Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Un act în consens cu adevărul

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

 Cel mai mare păcat al oamenilor e frica,
spaima de-a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul.
El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte.
Mihai Eminescu
 
Decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, privind declararea zilei de 28 iunie 1940 Zi a ocupaţiei sovietice, a adus în discuţie un fapt istoric, aflat, şi după aproape două decenii de independenţă, în lista temelor tabu. Atitudinea oarecum circumspectă, manifestată la noi faţă de acest important document recuperatoriu pentru un spaţiu cu destin dramatic, denotă că mentalitatea de sclav inoculată de către regimul bolşevic mai dăinuie şi că obsesia vechilor complexe de inferioritate ne mai urmăreşte încă. De ce oare frica mai continuă să ne subjuge existenţa? Oare nu pentru că mai suntem captivii regimului totalitar, care, iată, şi după douăzeci de ani de la sucombarea lui, ne îngrădeşte şansa de a fi drepţi în faţa propriei conştiinţe, ne descurajează dorinţa de a sfida şi nega minciuna care ne înghite ca o mlaştină fără fund. Suntem oare liberi, iată întrebarea la care trebuie să răspundem! Om liber, spunea N. Iorga, e acela care n-are nevoie să spună nicio minciună. Minciunile însă, cu regret, fac parte încă din noi.
Pragmatismul invocat de către cei care suspectează oportunitatea şi chiar legalitatea demersului prezidenţial pare o justificare fără acoperire şi, întrucâtva, ridicolă. Ruşii au fost şi sunt pragmatici doar în măsura în care acest pragmatism le convine şi, lucru lesne de demonstrat, avantajează prezenţa sau, în cel mai rău caz, influenţa lor în anume zone geografice. Spiritul de reciprocitate nu face parte din arsenalul diplomaţilor moscoviţi. Limbajul duplicitar a camuflat întotdeauna adevăratele scopuri. Or, indiferent de regimul politic, Moscova a avut fixat la orizont testamentul lui Petru I care îşi tot îndeamnă urmaşii, de veacuri, să se lăţească continuu peste alte limbi, la propriu şi la figurat. Lipsită de temei şi infantilă este, aşadar, aversiunea unora faţă de acest Decret, care încearcă, pentru prima dată în această necăjită şi stoarsă de vlagă parte a neamului, să spună lucrurilor pe nume şi să dea altă dimensiune unei acţiuni politice fără precedent în istoria modernă a lumii. Reprobabilă este Hotărârea Curţii Constituţionale, instituţie independentă şi suverană a unui stat independent şi suveran, care, compromiţând misiunea sa de bază, şi anume cea de a fi garantul legii fundamentale a Republicii Moldova, neglijând făţiş argumentele specialiştilor în domeniu, parte din ele publicate şi în acest număr de revistă, şi a dat câştig de cauză exponenţilor partidului care a pus şi continuă să pună la îndoială adevărul ştiinţific şi istoric despre noi, adică a asigurat priorităţi urmaşilor şi discipolilor celor care acum 70 de ani, sfidând orice reguli diplomatice în relaţiile dintre state, au tăbărât între Prut şi Nistru şi au instalat cu tancurile puterea sovietică, declanşând, pentru o vreme îndelungată, sângerosul calvar al basarabenilor. Aleatorie, din raţiuni politice expansioniste şi din dorinţa de a destrăma şi de a dezechilibra nucleul principal al populaţiei majoritare din teritoriu – intelectualitatea şi ţărănimea înstărită –, înjghebarea Republicii Sovietice Moldoveneşti, fără opt raioane din fosta R.A.S.S.M., fără Sudul şi Nordul Basarabiei, fără Ţinutul Herţa, anexate la R.S.S. Ucraineană, adică sfârtecarea şi dezmembrarea mişelească a Basarabiei, este calificată de apologeţii Kremlinului drept performanţă a „democraţiei sovietice”, iar ziua de 28 iunie, în opinia lor, „a devenit unul dintre principalele simboluri ale statalităţii moldoveneşti”. În realitate, a fost creat un stat în care moldovenii s-au pomenit în afara legii, fără drepturi cetăţeneşti elementare, fiind trataţi cu dispreţ şi umiliţi ca nişte robi. Ani, decenii au fost pedepsiţi doar pentru simplul motiv că s-au născut pe acest pământ situat la confluenţa intereselor marilor imperii. Au fost deportaţi în lagărele de concentrare ale colosului sovietic, fără drept de a se apăra şi de a afla vreodată motivele bestialităţii şi cruzimii aplicate. Aripa neagră a dezastrului provocat la 28 iunie 1940 a afectat fiecare localitate, fiecare familie. Şi acest adevăr este bine cunoscut în lume, inclusiv în spaţiul postsovietic.
Încă în 1984 un armean, profesor de istorie, pe care l-am întâlnit întâmplător la un muzeu din Vilnius, îmi vorbea fără menajamente despre istoria noastră falsificată, trunchiată şi ajustată de ideologii timpului. Voi, basarabenii, sunteţi cei mai năpăstuiţi dintre naţiunile ocupate de sovietici, pentru că vă este interzis să vă cunoaşteţi adevărata origine, cea de români. Cum poate, îmi spunea profesorul, aceiaşi părinţi să aibă un copil moldovean, pentru că locuieşte în R.S.S.M., iar altul român, pentru că, împins de nefastele împrejurări, s-a pomenit după sârma ghimpată de la Prut? Iniţial credeam că am în faţă un provocator, aceştia mişunau atunci pretutindeni, ca abia mai apoi să mă conving că interlocutorul ne cunoaşte profund drama existenţei noastre din cărţi editate în Vest, dar şi de la un frate de sânge refugiat în România de teama „eliberatorilor” Armeniei. Altminteri, tragedia soartei noastre, implicit identitatea noastră autentică, este cunoscută şi recunoscută de către reprezentanţi celebri ai culturii şi ştiinţei ruse, între care acad. V. Şişmariov, acad. Rajmund Piotrowski ş.a. Marele scriitor Alexandr Soljeniţân, el însuşi un martir al gulagului sovietic, la începutul anilor ’90 a precizat că viitorul basarabenilor este indisolubil legat de destinul întregului neam românesc.
Rezonanţa negativă a decretului pe axa Tiraspol – Kiev – Moscova, axă obişnuită cu tăcerea şi supuşenia noastră seculară de holopi, a fost previzibilă. Or, trupele ruseşti mai continuă să se afle ilegal în Republica Moldova, în calitate de scut pentru Transnistria separatistă şi, pentru susţinătorii ei, cap de pod spre occident, dar, concomitent, şi pavăză pentru teritoriile româneşti (Bucovina de Nord, Basarabia de Sud, Ţinutul Herţa), încorporate în Ucraina după raptul de la 28 iunie 1940. Decretul, în pofida uzanţelor de până acum, aminteşte, franc şi într-o manieră absolut firească pentru un conducător de stat suveran, că armatele respective e timpul să fie redislocate. Aşadar, nimic nu trebuie să ne şocheze în interpretările şi comentariile tendenţioase, pline de invective, ce curg în negru şuvoi dinspre răsărit. E un punct de vedere firesc pentru nostalgicii care nu vor să accepte că nici Rusia ţaristă şi nici Uniunea Sovietică nu mai există.
Noi, de altfel, citind atent istoria, datori suntem să tragem cuvenitele concluzii: de la 1812 încoace din Est ne parvin ba ameninţări directe (politice, economice etc.), ba, în funcţie de situaţie, regulamente, ucazuri şi pricazuri, ambalate formal în generozitate şi blândeţe pravoslavnică, dar care, indubitabil, au avut şi au aceeaşi neschimbătoare esenţă: manipularea şi deformarea conştiinţei identitare româneşti, inocularea unei mentalităţi străine firii noastre, în fine, dezbinarea ca neam, adică scoaterea noastră din joc. Ultima tentativă având acest scop este proiectul Pasat, biserica urmând a fi machiavelic folosită pentru a diviza în tabere beligerante electoratul autohton la apropiatele alegeri. Iată un proiect ce îşi maschează adevărata intenţie de a ne deznaţionaliza sufletele în hlamide de duhovnici şi de victime ale fostului regim.
Ce trebuie să facem pentru a contracara această lentă şi aparent invizibilă, dar tot mai adâncă şi mai periculoasă deformare a conştiinţei naţionale? Să rezistăm prin noi înşine, să ne asumăm trecutul istoric, oricât de crud ar fi, să consolidăm permanent cetatea spirituală a neamului nostru şi să conştientizăm că „va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul” (Mihai Eminescu).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog