Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANDREI STRÂMBEANU – 75

Andrei Strâmbeanu – sclavul cuvintelor

Vasile GAVRILAN

Alte articole de
Vasile GAVRILAN
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Devenisem de la o vreme conştient de maladiva predispoziţie de a începe o exegeză prin prisma operei lui Eminescu, însă nici până astăzi nu am descoperit un mecanism care să însuşească mai multă pertinenţă. Oricât de mică afiliaţie ar avea un cuvânt scris româneşte cu romantismul eminescian, acesta trebuie imperativ să reflecte fosforizând tăinicia, seninătatea şi profunzimea luminii luciferice. Odată garantate premisele unei atare identificări, un specialist în tehnici de marketing publicitar va eticheta această operă, plastic, ca fiind o „marcă înregistrată”. Şi da, A. Strâmbeanu face parte din numărul select de scriitori basarabeni care se poate mândri cu o astfel de realizare. Este Strâmbeanuo „marcă înregistrată” anume pentru că este un eminescizator, adică o ghindă din arborele eminescianismului căzută pe sol fertil, care să mustească chintesenţa spiritului românesc. Şi în ce constă exact această identificare? Dl Strâmbeanu a fost toată viaţa lui sclav al unei olimpiene exigenţe, care, de cele mai multe ori, nu doar că-l încătuşa să nu dea publicităţii vreun text trudit cu migală, dar chiar îşi impunea prohibiţia scrierii acestuia pe hârtie, de teama să nu fie cumva, cândva surprins de cineva că ar avea un decolteu prea larg al perfecţiunii. Sublimă este această teamă de Cuvânt, atât de sublimă, încât cele trei silabe ale cuvântului par prea sărace pentru a o îmbrăca. De aceea, înhămat la legile industrialismului literar cu vreun articol, care trebuia să apară la termenul stabilit, dumnealui va avea mereu de suferit, pentru că Strâmbeanu este Creator, nu un maşinist identificat cu conveierul tipografiilor: „Aproape de fiecare dată când semnez «bun de tipar», domnii de la tipografie mă mai întreabă încă o dată, în şoaptă, aşa ca pentru orice eventualitate: «Dar domnul Strâmbeanu nu va aduce nimic pentru numărul acesta?» «Se pare că nu», zic, şi tipografii dau «undă verde» ediţiei. Într-o vinere trecută mi-a adus un articol cu rugămintea «să apară joi»” (N. Dabija). Şi altă dată, M. Cimpoi: „ Andrei Strâmbeanu, care scrie pe parcursul vieţii sale de fapt o carte dând dovadă de o rarisimă zgârcenie a scrisului, trece drept un Ţuţea al literaturii”. Astfel, abia cu ocazia septuagenariatului A. Strâmbeanu va fi condamnat să-şi revadă literă cu literă, punct cu punct, pentru a însuma între coperţile unui Contrapunct o „Biblie” de aproape 500 de pagini. Şi nu vine sclavia din teama futilităţii cuvântului scris, ci a standardelor pe care şi le impune marţial, autocondamnându-se pe viaţă cu tot discernământul. De altfel, acelaşi M. Cimpoi avea să întărească în continuare: „Teama de cuvântul scris nu trage după sine şi teama de cuvântul vorbit, căci Strâmbeanu este cunoscut ca un cozeur, ca un artist al cuvântului, al taifasului de cursă lungă – de cu zori şi până-n zori cu tot ce presupune acesta: dar al povestirii, înflorire şi împingere în grotesc, în absurd, zeflemisire şi şicanare cu înţepături şi luare în răspăr.” Cea din urmă afirmaţie, credem, corelată cu continuarea citatului, îl are la bază pe dramaturgul Strâmbeanu. Şi da, se simte, mai cu seamă în Minodora, acea „luare în răspăr, neantizare prin trăncăneală, prin vorbirea în dodii care duce la tautologie”, în definitiv, acelaşi caragialism de care sau pe care va căuta fiecare dramaturg român să se ascundă sau să-l descopere, dintr-o eternă şi comprehensibilă fobie de epigonism. De fapt, da, dl Strâmbeanu a înţeles nu doar că nu riscă o atare peiorativă etichetare, ci dimpotrivă, şi-a descoperit în continuarea şi perfecţionarea tehnicilor caragialiene o chemare misionară faţă de care unii dintre contemporanii săi au fost surzi, dar şi mai grav, nu au avut curajul să-i răspundă. Conştientizând monstruozitatea experimentului la care este supus el, împreună cu atâtea şi atâtea popoare mutilate în laboratorul socialist, scriitorul, dar în primul rând omul Strâmbeanu, şi-a negat cu ostentaţie statutul de cobai, decelând în arsenalul caragialismului instrumentele pertinente pentru a decanta, de data aceasta nu în cadrul unei mahalale bucureştene, ci al unei întregi naţiuni, nu moravurile, artificialul şi snobismul parizian, ci neocanibalismul sociocultural servit de Kremlin. În aceste condiţii, confruntat cu tenebrele acestor episoade istorice, este, evident, lipsită de consistenţă întrebarea de ce se râde mai puţin când se joacă Strâmbeanu, decât musiu Caragiale, sau de ce zâmbetul spectatorilor este amar – cel dintâi nu va ezita să urce pe scenă printre personajele sale în căutarea lui de a-i transfera într-o altă realitate, nici măcar atunci când va avea de înfruntat cele mai fioroase specimene ale ororilor istoriei – Stalin sau Hitler, în timp ce al doilea se va mulţumi să-şi aplaude din sală eroii, gata oricând să transplanteze scena chiar în sală, în cazul în care ar putea fi recunoscut. S-ar părea, în acest sens, că pe Caragiale l-ar oripila chiar şi cele mai profunde recunoştinţe şi cele mai înalte distincţii din partea unei societăţi pe care o va privi, invariabil, coborâtă de pe scena construită de chiar el – lui Caragiale îi este frică de scenă, în timp ce Strâmbeanu şi-o va aburca pe umeri şi o va căra oriunde după el.
Rămânând însă la vechea fobie de cuvinte, aceeaşi temă va fi reluată, de data asta într-o altă dimensiune, atât în dramaturgie, cât şi în poezie chiar. Astfel, atât Consumatorul de onoruri, cât şi Nu-i un păcat... nu fac altceva decât să reflecte efectul dogmelor regimului totalitar de atunci, resimţite cu o plenară intensitate anume în cultură. Astfel, cum s-a dovedit a fi mai târziu, scriitorii au fost cam unicii reprezentanţi ai intelectualităţii or, un Simpozion literar, de exemplu, trebuia să sintetizeze cele din urmă energii ale unei rezistenţe culturale, sau chiar ale latenţei unei renaşteri care nu putea fi nici şoptită, ci întrevăzută în licărirea ochilor, ascunşi după ochelari mari, încadraţi de rame groase, pentru mai multă siguranţă. Relaţia poet – poezie din Simpozion literar caută să deconspire tocmai această confortabilitate după care se ascundeau comod literaţii atât de regim, cât şi de posteritate, chemându-i să mai scrie şi proză: „Eram de toţi o sală arhiplină, / O generaţie de fete şi băieţi. / Şi în potopu-acela de lumină / Nu dai de-un prozator – toţi geniali poeţi. // Apare greu prezidiul din culise. / Poeţi cu ochi de lup şi mers de elefant. / Cândva au fost şi dânşii plini de vise. / Au scris despre iubire, viaţă şi neant”. Comportă aceste versuri ceva din imagistica stindardelor domneşti, un îndemn abia sesizabil la rezistenţă, la boicotarea condiţiei de obiect experimental. Nu degeaba dl Strâmbeanu este un disident declarat, un apostat, neadmiţând compromisurile, mai ales cele de nuanţă deontologică: „În perioada 1988-1989 şefii care veneau la Uniunea Scriitorilor tremurau numai la gândul că în sală poate fi Andrei Strâmbeanu. «Acesta n-are nici un sfânt, el poate să ia în derâdere numele lui Lenin sau al partidului nostru», se plângeau ei. Şi azi unii colegi scriitori fac mai puţine ticăloşii fiindcă se tem «de gura lui Strâmbeanu». Proştii sunt dezarmaţi, când ies la tribuna scriitoricească, de zâmbetul lui ironic.” (N. Dabija). Probabil, această imagine dumnealui şi-a impus-o încă din anii tinereţii, în plină forţă combativă contra mancurţilor deja adânc înrădăcinaţi şi în solul literar: „Dar iată mesagerul nostru se ridică!... / Ce mers! La douăzeci de ani neîmpliniţi, / Cu părul – flăcări negre – nalt şi fără frică. / În prezidiu tremură moşnegii ramoliţi”. „Andrei Strâmbeanu este un autor prin excelenţă social” (M. Grecu). Toată dramaturgia lui trădează acest fapt, cea mai mare parte din proză şi chiar poezia lui este întrepătrunsă de problematici cu preponderenţă de coloristică socială. Din acest punct de vedere, veacul în care i-a fost dat să trăiască i-a pus la dispoziţie un dosar voluminos (prea voluminos!), de unde să-şi recruteze materialul pentru a opera (de la Operă, şi nu ne este frică să apelăm la acest termen, nu în cazul lui Strâmbeanu).
Deşi, pe de o parte, exista tentaţia ca scriitorii contemporani să se pitească, confortabil, după un alt gen de literatură, cât mai abstracţionistă, mai colorată şi mai metaforizată, urmând cursul poeziei din acea perioadă, dl Strâmbeanu s-a cramponat în realitate, încorporând subiectele chiar de la colţul străzii. Această tendinţă (eschivaţiune, am spune noi, pentru o retuşare reliefantă a semnificaţiei acestui termen) s-a materializat în „contextul sămănătorismului moşionologist, în pitorescul etnografist, în lirismul sentimental moldovenesc”, faţă de care autorul Contrapunctului a rămas rece, fără a se sinchisi în vreun fel. Cuvintele nude, brute, nemutilate în substanţa semnificaţiei lor de îmbogăţirea artificială, de compunere sau descompunere, derivare sau afixare, reprezintă pentru dânsul unicele instrumente, unicele culori şi linii de redare a unei schiţe. Astfel, materia contrapunctului urmărit este garantată de însăşi (şi numai) fondul situaţiei, unica sarcină a autorului rămânând developarea instantanee a acesteia, asemenea derulării unui dicteu. În acest fel, doar în două-trei fraze Strâmbeanu reuşeşte să contureze o stare care se înmăduvise pentru jumătate de secol în oasele oamenilor: „Nu mai putea avea încredere în nimeni. Nici chiar în rude. Nu mai rămase nici urmă din omenia de altădată. Sărăcia îi înrăise pe oameni, îi făcuse pizmaşi şi denunţători. Domnea o teamă generală. Ai fi zis chiar că soarele se arăta numai dimineaţa, apoi se ascundea în nori pentru toată ziua, de parcă se temea şi el să nu fie văzut cât e de frumos şi bogat. Timpul de afară era mohorât şi rece de parcă ar fi fost mereu luna noiembrie”. Laconismul acestor cuvinte este întrepătruns de respiraţia înăduşită a lui Nani, abia scăpat din ghearele unui Stalin, şi acela din pluş. Episodul de mai sus, în care acesta încercase denunţul „Oameni buni! Veniţi să vedeţi cu ce-şi hrănesc cei bogaţi câinii! Oameni buni!...” comportă acelaşi tragism resimţit la citirea, zilele trecute, de către preşedintele Ghimpu, a unor sentinţe din arhivele N.K.V.D.-ului: „Rastreliati!”. Cultul personalităţii lui Stalin atinsese cote incomensurabile în conştiinţa populaţiei, încât acesta le confiscă chiar şi intimitatea viselor. Căutând, sfidător, dezbrăcarea pielii de cobai, negându-şi astfel condiţia de „cel mai scump capital din lume”, Nani Clătinici va fi urmărit fără încetare de imaginea omniprezentă şi atotştiutoare a lui Stalin, iar antagonismul erotic-abominabil reaminteşte de druţianul „Nimic sfânt”: „...Peretele casei lui Nani, dinspre răsărit, parcă se prăvălise. Nani intră în casă cu greu, pe brânci, printre dărâmături... Mireasa îl aştepta culcată în pat. El se culcă lângă dânsa. Îi mângâia sânii mari. Vru s-o dezbrace, însă rochia nu se mai termina. Ea îi dădu mâna la o parte cu multă gingăşie şi dragoste. Nani, aprins, o săruta prin voal. „Dezbracă-te, dragă, nu vezi cât de tare te iubesc!». Mireasa îşi descoperi faţa – de sub văl apăru Stalin. «Dă banii că te împuşc», îi zise Iosif Visarionovici şi-i puse în frunte o pipă cu trăgaci”.
Trecând peste suspiciunea unei interpretări puerile a unor toponime şi nume din nuvelă, nu putem totuşi nega existenţa neîndoielnică a unor simboluri. Astfel, chiar numele eroului central – Nani Clătinici – pare a semnifica predestinaţia acestuia de a adormi vigilenţa oribilului regim, pentru ca apoi să clatine sau chiar să zguduie statul din temelii cu o afacere-farsă. Păgubenii şi Bielorusia s-ar părea că comportă şi ele o semnificaţie aparte – prima trădând sărăcia lucie, chiar tragismul foametei proaspăt resimţită încă în acea perioadă, venind de la „pagubă”, cealaltă, Bielorusia, adică o „Rusie Albă”, leagăn al propăşirii socialiste, garant suprem al purităţii, văzută cu candoare şi de Nani ca „ţara gândacului de Colorado”, de unde şi va veni temuta „ciumă a cartofului, adică şi a omului” (a românului, am preciza noi). Alte mostre de dialog creionează cultura normativă, programată şi imperativ monitorizată a acestei perioade istorice prin antagonismul Păgubenilor, sat pedepsit de divinitate – „Iaca, pe la noi nu-s. Da de ce nu-s? Ştiut de ce. Fiindcă l-am mâniet pe Dumnezeu. Batjocorim bisericile. Şi Dumnezeu ne pedepseşte, nu ne trimite gândaci...”, faţă de Bielorusia, unde „Umbra înlocuieşte ploaia, moş Ilie! Întreabă-i pe beloruşi! Ei niciodată nu prăşesc cartofii...”. Altădată retorica unui oarecare paznic va trăda ermetismul faţă de restul lumii, când un americanism ajungea întotdeauna mai uşor la urechile oamenilor decât un cuvânt din cealaltă parte a sârmei ghimpate de pe Prut: „Da iaca mata, ca om învăţat ce eşti, te rog să-mi spui mie, mata măcar ai văzut cum arată ei? Am în vedere gândacii. Cică poţi să le dai cu ciocanu în cap şi nu le este nimic, aşa-s de tari...”. Cu acelaşi laconism, prin doar două-trei cuvinte, dl Strâmbeanu reuşeşte să schiţeze portretul robot al nomenclaturiştilor – „Şefii de acolo l-au întâmpinat cu mult respect, l-au cinstit cu vodcă, l-au ospătat cu icre roşii, cu varză murată”, înşiruirea „vodcă, icre roşii, varză murată” reprezentând, de fapt, un barbar cu măciucă într-o galerie de artă.
Am preferat să stăruim mai mult asupra nuvelei Gândacul de Colorado, luată la întâmplare (deşi nuvela a cunoscut o rezonanţă impresionantă în momentul apariţiei), în detrimentul unei priviri de ansamblu asupra operei dlui Strâmbeanu. O apreciere generalizată a scrisului lui A. Strâmbeanu însă ar putea fi cea legată de exploatarea cuvântului comun. Chiar pus în gura unui paznic oarecare sau al unei călătoare cu troleibuzul, cuvântul dlui Strâmbeanu comportă latenţa unor semnificaţii şi interpretări inepuizabile.
Întorcându-ne acum la acea sclavie a cuvintelor a dlui Strâmbeanu, sprijiniţi de Gr. Vieru: „Cel mai puţin productiv poet de la noi, Andrei Strâmbeanu, a publicat de-a lungul a 45 de ani câteva poeme lucrate cu o migală profesionistă de invidiat, poeme care onorează în mod strălucit lirica română contemporană”, putem afirma cu certitudine că Contrapunctul poate servi drept feribot de garantată fiabilitate pentru a ne transporta pe celălalt mal de Prut în siguranţă, fără a ne împotmoli.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog