Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TEST DE ROMÂNITATE

Despre absenţa „enciclopediei sufletului românesc”

Leo BUTNARU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Oleg Garaz constată într-un eseu că: „Nimeni dintre români nu s-a dumerit a scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români”.
Constatarea cu absenţa unei enciclopedii a sufletului românesc e întemeiată pe emoţie (adumbrită – regretul că nu...), iluzie, dar nu – fondată pe – spre a ţine cont de – atuurile pe care le are un autor bun sau de prim-plan rus faţă de un autor foarte bun sau – pardon! – chiar genial român. De secole, rusul are mereu mingea în teren, la discreţie, fapt de care a ştiut întreaga Europă, apoi America şi, în fine, lumea. Cu toate că un rus „se plângea” şi el de ceva nenoroc: „Noi dintru început suntem culpabili de ereditatea rusească; ca şi înainte, trăim după cortina de fier a apartenenţei la această ţară”.
La ce s-ar mai lamenta şi bietul român de nenumărate ori mai dezavantajat, se pare?... Poţi să scrii înzecit mai cu talent o Enciclopedie a sufletului românesc şi fii sigur că ea nu va avea nici a mia parte din succesul Enciclopediei... lui Erofeev, în dimensiunile universale amintite. Pentru că, dacă spune românul ceva despre vecinii săi, foşti aliaţi sau adversari, în istorie, aceştia nici că bagă în seamă... Ce spune românul despre rus, pe acesta din urmă nu-l prea interesează. Dar ce spune rusul despre român... – o-ho-ho! cum să vă spun? – ne (cam) interesează astăzi, cum ne-a interesat de când ne ştim... Pe neamţ, francez, chinez, polonez, hindus, tătar, american, african etc. – ăştia cam toţi apar în cartea lui Erofeev – îi interesează dublu: ce spune rusul despre el, dar şi despre ceilalţi. Enciclopedia sufletului românesc ar fi să rămână pentru români. Şi nu e deloc rău să avem o atare carte! Însă ea nu va prea trece hotarele noastre, nu va prea interesa editurile din lume... Fără a ne lamenta, să fim realişti şi curajoşi să recunoaştem că România, românul, istoria, literatura noastră (...) nu au atuurile în mână. Mingea nu le stă, ca vrăjită, ridicată la fileu, de secole, aşteptând jucătorul, cum e în cazul „mingii” fostelor imperii, marilor puteri, ba chiar doar şi mingii popoarelor numeroase... Bineînţeles că scriitorul român (bun, de prim-plan, foarte bun, genial...) nu e un fatalist, ca să renunţe a scrie marea sa carte şi a poporului său. Chiar dacă atuurile... precum ziceam...
Dar să nu dezarmăm. Ci să cutezăm totuşi. Credeţi că Irlanda (cu o populaţie de doar 3,6 milioane de suflete) are mult mai multe avantaje, în istorie, în destin decât România?... Să amintim de celebrii ei scriitori cunoscuţi în lumea întreagă, prin care au croit albii de mari fluvii literare (ca să ne ţinem în ideaţia celor „Cinci fluvii ale vieţii”). Iar Erofeev – dacă ne interesează părerea lui, şi ne interesează totuşi, din câte se vede (se traduce, se citeşte şi la noi) – conchide că: „Irlanda e o ţară ideală pentru a continua literatura”...
Mda, în cele două cărţi are şi câteva referinţe la România şi români. Prima – ajuns la aeroport, colegul său Saşa refuză să intre în ţara noastră. Vine numai Viktor. Şi care ar fi unele impresii demne să le pună în carte?... „N-am văzut nicăieri mai mulţi câini vagabonzi decât în România! Alergau chiar şi pe pista de decolare a aeroportului internaţional din Bucureşti şi lătrau la avionul meu, când îmi luam zborul spre Moscova. I-am mai văzut şi la cimitirul militar. Mi s-a părut că sunt spiritele (duhurile) geniului militar românesc. M-a inspirat (entuziasmat) clădirea interminabilă a parlamentului, construită de Ceauşescu. În delta Dunării, Gabi, pe când era în patru labe (cursivul e dat în original – n. L.B.), mi-a spus că România e o ţară terminată.
(...) Delta Dunării. Prin stufărişuri cu (lipoveni) de rit vechi în veşminte ţigăneşti. Cam prostănacii (ţicniţii; în original – pridurkovatâe) români cu feţe folclorice (folykliornâmi liţami).
Ei, de ce ar fi aşa: puţin-puţin într-o parte de canoanele Europei, şi... (te pomeneşti în) stufăriş!”. (Chiar dacă operei lui Erofeev îi este caracteristică estetica negaţiei, contestaţiei şi epatării, în ce ne priveşte – şi – pe noi, românii, să ţinem cont chiar de una din opiniile emise în Cinci râuri...: „Cu mâna pe inimă, trebuie spus că Rusia este cea mai rasistă ţară din lume”.)
(a) Normal, atare atitudini nu sunt o noutate pentru noi. Cel puţin basarabenii nu se prea sfiesc şi încearcă să le răspundă pe potrivă cinicilor slavoni. Însă conaţionalii noştri din vestul Prutului par oarecum mai timizi, mai răbdători... Ceva mai spăsiţi în faţa rusului. Ca prezenţă fizică, istorie, ex-imperiu etc.
(De altfel, în ceva ne asemănăm totuşi cu ruşii, Erofeev susţinând că... Dar mai bine să dau un pasaj din polemica în jurul versiunii româneşti a Enciclopediei..., în „Observatorul cultural” Iulian Ciocan, traducătorul, scriind: „Margaretei Sipoş nu-i place propoziţia „Nu există printre oamenii albi ai lumii (cu excepţia românilor) nişte anti-cool mai îndârjiţi decât ruşii”. Ea minte spunând că nu traduc corect, pentru că în text e „(inclusiv românii)”. Se face a nu observa că am modificat topica şi că ceea ce spun este că ruşii şi românii sunt cei mai anti-cool. În original: „Net sredi belâh liudei v mire bolişih anti-cool (vkliuceaia rumânov), cem russkie”.)
Iar dacă românul nu prea e predispus (din lipsă de curaj?) să-i spună rusului, Rusiei de la obraz, alţii o fac. Polonezii, spre exemplu. Prin pana lui Mihail Bogun care consideră că Rusia nu e decât „un lanţ de reforme eşuate”, astfel ea „va rămâne o ficţiune. Transformările contemporane, aceste eforturi nemaipomenite de-a face o ţară obişnuită conformă modelului european, – e de asemenea o iluzie. Cercul vicios al destinului rusesc – absenţa istoriei. Transformările se dovedesc a fi cele de trecere de la o orânduire socială, care nu a existat («socialismul – înseamnă Suedia»), într-o direcţie destul de incertă, iar, în general, nu se ştie încotro şi de ce. Însă în Rusia nu trebuie să pui o atare întrebare, deoarece, când va fi să apară răspunsul, însăşi ţara deja nu va mai exista. Şi aceasta se referă nu doar la anii ’90. Istoria Rusiei reprezintă neobosite transformări, rupere de trecutul, care nu există, şi reînceperea povestioarei de la capăt în numele viitorului, care nu va exista”.
Să sperăm că, odată cu trecerea timpului, se mai schimbă şi atitudinile noastre, ale românilor... (Spre mai multă demnitate...) Pentru că, de fapt, ce se întâmplă, ce s-a întâmplat cu noi, în istorie, existenţă, atitudini transfrontaliere (când a fost să avem şi din astea)? Da, lucrurile se cunosc mai bine în comparaţie. Iar pentru a ajunge la raportul / paralelismul... rus-român, s-o luăm de ceva mai departe, întrebându-ne: Să existe oare vreun raport sau vreo alternativă între greşit atribuita lui Dostoievski zisă-scrisă că „Frumuseţea va salva lumea” (operele sale complete nu atestă acest adagiu) şi opinia filozofului Serghei Bulgakov conform căreia „Răul este starea de spirit a lumii, nu însă şi esenţa ei”? Deocamdată doar constatarea că ruşii, scriitori, gânditori sau, dimpreună, scriitori-cugetători-filozofi, merg spre extremele ideii care sunt coarnele de taur ale acesteia. Noi, românii, suntem mai potoliţi, mai blânzi, nu înşfăcăm, ci încercăm să, doar, apucăm, cumva, mai precauţi, mai ne-categorici în categorii existenţiale, filozofice. A zis ceva Blaga, cu veşnicia, care s-ar fi născut la sat. Însă aceasta e foarte departe de (presupusul, în fraza amintită) Dostoievski şi de Bulgakov care încearcă să definească o stare a lumii în relaţiile ei cu răul. Blaga, în eternitate etc., e un liric, un poetic, un visător cuminte care nici nu-şi pune problema, dacă are sau ba dreptate în esenţa metaforei; pentru că el, de fapt, rămâne la suprafaţa (şi frumuseţea, cuminţenia) sensului. Ruşii sunt dramatici, înverşunaţi, neliniştiţi. Spun... abisuri (uneori, poate, şi... prăpăstii), ştiind că acestea, în zis-scris, nu sunt periculoase. Poţi să spui orice! – ar fi crezul lor, al ruşilor, doar să pară cât mai aproape de un posibil adevăr şi, obligatoriu, cât mai dur să fie spus-scris. Iar jumătăţile de măsură şi de insinuare, jumătăţile, întru căutare – de adevăr, fireşte – sunt caracteristice reprezentanţilor naţiunilor mici sau obidite în trecutul lor istoric; memoria le joacă rolul de atenţionare, de „fii atent, fii cuminte, fii”... „Fii” ca / supravieţuieşte; vei supravieţui / fi, dacă te vei arăta atent, cuminte, potolit... Aceasta se poate înţelege – odată cu referinţa, deloc mângâioasă, la raportul român (sadea) – român (basarabean) – dintr-o mărturisire a tânărului (oricum, e la 36 de ani!) Mitoş Micleuşanu într-un interviu din ziarul „Timpul” începutului de an 2008 – matură, sagace, dureroasă, dar şi dătătoare de speranţă, confesiune, opinie, spunere de noi: „Românii iubesc vorbăria. Aici conduce analiza excesivă, promisiunile şi eterna amânare. Basarabenii însă au preluat de la rusofoni felul mai tăios şi minimalist de exprimare şi acţiune. Din acest punct de vedere, românilor li se par basarabenii mai din topor, iar basarabenilor nu le plac unduielile şi modul prea de bonton românesc. De fapt, este vorba despre o neîncredere reciprocă cu rădăcini vechi. Boala româno-basarabeană este, cât ar părea de contradictoriu, orgoliul şi alergia reciprocă. Dacă săpăm prea adânc, ne murdărim de rahat, fiindcă e vorba de trădare şi abandon, de o bubă care poate fi tratată doar prin acceptare şi iertare. Este uşor să găseşti ţapi ispăşitori, dar e mai greu să accepţi că porţi, ca şi toţi cei din jur, vina pentru ceea ce se întâmplă. Eu nu mă ascund după degete – sunt un om cu identitatea sfâşiată în bucăţi. De fapt, unirea dintre basarabeni şi români se produce continuu, fiind un proces de atracţie-respingere. Dar ea nu trebuie înţeleasă numai din perspectivă politică, ci, mai degrabă, din perspectivă spirituală. Nici nu ştiu ce anume trebuie să se unească, atunci când sângele ne este unit”. Bineînţeles, societatea noastră sau, hai să zicem, cele două societăţi ale noastre ce respiră mai mult sau mai puţin româneşte trebuie să fie atente la ceea ce cred tinerii lor cetăţeni de pe ambele maluri ale Prutului sau din alte ţări, unde studiază ori deja s-au şi stabilit, deoarece aceştia, ca filozofie civilă, înseamnă, în fond, postumitatea generaţiilor mai în vârstă, dar şi perspectiva generală – mai tristă sau mai optimistă – a românismului, în general.
În timp ce, referitor, în sens mai larg, la aspectul poziţionării româneşti în istorie, un alt mai tânăr coleg, Oleg Garaz, îl vede în felul următor: „Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei „landuri” ale „Elveţiei” noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave”.
Să adastăm – revenind – asupra celui de-al doilea tandem sau, poate că, binom istorico-fatal: influenţa turco-fanariotă – influenţa slavă. În destinul poporului nostru nu o singură dată apăru dilema de-a alege între două rele. Astfel că râvnita salvare de la haraciul pretins de Osman duse la fatal-inevitabila noastră apropiere de harapnicul lui Ivan. De unde şi influenţa. Rusească. „Briza” sau criza ce adia cu briza acelei înrâuriri nordice o constata, chiar şi în anul 1935, unul dintre membrii Academiei Franceze, care scria: „Românul, cel moldovean mai cu seama, are numeroase trăsături comune ruşilor; ca şi aceştia, el nu este burghez, nici meschin, este plin de îndrăzneală, de pură sinceritate, de elanuri înduioşătoare; niciodată însă nu devine, ca ei, din senin, fiară; pentru aceasta oare să fi zis Keyserling că-i un rus fără viaţă interioară? Într-adevăr, nu-l veţi vedea îngenunchind des înaintea prostituatelor sau umblând după desfrâu ca după cel mai scurt drum spre paradis; îl veţi vedea însă scuzând tot timpul furtul, păcat uşor de iertat: corupţia, delapidarea, jafurile, spargerile, datoriile la joc, datoriile presante, escrocheriile, toate acestea nu sunt atât de grave într-o ţară în care parazitismul este tradiţional”. S-o recunoaştem, atare aprecieri ne cam râcâie conştiinţa etnică... Însă există în ele şi ceva din răspunsurile la problema pe care o anunţasem la începutul eseului: a pune faţă în faţă oglinda sufletului rusesc cu oglinda sufletului basarabean / românesc, pentru a vedea dacă anumite carenţe se regăsesc şi în una şi în cealaltă, emiţătoarea lor fiind prima, cea rusească, în care privi atât de adânc şi necruţător Erofeev. Barem atât, comparaţia, dacă nu... creaţia; crearea unei enciclopedii a sufletului românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi autocorijare de popor, naţiune. Adevăr care, natural, nu va fi nici de această dată – ...al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe placul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, conduşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în replicuţe, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudopoeticeşti, cântece împeliţate de rime, din care una, obligatorie, e amore-popor(e). Pentru că „mesianicii” de gaşcă nu ar admite nici în ruptul capului şi vârfului de pix replicar că noi toţi suntem egali, prin botez, în faţa aceluiaşi Dumnezeu Răscumpărător (ca să revenim la exemplele citate din Biblie). Anume plângăcioşii şi poltronii „mesianici” certăreţi umblă cu supravieţuirea prin oportunism, pliere pe orice idee a oricărui regim politic, prin slugărnicie, cântându-l ba pe Ceauşescu, ba pe Lenin / Ilyici, ba pe... Azi, pe cine?... Pe ei înşişi... În găşcuţe, unde se aude: „Noi mi cântă, noi mi joc şi pe nime nu mi rog!”...
Însă, aproape fără ghilimele, mesianicii ce se trag din popoarele mari, numeroase, sturlubatice, cu un destin imperialist, evită „supravieţuirea”, preferând – suprafiinţarea. Fie doar şi în idee, întru idee. Dacă aceasta pare posibilă, în dublă ipostază, – suprafiinţarea şi ideea. Poate că şi supra-ideea.
Posibil că tocmai în numele unei supreme supra-idei nici Viktor Erofeev nu-şi menajează, „în chip biblic”, propriul Neam. Nu eşti deloc sigur că s-ar găsi un autor de la noi care să spună despre români ce spune „Enciclopedia...” despre ruşi: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de autocunoaştere a ruşilor”; „Purtătorul de dumnezeu (bogonoseţ) e un fel de animal, cum ar fi porcul”; „În genere, rusoaicele sunt cam curve”... (Dar – vă amintiţi? – Gabi... a noastră, ce stătea în patru labe, în stufărişul Deltei?...) În România lucruri spuse... nespus mai... lejer mai că declanşează procese judiciare contra unor scriitori, acuzaţi de satanism, ca să nu mai vorbim de simplisima pornografie...
Dar, spre final, să revenim la începutul textului, unde invocam spiritul – unii zic demoni(a)c – lermontovian, care „bântuie” în creaţia, în ideaţia, estetica negaţiei mai multor scriitori ruşi, ce-şi văd poporul ca pe unul „infirm / calic moraliceşte”. O astfel de atitudine-viziune caracterizează unele opere ale lui Goncearov, Turgheniev, Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Pasternak, Platonov, Zoşcenko, Ilf şi Petrov, Voinovici, Aksionov, Erofeev (Venedikt), ale unor avangardişti – Dobâcin, spre exemplu. Să ne amintim de „suflete moarte”, „demoni”, „idioţi”, „ţicniţi”, „monştri”... La Victor Erofeev netrebniciile bestiarului uman se extind cu mult, înfăţişate mai radical, necruţător, ca „un atac cerebral”.
De fapt, scriitorii ruşi nu au făcut decât să-şi însuşească „metodologia Bibliei”, constată exegetul culturolog A. Davâdov, amintind că în „Vechiul testament” poporul nu are vreodată dreptate... Glasul poporului nicicând nu înseamnă şi glasul dumnezeiesc. Este o evidentă discrepanţă între cuvântul biblic şi adagiul latin Vox populi, vox Dei (de la Hesiodus cetire). Prin vocea prorocului Ieremia, Dumnezeu zice: „...poporul Meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte... sânt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l facă” (Ieremia, 4/22); de-aţi cutreiera întreg Ierusalimul, „nu... veţi găsi vreun om, măcar unul, care păzeşte dreptatea şi caută adevărul” (ibidem, 5/1), după care prorocul face propria constatare: „căci cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (ibidem, 9/2). A. Davâdov mai aminteşte că în Biblie prorocii nu se sfiesc să folosească expresii, calificative foarte dure la adresa poporului evreu (ales), precum ar fi – „mincinos”, „viclean”, „mişel”, „lacom”, „nedrept”, „rău”, potopit de păcate, dedându-se clevetirii, asasinatelor, jefuirii aproapelui, asupririi acestuia etc. „În capacitatea de a desfăşura critica la adresa poporului şi constă netrecătoarea semnificaţie a metodologiei biblice”, conchide exegetul.
În ce ne priveşte, ar trebui să recunoaştem că nu s-au prea găsit autori români, care să fi urmat metodologia testamentelor, vechi şi noi... Nu încape îndoială că nu e uşor, ci... cutremurător (!!) e să iei de model spiritul necruţător al Domnului Savaot, ce-i spune poporului Său: „...veţi fi blestem şi grozăvie, ocară şi râs, şi nu veţi mai vedea locul acesta”. (Ieremia, 42/18). Fireşte, proporţiile, decalajul... incomensurabil trebuie păstrate: Dumnezeu e Dumnezeu, bietul om e biet (şi, uneori... beat) om... Dar poate că aici e un caz aparte, irepetabil în alte situaţii: când, în faţa Adevărului şi întru Binele poporului, Creatorul şi creatura Lui sunt egali?...
În fine, să aducem termenii, noţiunile la propriile lor proporţii care, se ştie, în literatură ori pot fi supradimensionate (conştient), ori pot fi înţelese astfel. Pentru că, de fapt, „Enciclopedia...” lui Viktor Erofeev e o carte de beletristică şi nicidecum una cu pretenţii academice, riguroase, simandicoase etc. Precum observa şi exegetul polon Mihail Bogun: „Chiar titlul cărţii lui Erofeev se arată drept ceva imposibil. Enciclopedia sufletului rus. Roman cu enciclopedie – în câteva cuvinte ni se oferă promisiunea nefinalizatului, paradoxalului, problemelor deschise vraişte, de la care nu poţi fugi. În ce mod să uneşti respectabila enciclopedie cu marea ei pondere – un monument al educaţiei generale – cu ceva amorf, volatilizant şi care nu se lasă perceput de raţiune, precum e sufletul? Plus la toate, sufletul rusesc”.
Prin urmare, şi Enciclopedia sufletului românesc ar fi totuşi altceva decât cum e numită aici. Am citi de asemenea un „Roman cu enciclopedie”.
Dar poate că sufletul unui popor este, în genere, de ne-enciclopedizat?... Astfel că imposibilele enciclopedii sunt substituite (totdeauna – parţial, însă antrenant) de beletristică, studiu eseistic. În fine, chiar şi de anecdote. Aceasta (acestea) însă nu trebuie să ne facă a nu visa frumos (fructuos) la un superb „hiperproiect românesc”: Enciclopedia Sufletului. Paradoxul, plăcuta surpriză e că un atare proiect academic irealizabil are inestimabilul merit de a-i oferi propulsie, vitalitate literaturii!
 
 
Fragment din volumul Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz, Editura Timpul, Iaşi, 2008.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog