Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Mitologie şi poezie (II). Cazul Labiş

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Întrebarea dacă meteoricul Labiş s-a împlinit ca poet bântuie încă. Călinescu, ştim, l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deşi vârsta la care a dispărut îl fixează într-o tinereţe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinţi” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit, prin juvenila sa poezie, reîntâlnirea cu tradiţia, spărgând tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, „lacom de idei”, plin de impetuozitate, revărsându-şi energia polemică cu o invidiabilă prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă. Poetul-adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producţiei proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschide o nouă perspectivă „ontologică”, contaminată de fatalul proces de intertextualizare. Inocenţa vizionară, emblema neoromantică, saltul la metapoezie fac din Labiş un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia şi având „tristul noroc” de a muri tânăr, îşi frânge traiectoria printr-o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăştiind poeme înflăcărate, el este animat de o credinţă. Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei cu inerţia, condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinşi în noua casă”), poetul dovedeşte, de fapt, un fond insurgent. Labiş n-a fost un versificator oportunist, ca atâţia. El n-a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ţine şi de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectând prospeţime şi revitalizând, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de nelinişti, era un dezamăgit. Ameninţat cu închisoarea, risca să devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului” (cum zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră).
Indiscutabil poet revoluţionar, Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-a războit cu inerţia şi compromisul, căutând izvoarele purităţii şi condamnând trădarea prin minciună, abandonul conştiinţei morale. A fost el un poet comunist, cum susţinea G. Ivaşcu? Aderarea sa la idealul comunist, scrie şi Alex. Ştefănescu, trebuie considerată ca „o iniţiativă”. Or, prin intensitatea participării şi prin inocenţa vârstei, tânărul poet (rămas un poet al tinereţii) se aruncă în beţia visării, animată de furtună şi senin, risipind „o frumuseţe disperată şi cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădeşte un recalcitrant, cu purtări puţin ortodoxe, anunţând, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labişian şi îngăduie, în subtext, şi o descifrare a motivaţiei schimbării. Aderând la un crez, descoperind poezia chiar şi în „dura sforţare omenească” şi, neapărat, în „frumuseţea curată” a naturii, Labiş – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la realitate, el e cuprins de frământări şi interogaţii, încât amintitul ciclu poate fi şi un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (Laurenţiu Ulici). Versul labişian, în care „citeşti ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe cei care „în noua rânduială şi-au căutat culcuş”, pe „trântorii ascunşi după stindarde”. Adolescentul-poet glorifică puritatea, dar e obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperă divorţul dintre realitate şi utopie şi, maturizat brusc, trece la un ton sumbru. Lupta cu inerţia, despărţindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic”, este un veritabil manifest, propunând un alt Labiş. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuând însă nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva şi un caiet verde (aflat la Savin Bratu şi pierdut la cutremur, în ’77) conţinea astfel de poeme dinamitarde, inversând ştiutele clişee, congelate de manualele şcolare. Ultimul Labiş, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detaşează de „pactul politic”, descoperind cu sufletul lui tânăr „tragica beţie a toamnei” şi „braţele de aer ale clipei”; şi, mai ales, presiunea prezentului lozincard, întinarea idealului.
Trebuie să observăm că N. Labiş, despicând cerul poeziei noastre ca „vestitor”, ispiteşte, în aceeaşi măsură, şi prin biografism. Poezia sa, vom fi de acord, transportă un fond autobiografic: de la linia epică a marilor poeme, în filiaţia maiakovskiană, la contemplativismul rafinat, în lirica erotică. E vorba de o interioritate în clocot, de elanurile unei vârste care privea în juru-i cu nesaţ („absorbind” lacom lumea), replicând unei linii epicizate, sufocată de clişee. Nu va lipsi poezia anecdotică („fapte petrecute strâng”, ne avertizase poetul), vom afla paradisul copilăriei, schema arhetipală a vânătorii ritualice (ca în capodopera sa, Moartea căprioarei) şi chiar metafore textualiste (vezi „albatrosul ucis”). Dar sinceritatea poetului nu se desfăşoară neîngrădit şi, astfel, sufletul se încarcă de scârbă. Cum spuneam, un alt Labiş îşi taie vad, fiind de o surprinzătoare modernitate. Cei care au scotocit prin manuscrisele labişiene ştiu prea bine că poetul din Mălini nu trebuie anexat „esteticii hei-rup-ului”. E vorba, deopotrivă, de gestul iconoclast, vestejind reţetarul epocii, evadând din chingile normelor epicizante, de o fisură a îndoielii (constatând, prin omul comun, degradarea idealului, implicit coruperea lui), dar şi de o frondă estetică, anticipând poetica antipoeticului, cum demonstra Paul Dugneanu. A vedea în poetul Primelor iubiri doar ecoul înfrigurărilor vârstei, doar o conştiinţă virginală, bântuită de „viscolele viselor”, înseamnă a perpetua o imagine falsă, refuzându-i capacitatea problematizant-reflexivă. Neputinţa cuvântului (un „rău ascuns”) îl încearcă; vitalitatea tânără suportă, curios, infiltraţiile thanaticului, iar pulsaţia erotică dezvăluie, de fapt, însingurarea: „lângă ea eu eram singur”.
Iar poetul, „un talent uriaş şi feroce”, cum l-a văzut, invidios, Nichita, cel care n-a îndrăznit să publice cât timp Labiş a trăit, clasicizat de timpuriu, are parte de o biografie mitizată. Născut la Poiana Mărului – Mălini la 2 decembrie 1935, el va sfârşi tragic la Bucureşti, la 22 decembrie 1956. Punctul de vedere sentimental reţine această frângere nemiloasă a destinului, aureolând o prezenţă neobişnuită. Labiş ar fi, după unele voci, în primul rând un principiu moral; după altele, contestându-i valoarea, el ar trebui alungat din literatura noastră, deşi poetul credea cu ardoare că „zămisleşte comori”. Prietenii i-au cercetat manuscrisele (ele se află la Muzeul Bucovinei din Suceava), au apărut numeroase reeditări şi interpretări. Ce-ar fi devenit, oare, prolificul Labiş (să notăm că în intervalul 1935-1956 el aşterne peste zece mii de versuri) dacă „pasărea cu clonţ de rubin” nu l-ar fi răpit este o întrebare inutilă. De la acel Nelu Labiş, locuind la Fălticeni, pe uliţa Rădăşenilor, venit în 1946 la „şcolărie” la ciclul Dor căzut, dezvăluind o cu totul altă faţă a poetului, nu e cale lungă, judecând în timp. Acest interval, investigat cu pricepere şi pasiune de Gh. Tomozei (Moartea unui poet, 1972; Urmele poetului Labiş, 1985) sau de harnicul cercetător sucevean Nicolae Cârlan, rezumă însă un destin şi propune un Labiş deosebit faţă de cel de uz şcolar. Când la 1 octombrie 1952 se deschideau porţile Şcolii de literatură, Sadoveanu putea întreba tunător: „Labiş, eşti aişi?”. Poetul a fost, indiscutabil, vedeta promoţiei. Debutul în „Iaşul nou” (1950), truda la revista „Anii de ucenicie” (scoasă la acea faimoasă şcoală, absolvită în 1954), munca în redacţiile revistelor „Contemporanul” şi „Gazeta literară” (1954-1956) însoţesc paşii unei generaţii. Ea, generaţia „luptei cu inerţia”, sigilată de inocenţă şi exuberanţă, traversa „era entuziasmului”; ei erau, cu toţii, doritori să se afirme, talentaţi şi neştiutori (Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiş probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică se schimbă, încărcată de reflexivitate; dar acest mai târziu (care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile virginale şi prospeţimea matinală ale acestei lirici, doritoare să dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea; poetul, dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „şansa” disidenţei şi timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”. Legenda labişiană conservă această vibraţie pură, temperamentul de luptător, sacrificiul şi inocenţa şi, în ultimă instanţă, răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă „întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia speculativă exploatează tocmai legenda; nu e posibilă o lectură desprinsă de tragismul sfârşitului, cu „iz mioritic” (observa Mircea Tomuş). Ce se salvează din acestă operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va hotărî timpul, adică noile generaţii de cititori care se vor apropia de Labiş. Fiindcă poetul, iute clasat drept un „ideolog” obedient, are dreptul la o relectură, într-un context al recepţiei calme, reaşezând valorile, descoperindu-i, poate, lirica erotică „prebărbătească” (Valeriu Cristea) sau semnificaţia inversă a atâtor texte dinamitarde.
Recitindu-l, cu grija inserţiei în context, descoperind congruenţa cu climatul şi „canonul” poetic al epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum – norocos – le numise Dan Mănucă). Fiindcă, Iluminările unui poet (vezi „Convorbiri literare”, nr. 1/1996) insistă pe dimensiunea simbolică şi ambivalenţa poeziei labişiene, descifrând cu migală „al doilea strat”. Rebelul Labiş, deviind de la „făgaşurile instituţionalizate”, merită, indiscutabil, acest efort exegetic.
În Pasărea cu clonţ de rubin, poezie sibilinică dictată pe patul morţii, Nicolae Labiş spera că „va rămâne o amintire frumoasă”. O ursită tragică a făcut din eternul tânăr Labiş un simbol necesar. El rămâne „buzduganul unei generaţii” (cum inspirat scria Eugen Simion), dezlănţuind energiile aurorale într-o vreme încercănată, cotropită de negurile dogmatice. Se cade, neapărat, a fi citit, alungând ispita valorizărilor politice (foarte la modă şi acum), chiar dacă nu putem face abstracţie de circumstanţe. Tinereţea acestui poet, o „tinereţe fără bătrâneţe”, stă pecetluită într-o operă „pe deplin exprimată”, însetată de real, absorbind lumea: „Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi, / Era o apă de cleştar şi de stele / Peştii alburii pâlpâind ca-ntr-un vis / Lunecau lângă genele mele”.
Nicolae Labiş, repetăm, rămâne un simbol necesar şi, probabil, un sacrificiu necesar, desferecând izvoarele poeziei tinere. Mistuindu-se în real, lirica sa, frisonată de urgenţa comunicării, de intratabilă rigoare eticistă, aparţine unei existenţe „purtând în suflet roiuri de lumini”. Spirit matinal, Labiş vine dintr-un eden silvic şi, în numele unor răspicate opţiuni romantice, cutreierate de forţă vizionară, îşi transcrie trăirile. Tinereţea irumpe la tot pasul, radicalitatea şi zbuciumul irigă acest lirism adolescentin, livrat cu generozitate, aşa precum omul („topindu-se-n semenii lui”) n-ar fi vrut să se lase corupt de minciună. Dar traiectoria labişiană dezvăluie o continuă căutare într-o epocă frisonată, ea însăşi, de urgenţa schimbării, la comandă ideologică. Adolescenţa frenetică, cu nucleu biografic, inocenţa şi senzorialitatea, conectate la un eden naturist, eposul popular etc. reverberează într-un lirism confesiv care, încercând a prinde – într-un „veac clocotitor” – a vremii înţelesuri, devine o gravă şi precoce meditaţie epică, sfârşind în sarcasm şi amărăciune. Labiş nu poate fi anexat înfloritoarei lirici publicistice (clişeizată, de platitudine tematică); dimpotrivă, sensibil la vibraţia ideilor, pătruns de „suflul marilor probleme morale” (L. Raicu), el dă tonul unei salvatoare intelectualizări, anunţând, cu un „spor de entuziasm”, responsabilizarea generaţiei: „Clopote grave sunară trezirea / Generaţiei noastre. / Tragem cugetarea afară din teacă” (v. Vârsta de bronz). Cel care „a licărit scurt între două nopţi” (cf. Vl. Streinu), un esenian acceptând, prin angajare sinceră, grefa maiakovskiană, prins în mrejele utopiei, ştia că „elanul nu poate fi ucis”. Dar trăirile aurorale, „frenetica beţie” a viului, incandescenţa creatoare suportă asaltul birocratizării, al inerţiei şi prejudecăţilor. Spre deosebire de abundenta producţie a liricaştrilor de partid, exterioară şi ditirambică, poezia lui Labiş se verosimilizează (cf. Marian Popa), proclamând necesitatea „luptei duble”. Expediţia cinegetică din Moartea căprioarei consfinţea despărţirea de vârsta candorilor; astfel, lirica labişiană, însetată de puritate, se maturizeză brusc, obsedată de tema degradării idealului, anunţând (nota acelaşi Marian Popa) „dezvoltarea unui opozant”.
Iată de ce supoziţia asasinatului (politic), bucurându-se doar de „certitudine foclorică”, încă rezistă. În pofida numeroaselor cărţi care au atacat subiectul, nebuloasa împrejurărilor nu s-a risipit. Dosarul Labiş e voluminos, anii petrecuţi la „fabrica de scriitori” din Kiseelef, 10 (dacă ar fi să preluăm sintagma-titlu, propusă de Marin Ioniţă) întreţin frenezia detectivistică a foştilor colegi. Iată, în anii din urmă, Imré Portik cu Hora morţii (2005) sau Irimie Străuţ, O moarte care dovedeşte ceva, 2001, încearcă aşteptate clarificări. Iar inflaţia de prieteni post-mortem, livrând „ficţiuni memorialistice” (cum se rostea, „în numele prieteniei şi al adevărului”, Imré Portik în volumul îngrijit de Florin Diac) sau tentativele exegetice amatoristice, pornite în numele „recursului la memorie”, nu fac decât să întreţină confuzia, deplasând interesul spre senzaţionalism, părăsind opera.
Or, soarta lui Labiş (autor casabil, chiar „expirat” după unii) depinde, decisiv, de testul lecturii. Fenomenul Labiş legitima o generaţie, redescoperind lirismul şi refăcând legăturile cu tradiţia boicotată (cf. M. Ungheanu). Iar C. Regman nu ezita să afirme, în 1956 (!), că „generaţia sa nu va întârzia să se recunoască pe sine” (vezi „Viaţa Românească”, nr. 5/1956). Resurecţia lirismului, ieşirea din somnul dogmatic, a eroticii de partid (cu inerentul triumfalism al epocii), transfigurarea unor teme bătătorite (de epic festivist, lozincard, şablonard) au căpătat, prin scrisul labişian, prospeţime, branşate la „viaţa clocotind în vers”, angajând dezbaterea morală. Mai mult, Labiş s-a dovedit „fecundator prin absenţă”, recunoştea Mircea Cărtărescu (e drept, prin 1981). Această iradiere, estompată după seismul decembrist, ridică o serie de întrebări pe care n-ar trebui să le ocolim. În cea mai recentă exegeză (vezi Poezia lui Labiş, azi, culeasă ca Prefaţă la volumul antologic Moartea Căprioarei, 2009), Răzvan Voncu analizează minuţios „posteritatea dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară”, pledând pentru o „necesară recitire”. Chiar dacă modelul Labiş nu mai e „funcţional”. Oricum, dispariţia poetului a deschis calea „sanctificării” (vol. cit., p. 23) sub o dublă imagine, supusă, inevitabil, fluctuaţiilor de context politic. Portretul-robot al scriitorului comunist, devotat cauzei, a fost conservat prudent de ideologii regimului, având nevoie de Labiş şi ignorând textele ultimului Labiş (ca figură incomodă); pe de altă parte, mitul poetului tânăr, încarnat de Labiş, răpus de un destin nemilos, suportând traumele istoriei şi realizând „prima breşă masivă în zidul cenuşiu al versificaţiei realist-socialiste” (vol. cit., p. 26) reverberează emoţional. Curios, autor aproape interzis (spre sfârşitul vieţii), cu o existenţă dificilă, scos acum din manuale şi blamat pentru tributul ideologic, descins în lumea boemei bucureştene, având, orgolios, conştiinţa propriei valori, intrat în mit şi supus furiilor demolatoare, trăind intens, responsabil, cu o „stranie maturitate” şi elan juvenil, dezinteresat, justiţiar, model de poeticitate (o vreme!), devenind un simbol graţie rolului avut într-o epocă tulbure, în plin stalinism literar, în „supravieţuirea poeziei româneşti”, Labiş rămâne un insurgent, dar – remarca îndreptăţit Răzvan Voncu – „în interiorul comunismului” (vol. cit., p. 31). Indiscutabil însă, un talent viguros, un nume emblematic şi nu doar „o amintire frumoasă”. Desfăşurând în poezia sa o întreagă mitologie, trăită sincer-vibratil (copilăria, pădurea, cerbii etc.), nescutită de seismice confruntări lăuntrice şi impunând în posteritate, prin graba păsării „cu clonţ de rubin”, un mit care nu se va ofili.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog