaţionale. Această rigoare denotă spirit gospodăresc şi bună sistematizare, angajament şi responsabilitate, elemente care au întregit personalitatea etnografului muzeograf Gh. Focşa. Se cuvine a insera aici mărturisirea profesorului Gh. Focşa, din 1991, privind seriozitatea cu care a abordat cercetările încă din tinereţe, în timp ce era comentat filmul documentar făcut în 1931: „De când am început cercetările la teren eu am avut carneţele de teren şi le am în arhiva personală – dovada cercetărilor mele. Apoi am primit vizite, chiar la facultate, la Catedra de Sociologie, un mare sociolog francez, şi profesorul Gusti a scos din arhivă, la seminar, dosarul meu şi i-a arătat câte foi cuprinde. Erau multe. Adunam cu hărnicie...15”.
Concretizări ale activităţii sale complexe sunt cele peste 100 de articole publicate în diverse publicaţii de specialitate, volumele individuale sau în colaborare, şapte filme documentare, arhiva fotografică (cu imagini în clişee alb-negru), manuscrise cuprinzând studii, însemnări, note ş.a.
Având diverse funcţii didactice care i-au înlesnit relaţia directă cu viitorii specialişti, afirmându-se ca cercetător etnograf, dar mai ales ca muzeograf-discipol, Gh. Focşa a instruit numeroase cadre specializate în practica muzeografică, ulterior colaboratori răspândiţi în variate zone etnografice. S-a consolidat în ţara românească o temeinică reţea muzeală etnografică16, ceea ce a înlesnit organizarea unor schimburi de experienţă, vizite de studiu şi cercetări comparative pe teren, colaborări ştiinţifice şi culturale, participări la expoziţii sau la simpozioane cu teme aferente.
Organizarea unor simpozioane de ţinută internaţională, schimburile ştiinţifice şi culturale, participările la diverse expoziţii pavilionare în ţară şi în străinătate, primirea unor înalte delegaţii din statele lumii i-au adus numeroase recunoaşteri ale înaltului rol ce şi l-a asumat în afirmarea individualităţii spirituale şi materiale a poporului român în lume. Semnalăm, în trecere, opiniile apreciative cuprinse în volumul monografistului I. Godea17, aparţinând reprezentanţilor din Suedia, Slovenia, Australia, Franţa, Cehoslovacia, Germania, U.R.S.S., S.U.A., Danemarca, Olanda, Belgia ş.a.
Personalitate complexă a culturii etnografice şi muzeale româneşti, Gheorghe Focşa a pus în lumină valorile fiinţiale ale neamului românesc. Contribuţiile sale sunt atât de multe şi diverse, încât ar fi necesar un studiu amănunţit al fiecărui palier profesional. Esenţială însă rămâne bogata activitate de muzeograf şi nu se va putea vorbi vreodată de Muzeul Satului ca instituţie culturală fără a se avea în vedere aportul lui Gheorghe Focşa la fundamentarea pe baze ştiinţifice şi moderne a muzeului. Impresionantă a fost, în 1977, opoziţia fermă a cercetătorului ca reacţie la ordinul oficialităţilor de strămutare a Muzeului Satului de pe marginea lacului Herăstrău pe malul altui lac, la Mogoşoaia, ceea ce ar fi dus inevitabil la distrugerea parţială sau totală a gospodăriilor străvechi aduse aici cu atâta grijă pentru conservarea valorilor autentice. Chiar dacă împreună cu soţia şi-a întemeiat o familie timpurie având patru copii (Venera, Paul, Siana, Elena), credem că Muzeul Satului a fost „copilul de suflet” al cercetătorului Gh. Focşa. Acolo au prins contur multe proiecte, speranţe, a obţinut izbânzi, a suferit dezamăgiri... Tot acolo, sub bradul din stânga străvechii biserici maramureşene (1722), adusă din Dragomireşti, veghează simbolic la viaţa satului strămoşesc, în tăcere eternă, acela care s-a identificat el însuşi cu o instituţie – etnograful şi muzeograful –, sub crucea spălată de ploi şi măcinată de vreme, prea devreme, pe care scrie simplu:Focşa Gheorghe. 1903-1995.
Bibliografie selectivă
Ioan Baban, Univers cultural şi literar vasluian. Dicţionar, Editura Pim, Iaşi, 2008.
Costin Clit, Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi. Studiu monografic, Editura Thalia, Vaslui, 2003.
Gheorghe Focşa, Muzeul Satului, Editura în limbi străine, Bucureşti, 1958.
Gheorghe Focşa, Muzeul Satului din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967.
Gheorghe Focşa, Muzeul Satului – Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
Gheorghe Focşa, Ţara Oaşului. Studiu etnografic – Cultura materială, Muzeul Satului, Bucureşti, 1975.
Ioan Godea, Gheorghe Focşa (1903-1995). O viaţă de muzeograf, Editura Museion, Bucureşti, 1997.
Vasilica Grigoraş, Fragmente de spiritualitate românească, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001.
Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1979.
***, Cartea de Onoare a Liceului „Cuza Vodă”, Huşi.
***, Cornova, Vasile Şoimaru (coord.), Editura Museum, Chişinău, 2000.
***, Istoria Huşilor, Th. Codreanu (coord.), Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995.
***, Muzeul satului. Anuar. 1, Bucureşti, 1966.
***, Studii şi cercetări, Muzeul Satului, Bucureşti, 1971.
***, Articole din colecţia revistei „Zorile” a Liceului „Cuza-Vodă”, Huşi (Vaslui), 1922-2008; colecţia ziarului „Vremea nouă”, organ al Comitetului judeţean Vaslui, 1968, 1974; colecţia revistei „Cronica”, Iaşi, 1974-1976.
 
Note
1 Vasile Şoimaru (coord.), Cornova, Editura Museum, Chişinău, 2000, volum monografic, Sanda Golopenţia-Eretescu, cap. Descântatul de dragoste în satul Cornova (Basarabia). În vara anului 1931, p. 461-464.
2 Contribuţii la cercetarea mentalităţii satului, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă socială, an. X, 1932, nr. 1-4, p. 159-174. Precizarea bibliografică este preluată din I. Godea, op. cit., p. 48.
3 Vasile Şoimaru (coord.), op. cit., Pompiliu Gâlmeanu, cap. Premieră la Chişinău şi Cornova, p. 541-546.
4 Vasile Şoimaru (coord.), op. cit., cap. Personalităţi înrudite cu Cornova, art. Gheorghe Focşa, p. 318.
5 I. Godea, op. cit., cap. File de jurnal, datat: 3 noiembrie 1991, p. 81. Reprodus şi în monografia lui Vasile Şoimaru (coord.), op. cit., p. 559.
6 Vasile Şoimaru (coord.), op.cit., foto alb-negru: Gheorghe Focşa la Cornova. 15 octombrie 1991, p. 425.
7 O parte din corespondenţă a fost publicată şi însoţită de comentariile corespunzătoare de Theodor Codreanu: Tradiţii culturale dodeştene, în „Vremea Nouă”, Vaslui, anul VI, nr. 1823, 9 ianuarie 1974; Scrisori inedite – Victor Ion Popa, în „Cronica”, Iaşi, anul XI, nr. 14 (531), 2 aprilie 1976, precum şi de prof. univ. Constantin Parfene din Iaşi.
8 I. Godea, op. cit., cap. Dimitrie Gusti despre Gheorghe Focşa, p. 45-50: „Dl. asistent Gh. Focşa nu este un începător. Spre deosebire de alţi candidaţi, care prezintă ca teză de doctorat cea dintâi lucrare a vieţii lor, Domnia Sa ne dă o lucrare de largă experienţă de teren şi de incontestabilă maturitate ştiinţifică. De aceea suntem siguri că dl. Gh. Focşa va fi consacrat prin teza sa de doctorat printre cei mai valoroşi cercetători din domeniul nou şi deosebit de important al sociologiei rurale româneşti”.
9 Muzeul satului. Anuar, 1966. 1, Gh. Focşa, cap. Muzeul Satului – muzeu etnografic în aer liber, p. 6.
10 Muzeul satului. Anuar, 1966. 1, cf. Gh. Dinuţă, cap. Din experienţa Muzeului Satului în cercetarea etnografică a noului, p. 73-88.
11 ***, Studii şi cercetări, Muzeul Satului, Bucureşti, 1971, cf. Gh. Dinuţă, cap. Curteni – un sat de răzeşi din zona Huşilor, judeţul Vaslui, p. 119-138.
12 Gh. Focşa, Muzeul Satului – Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 42-43 şi ilustraţiile nr. 84-86 şi 108.
13 Idem, Gh. Focşa, p. 7.
14 Ioan Godea, op. cit, p. 88-96.
15 Vasile Şoimaru (coord.), op. cit., Pompiliu Gâlmeanu, cap. Cornova – revedere după 60 de ani. Comentariul filmului, p. 549.
16 O menţionare a întemeierii, în anul 1957, a muzeului din Huşi de către învăţătorul Gheorghe Melinte este inclusă de I. Chelcea, în Muzeul satului. Anuar, op. cit, cap. Muzeografia etnografică din Moldova. Preocupări şi realizări, p. 190: „Acest muzeu are un profil mixt (istorie, etnografie, artă, ştiinţe naturale). Muzeul numără deocamdată puţine obiecte de etnografie – 170 în total – şi sunt expuse în muzeu într-o primă formă, pe fenomene, după schema Iaşului, însă fără o rezolvare ştiinţifică a temelor expuse. Cu obiecte în mare parte valoroase, expoziţia constituie totuşi un punct de plecare solid”. Sunt enumerate ca exemplare de interes etnografic „vasul de provizie scobit dintr-o singură bucată de ulm”, „horezul de păstrat peşte”, „coteţele de trestie”, „cremenea pentru treer, cu dinţi de silex, obiect pe care puţine muzee din ţara noastră îl posedă”. Început promiţător, spunem noi, dar, din nefericire pentru spiritualitatea huşeană, fără finalitate până-n ziua de azi.
17 I. Godea, op. cit., p. 34-42.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog