Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Crihana Veche în valurile deportărilor şi foametei

Maria CUDLENCO

Alte articole de
Maria CUDLENCO
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Satul Crihana Veche este situat în sudul Republicii Moldova, raionul Cahul. Se află la 175 km de Chişinău, 7 km de centrul raional şi la 9 km de staţia de cale ferată Cahul.
În prezent numără circa 4.500 locuitori cu 1.285 de gospodării individuale. În sat funcţionează Liceul Teoretic „M. Eminescu” cu 1.076 de locuri în care învaţă 713 elevi, o şcoală auxiliară pentru copiii cu handicap, o grădiniţă de copii cu 280 de locuri, un centru de sănătate, 2 lăcaşe sfinte: Biserica Creştin-Ortodoxă şi Biserica Baptistă, o bibliotecă publică cu 11.550 de volume în patrimoniu şi alte obiecte de menire socială.
Cu numele Crihana localitatea noastră a dăinuit peste secole, apoi devine Crihana Veche pentru a fi deosebită de Crihana Nouă, care apăruse peste deal, în imediata apropiere a satului. Unele surse documentare informează precum că prima atestare pentru Crihana Veche ar fi anul 14251, deşi „în sec. XV nici într-un hrisov domnesc nu se aminteşte denumirea Crihana în calitate de nume al unei aşezări oarecare”2. Indirect, numele localităţii este vizat într-un act al cancelariei domneşti din 2 iulie 1502, în care sunt menţionate valea şi gârla Cărhana3.
Istoricul A. Eremia afirmă că „denumirea corectă, motivată din punct de vedere istoric şi etimologic, a localităţii este Crihana”, aceasta „fiind un nume topic românesc şi trebuie scris şi rostit conform normelor limbii şi tradiţiilor onomastice româneşti”4.
Cele mai zguduitoare pagini din istoria satului meu, pagini scrise cu lacrima consătenilor mei, au fost foametea din anii 1946-1947 şi deportările din 1941 şi 1949.
Amintirile reflectate în culegerea de schiţe şi articole Fărâma cea de pâine de către regretatul profesor C. Reabţov, om de o inteligenţă şi cultură înaltă, care în anii de restrişte 1946-1947 se afla în funcţia de director al şcolii din Crihana Veche, dezvăluie calvarul prin care au trecut consătenii mei şi întregeşte tabloul istoric al acelor vremuri.
„Anul 1946 s-a dovedit a fi nespus de secetos. Toată vara nu căzuse un strop de ploaie. Dealurile şi şesurile cu buruiană uscată, galbenă-ruginie, cu copacii colbăiţi de pe marginea drumului, ce-şi scuturau frunza înainte de vreme, alcătuiau un tablou dezolant. Şi doar ciulinii uscaţi de pe câmpurile pustii se rostogoleau alene la adierea vântului, adunându-se grămadă în şanţuri şi râpi. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. S-au ivit agenţii de colectări, care au încărcat până la ultimul bob ce le rămăsese oamenilor. Au deşertat lăzile, au măturat podurile. Au răscolit cu suliţe lungi şi răngi de fier gropile de pâine, au cotrobăit sub laviţele pe care dormeau stăpânii, în glugile de stuf, sub stivele de lemne. Nu ajutau nici rugăminţile, nici lacrimile. Planul – aşa-numita postavcă (n.a.) – trebuia de îndeplinit! Pâine, lapte, carne, ouă, lână...
Prin noiembrie, după ce s-a răcit timpul, foametea s-a dezlănţuit în tot aspectu-i înspăimântător. A scăzut brusc frecvenţa copiilor în şcoală, iar cei ce continuau să se ducă au devenit peste măsură de liniştiţi şi tăcuţi, de parcă se maturizaseră cu toţii înainte de timp. Seara satul rămânea pustiu. Rar se zărea câte o fereastră luminată. Conteniseră chiotele şi şuieratul flăcăilor. Nu se mai aduna tineretul la şezători ori furcării. Mai dăduse şi o iarnă geroasă de crăpau pietrele, cu vânturi tăioase şi reci.
Într-o dimineaţă, pe la începutul lui decembrie, mă pornisem spre oraş, în interes de serviciu. Pe vremea aceea se călătorea pe jos. Fulguia uşor. Pământul abia se acoperise cu un strat subţire de zăpadă. La vreo trei sute de metri de sat zăresc de departe o mogâldeaţă ghemuită colac în jurul unui stâlp de telegraf. Părea a fi un om. Dar de ce-i aşa de mic? Pe măsură ce mă apropiam, se contura tot mai clar. Era un copil. Era un şcolar.
Un elev din clasa a V-a a şcolii noastre. De câteva zile lipsea de la şcoală şi nici acasă nu putea fi găsit. Se dusese probabil în oraş să găsească ceva de-ale gurii, iar acum se întorcea acasă. Aici l-au părăsit puterile şi a căzut. N-a reuşit măcar să ajungă la prima casă din sat. I-am închis ochii şi m-am întors din drum. Era prima jertfă din rândul elevilor mei, dar nu şi ultima. Până în primăvară s-au dus pe lumea cealaltă încă 22 de copii de vârstă şcolară...
Moartea cosea în dreapta şi în stânga. Numai în decurs de două luni (de la data alcătuirii listelor de alegeri şi până în ziua votării) au închis ochii pe veci 60 de locuitori ai satului – e vorba numai de acei de la 18 ani în sus. Victimele foametei erau duse la cimitir şi acoperite doar cu câteva lopeţi de bulgări îngheţaţi, dar mai mult cu zăpadă. Cine avea puteri să sape o groapă obişnuită?”5.
Lumea începuse să moară de foame. Numărul celor bolnavi creştea. „Conform datelor organelor de ocrotire a sănătăţii, la 25 decembrie 1946 în republică au fost înregistraţi 53 de mii de bolnavi de distrofie, la 1 februarie 1947 numărul lor crescuse până la 190 de mii, la 10 februarie 1947 de distrofie sufereau deja 215 mii. Numai în lunile noiembrie 1946 – ianuarie 1947 în republică au decedat cu 20.685 oameni mai mulţi decât în aceleaşi luni ale anilor precedenţi”6.
„În 1946 a fost secetă mare, îmi povestea mama. Pâinea albă nu s-a făcut. Păpuşoii s-au uscat. Trebuia să dăm postavca la stat şi să plătim şi impozitul pentru pământ. Perceptorul Eruşevski, însoţit de agenţii de la primărie, umblau pe sectorul nostru şi strângeau pâinea de prin poduri şi gropi. Mama rămăsese singură cu cinci copii, căci tata murise în ’45. După ce ne-au luat pâinea, familia începu să îndure foamea. Prin Postul Crăciunului a murit fratele Culiţă. Puţin mai târziu i-am înmormântat pe Duţă şi Gavrilă. Dinspre primăvară am îngropat-o şi pe biata mamă. Rămăsesem numai eu şi frăţiorul Vasilică. Am mâncat măcucă până am terminat-o, apoi ne duceam după mogâldan – un fel de rădăcină de papură. Aduceam câte un sac de cinci baniţe, îl spălam, îl tăiam roticele şi îl uscam în cuptor. Îl frecam în pumn şi-l făceam faină. Frământam şi coceam turte. Mai strângeam ciurlan verde, îl fierbeam şi-l mâncam; cioclejii de păpuşoi îi trăgeam la râşniţă şi din faina lor făceam turte. Alţii prindeau guzgani la capcană, cioroi, mâţe, câini, ce găseau. Când s-a mai încălzit, lumea, cu mic cu mare, se ducea la baltă, strângea scoici pe care le frigeau pe o tablă. Tare greu ne-a mai fost, mai ales iarna. Era şi un ger de nu s-a mai pomenit. Lumea murea, cu toţi din casă. În Postul Mare muri şi frăţiorul meu mai mic. Am rămas singură. Noroc de o vecină, care m-a îngrijit şi m-a scăpat din foamete. Cred că muream şi eu”7.
„Ferească Dumnezeu ce-a fost atunci. În ’46 lucram la spital. Îngrijeam de bolnavi împreună cu Ileana lui Lazăr şi Eva lui Moise Popa. În calitate de medici se aflau Nadia şi Listrat Surjicov. Mai erau angajaţi şi câţiva bărbaţi care strângeau morţii de pe drum şi din case. La spital nu mai era loc unde să-i punem pe cei decedaţi, nici pe acei care abia suflau. Doamne! Aveau pântecele umflate de-ţi era frică se te uiţi la ei. Pe sutcă mureau de la douăzeci până la cincizeci de oameni, uneori chiar şi mai mulţi. Nu dovedeam să-i cărăm cu sania la cimitir. Erau îngropaţi câte 10-15 la un loc. Cei rămaşi în viaţă erau înnebuniţi de foame. Să nu mai dea Dumnezeu să mai fie ce-a fost”8.
Trei copii i-au murit de foame şi Ioanei Cazan. Iată ce am aflat de la ea:
„Bărbatul fusese pe front; s-a întors contuzionat şi a murit. Rămăsesem cu şapte copii.
În ’46 numai Dumnezeu de sus m-a ştiut câte-am tras. Uscam frunze de copaci şi iarbă, amestecam mogâldan şi ciulini uscaţi, făceam faină, coceam turte şi hrăneam copiii. Patru au supravieţuit, dar trei – Lenţâca, Veţâca şi Ştefanei au murit de foame, mititeii mamei”9.
Mare pârjol a mai fost şi foametea. Au murit familii întregi. A lui Mătcaş Pavel, Lungu Andrei, Sârghi Hreţu, Dumitru şi Onuţ Groapă ş.a. Nastasiei Hreţu i-au murit doi copii, lui Vasile Fulger – doi copii, în familia Bogdan – trei copii, lui Ghiţă Popov – două fete, Anicăi Dragomir – doi flăcăi. Irina Chiriac a murit de foame împreună cu fiică-sa Culina. Vâlcu Constantin al lui Mihail a murit în 1946, Chebac Gavrilă al lui Vasile în 1947... Şirul se poate continua... Foametea şi mortalitatea în masă s-au menţinut până la roada nouă. În mai puţin de un an de zile, Moldova a pierdut de trei ori mai mulţi oameni decât în trei ani de război.
O altă pagină la fel de tragică asemenea foametei din 1946-1947 a fost epopeea deportărilor. Se delimitează câteva valuri de deportări. În anul 1941 în satul Crihana au fost ridicate mai multe familii. Printre acestea – Olteanu Marin al lui Ion cu soţia Maria şi copiii: Vasilisa, Anghelina, Elizaveta, Anastasie, Ana, Gheorghe, Chirilă şi gemenii Galiopa şi Ion; Vâlcu Vasile al lui Ion cu soţia Elena şi feciorul Gheorghe; Sava Constantin cu soţia Elena şi copiii Petrea, Colea şi Nicolae, luat de suflet”.
„Era 13 iunie anul 1941, îşi aminteşte Elizaveta Vâlcu-Olteanu. Dormeam după o zi de muncă. Tata auzi gălăgie şi ieşise la poartă. Veniseră de la primărie. Ne-au anunţat că trebuie să plecăm. Unde? – nu ştia nimeni. Împreună cu alde Vâlcu şi Costică Sava ne-au dus la gara de trenuri din Vulcăneşti. Acolo – lume de pe lume. Am ajuns a doua zi dimineaţa la Tiraspol. Tatălui meu, Olteanu Marin, lui Costică Sava şi lui Vasile Vâlcu li s-au ordonat să coboare. De atunci n-am mai auzit nimic de ei. Împreună cu mamele noastre şi încă vreo 50-60 de oameni am fost încărcaţi într-un vagon pentru vite. Ferească Dumnezeu ce se făcea acolo. Femeile plângeau, copiii ţipau. Geamurile şi uşile vagonului erau încuiate. Noi stăteam înghesuiţi care şi cum putea, căci nu aveai pe ce te aşeza. Era o căldură şi o năduşeală de nu aveai cu ce răsufla. Pe 25 iunie am ajuns în Aktiubinsk. Am fost luaţi la lucru în aulul Akşat. Cei mici adunau căpiţele de fân şi de grâu, cei mari îngrijeau de vite. De la început trăiam într-un grajd fără paturi, fără încălzire. Fiecare familie îşi meşterise câte un cotlonaş şi un pat din lut. Ne-au spus că nu avem voie să plecăm nicăieri, căci suntem condamnaţi la 20 de ani. De mâncare ne dădeau un fel de terci: pleavă care plutea deasupra şi apă. Ne hrăneau şi cu peşte împuţit şi sărat. Toată ziua beam apă după el. A început lumea a muri. A murit şi surioara mea Galiopa. Nu a putut suporta greutăţile nici biata Ileană a lui Costică Sava. A decedat şi i-au rămas copilaşii mici, singurei.
Peste vreo 2-3 ani începuserăm să ne deprindem. Vara lumea prinse a-şi face case şi gospodărioare proprii. Tinerii întemeiau familii. Se minunau băştinaşii de hărnicia moldovenilor. Acolo m-am căsătorit şi eu cu măhăleanul meu Gheorghe Vâlcu”10.
„Prin multe greutăţi am trecut, mi-a mărturisit Gheorghe Vâlcu, soţul Elizavetei Vâlcu, dar am supravieţuit datorită hărniciei noastre. Noi, moldovenii, întemeiarăm nişte grădini de-ţi era mai mare dragul să te uiţi. Cu ele ne alinam dorul de casă. În 1957 ne-am întors la baştină. Mare ne-a fost bucuria”11.
Valul deportărilor a trecut şi peste acei ce n-au îndeplinit postavca la stat.
Astfel, Carastan Ştefan a fost condamnat la zece ani de privaţiune de libertate şi a fost dus într-un lagăr tocmai în Ciukotka. Nenorocirea a bătut şi la uşile lui Gareţ Alexandru, Bogdan Nicolae, Mătcaş Gheorghe, Răileanu Constantin, fost primar al satului.
Deportările de la începutul lui iulie 1949 constituie o rană deschisă şi până în ziua de astăzi. Conform hotărârii consiliului de miniştri al R.S.S. Moldoveneşti „Cu privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi” din 28 iunie 1949, în acel an urmau să fie represate un număr total de 11.342 de familii, inclusiv în oraşul Cahul – 49 de familii în raionul Cahul – 218 de familii12.
Din localitatea noastră, de acest val, au fost luate soţiile şi copiii celor deportaţi mai înainte şi alte câteva familii:
– Carastan Maria a lui Dumitru cu copiii Gheorghe, Elena, Ioana, Maria, Pavel, Agafia.
– Răileanu Elena a lui Ion cu copiii Pavel, Vasile, Petrea şi Ecaterina.
– Mătcaş Maria a lui Ion cu copiii Spiridon şi Nicolae.
– Garet Zinovia a lui Ion.
– Cristea Anastasia a lui Ion.
– Crăciun Gheorghe al lui Dumitru cu soţia Ana şi copiii Ecaterina, Natalia, Pavel.
– Crăciun Petru al lui Dumitru cu soţia Ecaterina şi copiii Ion, Vasile, Maria, Olga şi nora Despina, soţia lui Ion.
– Mătcaş Niţă al lui Ion cu soţia Alexandra şi copiii Moisei, Maria, Ion.
În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, aceşti oameni au fost treziţi din somn, dezbrăcaţi şi, desculţi cum erau, cu copiii încă dormind în braţe, au fost încărcaţi în vagoane pentru vite şi trimişi în ţinutul Altai al îndepărtatei şi geroasei Siberii.
„Tatăl meu, Carastan Ştefan al lui Spiridon, născut în 1902, a fost ridicat în anul 1945 şi condamnat la 10 ani de puşcărie. Nici noi nu ştim pentru ce. Cred că din cauza că n-am îndeplinit postavca. Ştim că a fost dus tocmai în Ciukotka într-un lagăr şi acolo şi-a aflat sfârşitul. Înapoi n-a mai avut norocul să se întoarcă. Noi o duceam greu de tot fără tata. Mama abia putea să ne întreţină. Era îndurerată pentru feciorul Gheorghe, care, întors din război rănit şi schilodit, se stinse curând din viaţă. Trecusem şi prin foametea din 1946 care ne istovise. Ajunşi în vara anului 1949, credeam că nenorocirile ne-au lăsat în pace, dar, se vede, aşa ne-a fost scris. Într-o noapte, pe la orele 2-3, ne trezesc din somn o gălăgie şi strigăte îngrozitoare. La poartă am văzut soldaţi. Îi spuseseră mamei că trebuie să ne ducă. Săraca mamă... Începuse a plânge şi a ne strânge. Fratele Pavel de 14 ani a dat să fugă, însă, soldaţii au tras din armă după el. Ne-au luat pe toţi, ne-au încărcat într-o maşină şi ne-au dus la staţia Tabacu. Am stat acolo vreo trei zile, de au adunat oameni să umple toate vagoanele. Ne-au suit la tren. Mergeam ticsiţi într-un vagon pentru vite cu geamurile şi uşile bătute în scânduri şi păzit de soldaţi. De acasă nu luaserăm nimic. Ne era foame. S-au găsit oameni care au împărţit cu noi bucăţica. Pe drum ni se dădea câte puţină apă. Am mers aşa timp de vreo lună de zile. Într-un loc anumit ne-au dat jos şi ne-au mânat să facem baie. Toţi eram speriaţi că ne duc la crematoriu. Împrejur – bocete, ţipete, plânsete, şi nu se mai înţelegea nimic. Sărmana mamă, ne liniştea şi ne grămădea cum putea lângă ea. Ne-au încărcat din nou în vagoane. Când ne-am oprit din mers, ne-au anunţat că suntem în Bisk. Am coborât din tren şi am urcat în maşini, însoţite de soldaţi şi câini. Am mers pe nişte drumuri de munte. Cât vedeai cu ochii, numai pustietăţi.
Pe alături curgeau ape repezi, de ne era frică să ne uităm în jos. Am ajuns, în sfârşit, în Zaimka, apoi în Markidanka, regiunea Altai. Acolo ne aşteptau să ne ia la lucru. Ne-au dat să locuim într-o căsuţă de lemn. Trăiam împreună cu alde Niţă Mătcaş. Vara a trecut cum a trecut. Veni însă iarna cu gerurile cele mari de până la -50°C. Noi, fiind fără haine călduroase şi fără încălţăminte, înduram frigul, ne degeraseră degetele de la picioare, obrajii. Nu prea aveam nici ce mânca. Mama ne îndemna să adunăm pomuşoare de prin pădurea de alături. Cu chiu cu vai am ieşit din iarnă. În vară am lipit căsuţa cu lut, am împodobit-o. Sora Ileana îi uimea pe toţi cu lucrurile făcute de mâinile ei iscusite: croşeta, cosea, împletea. Trăiam cu dorul greu de casă şi de rude. Cât am stat în Siberia mamei nu i s-au mai uscat ochii. Tare vroia acasă. Calvarul prin care am trecut ne-a lăsat cu mama foarte bolnavă, cu sora calică şi ceilalţi distruşi de sănătate. Şi până astăzi mai visez Siberia şi tresar prin somn. Până astăzi mai visez chinurile prin care am trecut”13. Acestea au fost amintirile Agafiei Carastan, născută în 1937.
De trei ori valul necruţător al represiunilor a strivit mii şi mii de destine, aducând numai lacrimi, frică şi durere.
„Greu de tot am dus-o mai ales iarna. Pădurea era departe, trebuia să mergi două zile să-ţi aduci ceva lemne. Făceam focul cu salcie udă. Ne încălzeam mai mult cu fumul. Dormeam îmbrăcaţi şi încălţaţi. Dimineaţa tăiam gheaţa de la marginea uşii cu toporul. Umblam mai mult bătuţi de promoroacă”14 (Despina Crăciun, născută în 1927).
„Mie mi-au degerat picioarele de două ori. M-am îmbolnăvit de astm”15 (Elena Bujeniţă-Mătcaş, căsătorită în Siberia cu feciorul Marinei Mătcaş-Spiridon).
 „Pe mine şi pe sora mea Natalia ne-au înfundat la lucru la o mină de aur. Împingeam vagonetele cu nisip. Lucram în trei schimburi sub pământ, la lumina lumânărilor şi cu frica că acuşi, Doamne fereşte, s-a mai prăbuşi acea gaură în care ne aflam. Tata lucra lemnar. Pregătea bârne pentru a sprijini pereţii din mină. Mama stătea acasă şi întotdeauna o găseam plângând. La lucru mergeam cale de 25 de km pe jos prin munţi. Drumul era anevoios. Mai ales iarna. Ţin minte, treceam pe un urcuş şi din urma noastră se prăbuşea câte o bucată de omăt îngheţat. Uneori ne făceam drum cu lopeţile. Când ajungeam, rochiile şi hainele erau îngheţate bocnă”16 (Ecaterina Crăciun-Ţurcanu, născută în 1930).
Mulţi dintre cei deportaţi şi-au îngropat în Siberia pe cei dragi şi apropiaţi. Niţă şi Alexandra Mătcaş şi-au pierdut fiica, pe Maria, de numai 6 anişori. „Fata a murit pe braţele mele...”, povesteşte dna Alexandra. „...Am dus-o la spitalul din Altai, dar n-am putut s-o salvez. Era târziu. A venit soţul cale de vreo 50 de km pe jos. Am meşterit un sicriuaş şi ne-­am pornit spre locul unde trăiam. Drumul de munte însă era foarte greu. Eram sleiţi de puteri. Ne-am oprit la o margine de deal şi am săpat groapa propriului copil...”17.
Soţii Ion şi Despina Crăciun, de asemenea, au înmormântat în Siberia primul lor copil. Pe cei rămaşi în viaţă i-a însoţit timp de patru decenii frica ce le-a intrat în oase, sentimentul de inferioritate cultivat atunci de către sovietici. Tocmai după 40 de ani această pată ruşinoasă a fost scoasă de pe faţa deportaţilor, reabilitându-se bunul Nume, Cinstea şi Onoarea lor.
 
Note
1 Dicţionarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, 1994.
Dicţionarul enciclopedic moldovenesc, Chişinău, 1989, p. 305.
Documenta Romaniae Historia (DRH). A. Moldova, vol. 1, Bucureşti, 1975, p. 89.
• V. Nicu, Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi, vol. 1, Chişinău, 1991, p. 274-275.
2I. Dron, Crihana.
3 DRH. A. Moldova, vol. 3, Bucureşti, 1980, p. 501-503.
• Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, Iaşi, 1914, vol. 9, p. 7.
4 A. Eremia, Crihana Veche, „Flux”, nr. 38, 1 octombrie, 2004, p. 7.
5 Fărâma cea de pâine, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, p. 93-96.
6 Basarabia şi basarabenii, Chişinău, 1991, p. 329-330.
7 Braşoveanu Maria, născută 1927.
8 Ivanov Măriţa, 1929.
9 Cazan Ioana, 1908.
10 Vâlcu Elizaveta, 1927.
11 Vâlcu Gheorghe, 1927.
12 Anii grei ai colectivizării. Chişinău, 1990, p. 228.
13 Carastan Agafia, 1937.
14 Crăciun Despina, 1927.
15 Mătcaş Elena, 1932.
16 Ţurcanu Ecaterina, 1930.
17 Mătcaş Alexandra, 1914.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog