Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Victor Teleucă şi Eminescu

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Neîndoielnic, eminescianismul este dimensiunea fundamentală a culturii româneşti, ca dovadă a centralităţii canonice a poetului în literatura naţională. Până şi cei declaraţi „detractori” ai lui Eminescu sunt, în felul lor, nişte „eminescieni”, unii rămaşi în cultură numai fiindcă s-au războit, la un moment dat, cu Eminescu, fie şi pentru că nu l-au citit. Suficient să dau exemplul arhicunoscut al lui Alexandru Grama. Eugeniu Speranţia spunea, pe la începutul secolului trecut, că acela în care Eminescu n-a pus nimic ori nu este cult, ori nu este român. A doua parte a afirmaţiei este ea însăşi amendabilă, fiindcă există destui străini în care Eminescu a pus suficient de mult.
Tabloul schiţat aici este cu atât mai valabil pentru literatura română din Basarabia. Generaţia lui Grigore Vieru a renăscut prin Eminescu, un ecou şi o mărturie emblematică fiind celebra poezie Legământ, scrisă cam în aceeaşi vreme cu Trebuiau să poarte un nume, de Marin Sorescu. Altminteri, nu numai bogăţia exegezei eminesciene impresionează, în cultura noastră, ci şi numeroasele texte poetice care i-au fost dedicate poetului. Unul dintre aceste poeme a ieşit la iveală zilele trecute, aparţinând, în postumitate, lui Victor Teleucă (1933-2002), un strălucit reprezentant al generaţiei ’60. Este vorba de un poem în proză rimată şi ritmată, scris în 1988, dăruit acum publicului cititor de către Mariana şi Dumitru Gabura, respectiv, fiica şi ginerele scriitorului. Poemul a apărut în două ipostaze editoriale: în volumul omagial Victor Teleucă – un heraclitean transmodern (Editura Universul, Chişinău, 2010) şi într-o ediţie ilustrată, consonant, cu picturile lui Ion Daghi, la aceeaşi editură. Titlul: Răsărit de Luceafăr.
Cei care au citit până acum poemul s-au arătat impresionaţi de forţa expresivă a acestui Răsărit de Luceafăr. Cu siguranţă, va trece, de-acum încolo, printre cele mai frumoase poezii inspirate de geniul eminescian. De aceea, te întrebi de ce a ezitat Victor Teleucă s-o încredinţeze tiparului vreme de paisprezece ani, cât a mai vieţuit printre noi, de la data scrierii. Putea foarte bine să apară în 1989, la centenarul morţii, sau în 2000, la 150 de ani de la naştere. Sau oricând. Victor Teleucă a preferat să rămână un scriitor de sertar, cu o foarte bogată parte a operei, cum au dovedit-o volumele postume Ninge la o margine de existenţă (2002), poemul dramatic Decebal (2003) şi Improvizaţia nisipului (2006). Nu a ţinut niciodată să-şi afişeze cu ostentaţie valoarea şi faptul că a fost redactor-şef la câteva publicaţii importante, pe care le-a onorat cu profesionalism, determinându-l, probabil, să intre într-o tăcere frustrantă, pentru moment, dar care s-a dovedit a fi benefică în perspectiva timpului.
Victor Teleucă nu se află la primul text poetic închinat lui Eminescu. Un poem mai vechi, intitulat chiar Eminescu, a fost inclus în volumul Momentul inimii (1974). Interesant că unele imagini de-acolo anticipă Răsăritul de Luceafăr din 1988, începând chiar cu imaginea „răsăritului” din „vremi” şi din „furtună”: „Vreme trece, vreme vine. / Răsărea din vremi poetul / ca un fulger din furtună, / căutând pe nu ştiu cine...”. E şi ceva din tentaţia soresciană a reconstituirii universului eminescian, cu „un glas adânc de codru / ce nu-ncape sub un tei”, foşnind „în tremurare / printr-o frunză, / printr-un dor, / căutând asemănare / prin frământul tuturor” etc. Intertextualitatea eminesciană străbate şi mai târziu în titluri ca „Poezie – sărăcie” (Ninge la o margine de existenţă). Tot în Momentul inimii, ciclul Cuget de izvor bogat stă sub semnul lui Eminescu, văzut, alături de Ştefan cel Mare, între „mândrii noştri voievozi”. Heraclitean, cum s-a autodefinit, universul lui Victor Teleucă fiinţează ca foc. Iar axa de foc a lumii româneşti nu poate fi decât autorul Luceafărului: „Eminescu este stâlpul de foc ce ne duce prin pustiul arid spre propria noastră cunoaştere, imaginara Ţară a Făgăduinţei”. Cuvinte alese de editori drept moto al ediţiei ilustrate Răsărit de Luceafăr.
Poemul este un veritabil tur de forţă dionisiac, cu învolburări expresionist-plutonice, într-o retorică evocând marile expansiuni eminesciene din Memento mori, deasupra cărora pluteşte seninătatea luminii luciferice. Excepţională este energia din adâncuri de codri şi din mări în atingere cu gerul cerului, din care se naşte un nou univers, cel eminescian al simbolurilor naţionale (bourul voievodal, bunăoară) peste care oblăduieşte Demiurgul, oglindit în arheii focalizaţi în hyper-eon, pe-deasupra-mergătorul, metamorfozat liturgic, la rându-i, din Lucifer în Luceafăr: „El simţea sub frunte gândul cum se simte prafu-n armă, mai simţea cum se revarsă arsă lumea-ntr-o alarmă până-atunci necunoscută şi de care te-nfiori şi-auzea cum demiurgul stă cu bezna în dispută, creşteau clopote-n alamă, cornul în scântei de săbii şi venea să-i bată-n masă tot argintul viu al mării, neştiutele corăbii, cu tristeţe încărcate, ce porneau spre nicăiurea aducând de nicăiurea dintre flăcări foc s-aleagă şi îl fremăta pădurea, clipa cât o eră-ntreagă şi din şuierul de frunză, şi din fluier de poveşti, el cu fiecare cântec se năştea atunci, fireşte, însă nu era întregul, erau numai emineştii cu mulţimea lor de ghiersuri şi de doine şi de moine care dulci şi-amar răsună căutând cu tot firescul celui încercat de soartă şi-ntr-o noapte de furtună frământată de lumină, ca într-un focar de lună să se-adune unul singur, botezându-l Eminescu”1. Această autoplăsmuire stihinică a geniului armonic eminescian e altceva decât memorabila imagine din soresciana Trebuiau să poarte un nume. Limba română şi stihiile cerului şi pământului l-au plăsmuit pe Eminescu, nu invers. Ca şi transfigurarea finală din Lucifer în Luceafăr: „din aceeaşi noapte plină de-adevăruri şi misteruri s-a făcut mai mândră-n ceruri steaua ce-n apus de soare din adânc de bolţi răsare, cea fără a şti ce-i moartea, el, pândit de Lucifer, să-i dea soartă de Luceafăr, înger răzvrătit ce vine dintr-un timp din nou născut”2. Cuvântul din titlu, răsărit, are alte conotaţii decât simplul eveniment nocturn al ivirii Luceafărului pe boltă. Răsărire echivalează cu o cosmogeneză de felul celei din Scrisoarea I. Estet şi filozof deopotrivă, Victor Teleucă vede naşterea armoniei eminesciene ca poieză în misterioasa cameră cu pereţi de oglinzi despre care vorbeşte, în manuscrise, Eminescu, în care litere-sunete şi cuvinte se oglindesc infinit în infinitul luminii: „raza ce se-mparte-n patru sub magia vorbei simple care sufletul ni-l umple, împletindu-ni-l cu lumea unei lumi ce el pe scut o aduce dintr-o luptă-n care graiul s-a născut şi-a rămas în devenire cânt şi sfânt de nemurire şi timp sfânt de regăsire pentru-acest pământ ce-ncape într-un fulger de cuvânt”3. Pământul (eminescian, desigur) care încape într-un fulger de cuvânt este cea mai puternică imagine a poemului, vrednică de forţa geniului eminescian. În viziunea lui Victor Teleucă, poezia, fiind limbă singularizantă în limbajul comun, este, la rându-i, stăpână a poetului nicicum poetul stăpân al poeziei. Consecinţă inevitabilă a eminescianismului său funciar.
În caietele lui Victor Teleucă, poemul Răsărit de Luceafăr este urmat de nişte comentarii eminesciene, redactate ceva mai târziu, dar în spiritul misterioasei puteri a cuvântului de a se oglindi infinit în sine însuşi: „Dacă unul şi acelaşi cuvânt rostit, citit sau ascultat devine sinonim sieşi şi tinde să se diversifice, căpătând noi nuanţe de umbre, semiumbre, tonuri şi semitonuri, atunci cum ni se prezintă un poet atât de universal prin nesfârşirea sa ca Eminescu? Ne-am deprins să spunem că e mare, dar prin asta nu adăugăm nimic la cunoaşterea lui în adânc şi atunci cum să ne orientăm prin filozofiile pe care le-a pătruns şi le-a interpretat ca să se cunoască pe sine însuşi?”4. Şi întrebările continuă, cu observaţia că ne apărăm, prin Eminescu, „de propria ambiguitate existenţială”5. Ca şi Svetlana Paleologu-Matta6 sau Constantin Noica7, Victor Teleucă apreciază că prin Eminescu, noi am ajuns deopotrivă la cea mai înaltă cugetare despre fiinţă şi la adevărata conştiinţă naţională. „Eminescu este conştiinţa noastră naţională. El este o dovadă a istoriei că la acest nivel poate gândi şi filozofa poporul născut şi nestrămutat din jurul arcului magnetic al Carpaţilor şi că prin naţiunea sa aici şi acum se leagă ele înde ele, oriunde cu totdeauna, dar «sub această parte a noastră de cer», cum ar spune C. Noica...”, acele „adâncuri extrase din adâncuri, amplificându-le cu o putere magică prin spaţiile umbrelor şi semiumbrelor, tonurilor şi semitonurilor, ridicându-le mai mult să le intuim decât să le vedem, să le desluşim numai cum se desluşesc uneori vârfurile munţilor plutind în neguri de argint, nu de o strălucire exterioară, ci de o strălucire interioară a spiritului spre a-l menţine sănătos, precum crucea de argint preface apa în agheasmă...”8.
Eminescianismul a pătruns atât de adânc în fibra liricii lui Victor Teleucă, încât, fără a cădea nicio clipă în epigonism, el îşi construieşte, din arheitatea gândirii poetului, pilonii de susţinere ai propriului univers, „teleucizându-l”. Am remarcat în altă parte consonanţa dintre concepţia despre limbă la cei doi poeţi, sintetizată de autorul Glossei în memorabila cugetare: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Apoi, filozofia poetică a lui Victor Teleucă dezvoltă impresionant conceptul de încercare, scriitorul dând una dintre cele mai adânci definiţii ale vieţii: încercarea de a nu muri, sintagmă preluată şi în titlul unuia dintre valoroasele sale volume (1980). Textele lui Victor Teleucă mustesc de energia antitezelor eminesciene, de unde provine şi apetenţa lui pentru oximoron, chiasm şi alte figuri ale contradictoriului, chiar dacă uneori dă impresia că se află în primejdia de a se pierde printre sofisme, acuză care, altminteri, i s-a adus şi lui Noica. În noianul de antiteze ale existenţei, Noica s-a descurcat prin crearea unei alte logici, pe care a numit-o logica lui Hermes. Teleucă are, la rându-i, intuiţia „lirozofică” a stării T, a terţului ascuns (Basarab Nicolescu), pe care a identificat-o la margine de existenţă.
Antologia de la care am pornit în prezentele note reţine şi alte texte din manuscrisele poetului, precum şi un eseu publicat în „Cultura”, la 18 ianuarie 1975 (Ce te legeni, codrule?). Textul din 1975 atestă cât de mult s-a apropiat Victor Teleucă de geniul eminescian, recunoscându-se ca „umbră” de eminescianism care, la rându-i, „teleucizează” eminescianismul. Teleucă era conştient că Eminescu fusese şi continua să rămână o enigmă neexplicată: „Eminescu a fost unul dintre marii neînţeleşi ai timpului său, nu a dat niciodată prilej ca alţii să-i poarte invidie, dar nu i-a putut înţelege pe cei care umblau cu monumentele din urmă. S-a îndoit întotdeauna de scrisul său. Dovadă sunt poeziile publicate abia după moarte. A lucrat asupra cuvântului ca într-o ocnă, rămânând numai cu uitarea de sine. Cât de străin i-a fost mediul în care a trăit, cât de mult ura patriotismul de cafenea, corupţia, comoditatea politică şi socială, setea de glorie coborâtă până la «protecţia de fuste»”9 etc.
Desluşesc aici şi ceva din personalitatea lui Teleucă însuşi, exprimată, prin Eminescu, în plină deznaţionalizare şi sovietizare a Basarabiei. De recunoscut şi plastica viziune a poetului basarabean asupra deşertei fugi după o glorie în care primează înălţarea propriului eu, lipsită de acoperirea în aur-etalon. Altminteri, în context, Victor Teleucă citează celebrele versuri din Scrisoarea II: „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? / Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?”. Nici Victor Teleucă nu a căutat gloria şi credea, aidoma lui Eminescu, faptul că nu omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras), ci că fiecare lucru îşi are propria măsură. Este un enunţ esenţial prin care Eminescu punea capăt milenarului antropocentrism european, deschizând drum către o nouă paradigmă antropologică într-o Europă secularizată, care şi-a pierdut, pe drumul istoriei, hristocentrismul. Teleucă expune anecdotic deşarta fugă după glorie e Eului. El imaginează un soi de „empireu” în care se găsesc nu statui, ci doar postamente. Scriitorii lacomi de glorie se reped să urce nu pe postamentul care li se potriveşte după propria măsură, ci caută să se urce pe cele mai înalte. Se dovedeşte însă că bătrânul Cronos tocmai pe cele mai înalte le surpă şi le prăbuşeşte. Spre cinstea lui, Victor Teleucă s-a îndoit adesea de trăinicia propriilor versuri, ca şi Eminescu, cel care a lăsat nepublicate comori extraordinare. Aşa se explică de ce Teleucă a intrat în tăcere ani buni, lăsând în manuscrise opere de valoare precum Improvizaţia nisipului. Ştia că poetul trebuie să se „legene” fără ploaie, fără vânt, precum codrul eminescian din poemul-laimotiv al eseului din „Cultura”. Teleucă surprinde extraordinara capacitate eminesciană a nuanţării timpurilor verbale, în Ce te legeni...: „Tot secretul nemuririi poetului este că a trăit la fel de intens toate cele trei timpuri ale indicativului. Opera sa seamănă cu o piramidă miraculoasă înălţată pentru Măria Sa Dorul. A te minuna de înălţimea piramidei e prea puţin. E nevoie să pătrunzi în ea şi, cu flacăra pâlpâindă a dorului, să cauţi frumuseţile nebănuite, care apar la fiece lectură nouă. În creaţia eminesciană e răscrucea de drumuri, unde chintesenţa creaţiei populare se întâlneşte cu culturile lumii. Poetul a luat obişnuitul, l-a înveşmântat în cuvinte şi i-a comunicat încărcătura cosmică a dorului”10.
În acest pasaj, sunt două cuvinte-cheie care atestă că, vorbind despre Eminescu, Victor Teleucă grăieşte şi despre propriul univers: răscruce şi piramidă. Răscruce şi-a intitulat volumul de debut din 1958, pentru ca, după o lungă tăcere editorială, să-şi publice singura carte cu alfabet românesc, din timpul vieţii, Piramida singurătăţii (2000), carte care deschide ultima etapă, şi cea mai importantă, a creaţiei sale. Altminteri, poetul recunoaşte (într-un alt fragment inedit, comentariu fără titlu la cuvântul eminescian vreme) că fiorul emoţiei poetice i l-a dat, din copilărie, pentru tot restul vieţii, Eminescu: „Din copilărie Eminescu m-a învăţat calea emoţiei, să surprind, să pot gusta vremea, de fapt, ar trebui să gust vreme şi nu vremea, adevărată este vreme, forma nehotărâtă. În această formă simţim trecerea acestei vremi, deoarece ea nu ne aparţine, căci, dacă ne-ar aparţine, ar fi vremea, forma hotărâtă şi terminată, devenită perfect compus. «Vreme» nu se tratează la plural, ea este ca un ceva care trece şi în acelaşi timp vine. Un exemplu vorbitor în această privinţă este Glossă, acolo îl găsim pe Eminescu în faţa unui fenomen spectacular de trecere-venire – «Când cu zgomote deşarte, / Vreme trece, vreme vine». Prima dată când am citit Glossă, am avut impresia că am găsit două greşeli de corectură, apoi am citit încă o dată şi în altă ediţie şi am găsit acelaşi lucru, creându-se o situaţie din care nu se poate ieşi, nici intra, deoarece suntem la «vreme»”11.
De fapt, ceea ce face aici Teleucă, în comentariul său aproape nicasian, este să reconfirme lectura sa „arheală” din Eminescu, în spiritul celor mai pătrunzători cunoscători ai poetului naţional. Cum se vede, ca şi în cazul conceptelor de limbă sau de adevăr, Victor Teleucă a înţeles că nu noi suntem stăpânii vremii, ci vremea ne ia în stăpânire. Aceasta e distincţia subtilă dintre forma articulată şi cea nearticulată a cuvântului vreme, la Eminescu. Identificabilă şi în formele lună-luna (în Peste vârfuri, de exemplu: Peste vârfuri trece lună). Sau, mai departe, în altă interpretare subtilă, aceea a plopilor care totdeauna sunt fără soţ. Asta se întâmplă în alt eseu, din 2001, intitulat Problema plopilor „fără soţ”12.
Suficient cred, fără a mai apela şi la alte pasaje eseistice din volumele de versuri, spre a demonstra temeinicia eminescianismului structural, neepigonic, al lui Victor Teleucă.
 
Note
1 Victor Teleucă, Răsărit de Luceafăr, Editura Universul, Chişinău, 2010, p. 9.
2 Ibidem, p. 15.
3 Ibidem, p. 17.
4 Victor Teleucă – un heraclitean transmodern, antologie, tabel cronologic şi ilustraţii de Dumitru şi Mariana Gabura, Editura Universul, Chişinău, 2010, p. 263.
5 Ibidem, p. 264.
6 Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1988.
7 Constantin Noica, Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
8 Victor Teleucă – un heraclitean transmodern, p. 264-265.
9 Ibidem, p. 266-257.
10 Ibidem, p. 268.
11 Ibidem, p.268-269.
12 Ibidem, p. 270-273.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog