Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Femeia care-a fost odată (II)

Ioan MÂNĂSCURTĂ

Alte articole de
Ioan MÂNĂSCURTĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Istoria spusă de Scriitor nu este simplă, cum pare, şi merită să fie descifrată, lucru de care ne vom ocupa mai la vale. Nu există nicio îndoială că şi aceasta face parte din mitul personal, dar într-un fel cu totul şi cu totul nuanţat. La drept vorbind, fiecare are un mit personal sau încaltea o snoavă personală, care îl pune pe protagonist într-o lumină favorabilă, orice s-ar întâmpla sau, mai exact, orice s-ar fi întâmplat. De fapt, întâmplarea ca atare nu prea contează. După ce este povestită a zecea şi a suta oară, ea se modifică într-un asemenea hal, încât poate concura cu orice ficţiune artistică. Eu, de exemplu, povestesc cu mare satisfacţie despre curajul care-mi este impropriu, dar de care aş fi dat dovadă într-o perioadă a vieţii mele, demult apusă, când puterea sovietică (pentru cititorii mei din viitor, pe care îi bănuiesc blegi, uituci şi necunoscători ai istoriei, amintesc că a existat şi o asemenea putere, care avea grijă ca niciun imbecil aflat sub puterea sa ocrotitoare să n-o ia razna, drept care îi împuşca – pe imbecili, fireşte, – îi băga la puşcărie, în lagăre de concentrare sau în alte instituţii corecţionale) ...aşadar, puterea sovietică îmi pusese gând rău să mă transforme în forţă armată. Intuiţia îmi spune că vreţi s-o ştiţi şi pe asta, aşa că n-am încotro...
În cadrul penitenciarului superior de învăţământ, numit eufemistic universitate, exista şi aşa-zisa catedră militară, scopul acesteia fiind producerea unei cantităţi cât mai mari de carne de tun calitativă pentru tot felul de războaie pe care patria iubită de pe atunci le purta cu felurite ţări mai mult sau mai puţin mici şi îndepărtate, dar care în mod constant îi ameninţau securitatea. Unul dintre ofiţerii noştri, ucrainean de meserie şi cu dragoste externă pentru ţara sa, a avut imprudenţa să declare că, dacă nu exista Ucraina lui, pe naiba ajungeam noi republică unională, că întâi am avut o amărâtă de autonomie în cadrul Ucrainei şi abia după, când ne-am priceput să tragem şi Basarabia la turta noastră (din care am cedat imediat marea, munţii şi alte flecuşteţe aceleiaşi Ucraine, probabil din cauza că nu ştiam ce să facem cu ele), am ajuns ceea ce se vede, adică coşcogea republică unională, ce-i drept, egală între egale, deşi unii erau mult mai egali decât alţii. (Aici urmează o înjurătură atât de amplă şi întortocheată, încât nu-mi permit s-o reproduc, fireşte, din lipsă de spaţiu.) Oricum, bănuiesc cam ce i-ar fi trecut maiorului prin cap, dacă eram amândoi la un tir. Dar asta-i un fleac în comparaţie cu ceea ce a urmat, deoarece la nişte aplicaţii maiorul sinucigaş a hotărât să se distreze, introducând elemente naţionale în lupta pentru pace. Întrebarea a fost precum urmează şi, evident, avea un caracter strategic. Reproduc din memorie:
– Cum ar fi evoluat lucrurile, dacă Ştefan cel Mare ar fi avut un pluton de infanterişti dotat cu armament modern?
Deoarece suntem în aria milităriei, ţin să remarc că ţinta maiorului-lunetist era, cum ar spune un ilustru poet, ca să rămânem oarecum şi în aria literaturii, umila mea persoană.
Umila mea persoană, văzând gaura din care se naşte glonţul aţintită asupra inimii poporului, îşi aminti ceea ce nu ştiuse niciodată, adică armamentul din dotarea unui pluton de infanterişti sovietici. După ce enumără toate piesele, inclusiv aruncătoarele de grenade, la care adăugă cuvenitele trei caruri blindate şi tot atâtea tancuri, zarinul, napalmul şi ciuma bubonică, trase următoarea concluzie:
– Dacă Ştefan cel Mare dispunea, la vremea lui, de toate acestea, Republica Federală Moldova (R.F.M.) ar fi avut următoarele graniţe: Marsilia, Napoli, Bombay, Vladivostok, Murmansk etc. În cadrul R.F.M. Rusia ar fi avut statut de republică unională, iar Ucraina – de republică autonomă...
În eventualitatea că o să scriu cândva o povestire pe această temă, promit să vă spun ce a urmat. Nimic bun, vă asigur. În aşezarea lumii urmau să se producă nişte schimbări ameţitoare. În primul rând, trebuia schimbat imnul sovietic, în care se spunea clar, până şi pe înţelesul proştilor, că Rusia constituise pentru vecie o uniune indestructibilă a republicilor libere...
 
Acum să revenim la vis şi la ideea de dragoste. Recunosc că sunt prea neştiutor ca să-mi asum întreaga responsabilitate în acest subtil şi fragil domeniu, cum am făcut-o în cazul RFM-ului, aşa că voi apela la experienţa acumulată de prietenii şi cunoscuţii mei, fără a indica, din bineînţelese motive, numele acestora.
De exemplu, un amic a avut o experienţă care cred că ar trebui să-i încurajeze pe toţi bărbaţii, inclusiv pe cei care suferă de boala impotenţei. La urma urmei, un bărbat este impotent doar din punctul de vedere al unei femei, nu şi al celorlalte, care în mod firesc nu-i cunosc necazul.
Amicul cu experienţa încurajatoare pentru tot restul populaţiei bărbăteşti a globului a fost ani în şir terorizat telefonic. Aproape în fiecare noapte primea un apel, dar din circuitul electromagnetic nu răzbătea nicio voce. Amicul a fost consecutiv intrigat, derutat, dezamăgit, enervat, disperat, uluit, în sfârşit, de aceste misterioase şi atât de lungite în timp apeluri.
– Domnule, mi-a zis, în lumea aceasta toate îşi au explicaţia lor şi de cele mai multe ori explicaţia este nemaipomenit de simplă. Într-o zi am întâlnit o amantă de odinioară, care ţin minte că se lăsa iubită oriunde se întâmpla. Şi uite că iubiţica respectivă a recunoscut că anume ea este autoarea apelurilor anonime. Nebuna zicea că nu făcea dragoste cu soţul, şi a avut vreo trei, până nu auzea vocea mea, aşa că se scula noaptea din patul conjugal şi forma numărul meu. După ce asculta necuviincioasele vorbe pe care le lansam eu în noaptea tăcerii ei, avea un orgasm formidabil. Da, da, anume aşa s-a pronunţat mironosiţa. Acu zi că n-am şi eu un merit în viaţa ei sexuală, chit că n-am văzut-o şi n-am atins-o de ani de zile.
Mda, această idilă telefonică chiar că depăşeşte orice imaginaţie, dar insuflă şi mult optimism, deoarece la telefon poate înjura până şi cel mai amărât bărbat.
Într-o altă zi vine amicul N, cel pe care îl lăsasem într-un alt secol cu Liolea lui, şi declară răspicat că nu mai merge.
– Ce nu merge, măi, l-am întrebat, că dacă nu merge, înseamnă că nu se duce şi nu vine, iar faptul acesta mă umple de tristeţe.
– Nu merge povestea ta. Muierile sunt un popor deosebit, bănuiesc că au fost aduse de pe altă planetă ca să se poată împreuna aici cu noi. Te iubeşte numai cea pe care ai lăsat-o, astălaltă, pe care din prostie o aduci acasă, este o stricătoare de vise...
Vorbele acestea au făcut să-mi răsară în memorie întrebările pe care şi le punea un filozof într-o carte cu îngeri: ce fel de „realitate” are visul? Pot spune că visul pe care tocmai l-am avut şi care mi-a marcat dispoziţia întregii zile nu există? În ce fel există sufletul? Cât de reală este o presimţire? Există în blocul de marmoră, cum pretindea Michelangelo, statuia pe care urma să o facă? Există, ca să mergem mai departe, deoarece până aici am fost aproape, în sensul că l-am citat pe Andrei Pleşu, nevoia sinceră de a comunica cu divinitatea sau nu-i decât un târg. Michelangelo, ca să mă fac înţeles, se mira că Davidul de marmoră nu vorbeşte. Ce trebuia să-i vorbească? Şi ce aşteptăm, de fapt, de la dragoste?
 
Prima dată am simţit că sunt extraterestru cu mulţi ani în urmă. Fireşte, la acea vârstă fragedă, nici un extraterestru, oricât ar fi el de extraterestru, habar n-are de acest lucru, probabil, din motive de conspiraţie. Unde mai pui că nici nu cunoşteam cuvântul, şi bine făceam, altfel nu se ştie în ce încurcături puteam să nimeresc. Şi erau multe şi de toate cele care trebuiau evitate. În primul rând, un extraterestru este un intrus, şi niciodată nu poţi şti cu ce gânduri îţi intră străinul în casă. Unul poate fi un terchea-berchea, care se plimbă de colo-colo fără niciun gând, face o promenadă adică, poate-i pică ceva, poate agaţă o gagică, altul însă... Doamne, fereşte, nici n-ar trebui să vorbim – poate fi şi spion, şi terorist, şi duşman de clasă, şi toate acestea luate împreună. În timpurile celea cu amintiri înceţoşate mulţi se culcau seara oameni de treabă şi spre dimineaţă erau expulzaţi din somnul lor ca trădători de patrie. Ce să zic, patria asta, despre care am mai vorbit, nu ierta nicio trădare şi era de o gelozie feroce. Simpla bănuială că n-o iubeşti o făcea să turbe de furie şi atunci nu mai aveau rost nici explicaţiile şi nici declaraţiile de dragoste.
Era la noi unul moş Tudor cu nevastă pe nume baba Olimpiada, care îl bănuia pe uncheş de nu ştiu ce legătură amoroasă cu una mai tânără. Asta, baba Olimpiada, fireşte, căpiase de gelozie şi era mai mare dragul să-i priveşti când se luau la harţă. Baba ştia o mulţime de şiretlicuri, îl învăluia cu vorba, îi întindea tot felul de curse şi până la urmă pricăjitul bătrân se zăpăcea şi prindea a vorbi în dodii ori, în general, îşi pierdea darul vorbirii. Aici, la pierderea darului, baba îşi instala o mână în şold, iar pe cealaltă o înfigea în pieptul nefericitului, răcnind:
– Te-am prins, dobitoc de trădător ce eşti!
Firesc, bâiguiala nefericitului dobitoc de trădător nu mai avea niciun sens, începea execuţia, şi era o execuţie exemplară, deoarece baba îl pocnea pe moşneag cu tot ce-i cădea la îndemână. În final, aolică! Nenorocita şi înşelata femeie îşi sălta fustele în cap şi o rupea de fugă spre poartă, anunţând universul că banditul intenţionează s-o omoare, deşi potenţialul ucigaş abia de-şi mai putea aduna puţinătatea de trup de pe unde îl împrăştiase iubita consoartă.
Mda, ştiam că patria trebuie iubită până la sacrificiu şi în căpşorul meu treaba asta se lega cu o întâmplare la care asistasem ca martor ascuns între nişte tufe de brusturi cu un interes pe care-l are orice copil care o zi întreagă n-a dat pe acasă. Stând eu în acea atitudine incomodă, dar cu atenţia încordată asupra evenimentelor ce se petreceau în lume pe înserate, i-am văzut pe ăştia doi coborând la vale, fără a bănui că voi asista cu ochii holbaţi la un zguduitor act de sacrificiu. Era un flăcău cu o fată mare (habar n-aveam de ce flăcăul era pur şi simplu flăcău, iar despre fete se zicea că asta-i fată mare, iar despre alta – că nu-i fată mare; te pufnea râsul, deoarece prima era mult mai mărunţică decât cea care – auzi! – nu mai era fată mare). Flăcăul îşi căuta de ale lui şi încerca s-o pişte pe fata mare ori să-i mai facă ceva, iar fata mare ţipa plină de entuziasm. Ajungând în vale, cam prin dreptul brusturilor care mă protejau de privirile indiscrete, flăcăul strânse fata mare în braţe, motiv pentru care fata mare se supără. Credea poate că flăcăul se prostise şi vrea să se ia la trântă cu dânsa... Văzând una ca asta, flăcăul se fâstâci şi se apucă s-o convingă cu înfocare să treacă balta, adică râul, deoarece ajunseseră exact în dreptul punţii. Fata însă, îndrăcită, îi răspunse că doar asta i-a mai rămas să facă, din care reieşea clar că pe restul le făcuse. În brusturii mei îmi făceam o socoteală simplă că, dacă fata este din partea ceea de sat, de peste baltă, altă soluţie nu are şi cel mai cuminte ar fi să treacă puntea. Era după nişte ploi mari, apa dăduse peste maluri şi purta grămezi de gunoaie, hoituri de animale şi păsări şi altele asemenea. Iarăşi după socoteala mea, fata nu avea nicio perspectivă reală să-şi suflece fustiţa şi să sară de pe o piatră pe alta prin multele vaduri ce le avea râul în perioadele secetoase. Într-un cuvânt, mă solidarizasem cu flăcăul şi consideram încăpăţânarea fetei o tâmpenie sau doar un moft şi m-aş fi mirat foarte să existe vreun nătărău care să nu-mi dea dreptate. Din vorbă în vorbă flăcăul împinse fata spre mijlocul punţii. Aici însă asta, fata mare, îşi arătă iarăşi năravul, apucându-se cu mâinile de corlate şi declarând că mai mult nu face un pas. Poate că nu vroia să meargă acasă, pe partea ei, sau mai avea vreo treabă pe partea astălaltă, pe asta nu v-o pot spune, fapt e că stătea înfiptă în mijlocul punţii. Flăcăul încerca s-o ia cu binişorul, explicându-i foarte convingător că pe partea ceea sunt nişte sălcii atât de dese, încât nu-i găseşte nimeni, chiar dacă i-ar căuta. Fata însă o ţinea una şi bună, că nu, că nu-l crede şi alte asemenea prostii. Pe cuvânt, fata asta începuse să mă enerveze, eram gata să sar din brusturi şi să-i spun că ar face bine să treacă puntea şi să se convingă că pe partea cealaltă sălciile sunt exact cum spune flăcăul. Sigur că ar fi fost mai raţional să vină ziua când se vede mai bine, dar dacă era vorba de un pariu urgent putea să se convingă şi acum, pentru că pe partea ceea de baltă era o întreagă pădure de sălcii bătrâne şi rotate, printre care creştea lăstăriş înalt cât casa. Precis că nu i-ar fi găsit nimeni, flăcăul avea dreptate, mai ales că se înserase şi în lunca râului se lăsa ceaţa.
Flăcăul, bun la inimă, continua să-i aducă cele mai interesante argumente şi până la urmă îi declară că o iubeşte. Încăpăţânata de pe punte îi spuse că nu-l crede.
– Te iubesc, zise cu înfocare flăcăul.
– Nu te cred!
– Te iubesc!
– Nu te cred!...
– şi aşa de douăzeci şi patru de ori, dacă n-oi fi greşit la numărătoare. După asta fata îşi dezlipi o mână de pe corlată şi ceru:
– Demonstrează!
– Ne căsătorim. La toamnă...
– Demonstrează!
– Cum? Sunt gata să fac orice îmi ceri, zise disperat flăcăul.
Ah, această disperare!.. Am cunoscut-o mai târziu şi cam ştiu ce înseamnă. Omul întreg la minte, care-şi cunoaşte preţul şi este gata oricând să-şi apere demnitatea, se prosteşte într-o singură clipă, se blegeşte şi uite atunci poate fi purtat ca viţelul de curmei. Un amic de-al meu de mai încoace, văzând un fericit cuplu, a comentat astfel relaţiile din familia lor:
– Uite-o, mă, pe asta! I-a pus lui ăla chestia aia pe cap, cu chip că-i bonetă, şi acum gagica merge călare, iar măgariul crede că-i sergent.
Asta a fost mai târziu. Între timp însă iubita de pe punte continua cu glas de hegemon:
– Nu te cred! Demonstrează!
Robul, la rându-i, îngăima umil:
– Cum? Fac orice!
– Sari în apă!
Dacă nu stăteam unde stăteam, chircit pe vine şi cu ochii holbaţi la năstruşnicul spectacol, sigur că scuipam şi-mi căutam o ocupaţie mai interesantă. Decât să vezi călcată în picioare într-un mod atât de barbar şi înjositor demnitatea umană, mai bine tragi o mâţă de coadă sau zădări un câine. De fapt, ceea ce a urmat mi-a dat o oarecare idee despre ce înseamnă să iubeşti până la sacrificiu. Nu era o treabă nici onorifică, nici măcar igienică.
Auzind ce-i cere iubita, mândrul flăcău se răsuci brusc şi se aruncă în zoile râului. Evenimentul s-a produs atât de brusc şi m-a frapat atât de tare, încât, uitând de calitatea mea de observator imparţial, am răsărit dintre brusturi şi am răcnit:
– Săriţi! Se îneacă!
Pe naiba! În clipa când îmi asumasem nepoftit rolul de salvamar, ăsta cu iubirea şi sacrificiul se şi agăţase de nişte urzici şi se căţăra pe mal. Fata mare îşi recăpătă pudoarea, deoarece la vederea mea îşi acoperise faţa cu mâinile şi şuieră către urzici:
– Tâmpitule! M-ai făcut de râs. Ziceai că nu ne vede nimeni.
Căpiase, probabil! Dacă nici flăcăul nu era mai breaz, deoarece urlă cu capul ridicat dintre urzici:
– Fugi, bă, că-ţi rup puţa!
La aceste vorbe urâte, observai că în iureşul evenimentelor uitasem să-mi ridic chiloţii şi, fără să-i mai cer socoteală de ce îşi permite să vorbească astfel faţă de o domnişoară, mă făcui dispărut în ceaţa serii ca o vedenie, ca o ştimă sau ca un vârcolac, adică una dintre misterioasele fiinţe care păzeau cu străşnicie hotarele luncii împădurite.
Dispariţia mea însă, evident, nu avea nimic comun cu calităţile de extraterestru şi v-am relatat această poveste ca să înţelegeţi că în toate timpurile au existat oameni gata să iubească până la sacrificiu, indiferent dacă-i vorba de patrie sau de iubita de pe punte. Totuşi, după părerea mea şi a altor specialişti, dacă tot n-ai ce face, este mai de preferat să-ţi sacrifici viaţa pe altarul patriei, decât să sari într-un râu împuţit, care ridică după ploile mari toate mizeriile oamenilor şi le poartă la vale tocmai când ţi se cere să-ţi certifici iubirea. Cel puţin, te alegi cu o medalie.
 
Prietenul F. nu este un moralist, dar uneori jonglează şi el cu parabole, ca tot omul trecut de cincizeci, când are în faţă unul abia sărit peste treizeci. Odată chiar s-a ars pe chestia asta, deoarece nevastă-sa face parte tocmai din contingentul ălora din urmă. La drept vorbind, diferenţa de vârstă, când e de cincisprezece ani, sperie în prima clipă, iar mai apoi, după ce rodajul familial este gata făcut, dispare treptat, se uită adică, şi e greu de spus care generaţie îşi va demonstra cu mai multă vigoare calităţile vocale în sânul paşnic al familiei.
În fine, nu asta ne interesează, pentru că tocmai vroiam să vă dau un sfat şi iată sfatul: nu e rău să ai nevastă tânără, dar fă bine şi nu scoate chestiunea asta în public – diferenţa de vârstă, fireşte, nu nevasta, pentru că pe asta, pe nevastă, tot n-o poţi opri.
Prietenul F. n-a dat ascultare acestui sfat înţelept şi, respectiv, a dat, cum se spunea pe timpul ocupaţiei burghezo-moşiereşti, cu oiştea-n gard. La asta, la ocupaţie, evident, mai revenim noi. Dar nu în sensul c-o să ne lăsăm ocupaţi, ci în celălalt...
Aşadar, aflându-se într-o companie mică şi cinstită de tineri născuţi în a doua jumătate a secolului douăzeci (iar scena la care asistăm se petrece în anul ’85 al neuitatului secol), prietenul F. n-are ce face şi se apucă să le povestească ce mai ţinea el minte de pe timpul războiului mondial nr. 2 şi mai ales din eroica perioadă de după război, când hoardele de duşmani interni şi externi şi puzderia de spioni infiltraţi în venele şi arterele piciorului nostru de plai au fost demascaţi de-a valma şi...
Aici tânăra-i nevastă (atenţie, vă reamintesc că întâmplarea îşi desfăcea largile-i aripe la mijlocul anilor optzeci ai secolului douăzeci!), văzând că pavilioanele urechilor unor scumpi şi neuitaţi colegi de facultate vibrează mai ceva ca antenele instalaţiilor radar, îl întrebă cu glas dulce:
– Iubitule, da din perioada marii revoluţii socialiste (revoluţiile socialiste din octombrie se petrec în noiembrie – nota autorului) nu-ţi aminteşti nimic?
La care prietenul F. pierdu darul vorbirii şi în felul acesta se întoarse cu bine acasă în seara ceea, iar a doua zi se prezentă liniştit la serviciu.
Însă năravul de a scoate în proţap diferenţa de vârstă nu-l părăsi nici după această nostimă întâmplare. Într-o zi, de unde şi până unde, ne apucase interesul să stabilim dacă există vreo deosebire între diferitele stăpâniri care ne-au înnobilat pe parcursul istoriei. Şi fiindcă toţi aveam experienţa unei singure stăpâniri, despre care aflasem încă pe băncile şcolii că este cea mai umană, ne-am uitat în gura prietenului F.
– Domnilor, se ţănţoşi veteranul, deoarece nu pot să vă edific asupra stăpânirii turceşti şi ţariste din motive lesne de înţeles, permiteţi-mi să vă povestesc o întâmplare năstruşnică din satul meu de baştină sau, după cum zicea regina comunistă Elena I (că au mai fost şi altele, tot Elena)... aşadar, o întâmplare din satul, vorba alteţei sale comuniste, în care m-am născut în copilărie. Deci în satul cela al meu trăia un gângav, pe care nu-l ţin minte, deoarece în copilărie nu eram încă la vârsta cinerii de mince. Şi orice gângav – domnilor, luaţi aminte! – este un bâlbâit, iar orice bâlbâit are dificultăţi în procesul comunicării cu semenii săi. Bâlbâitul nostru, căruia de acum înainte o să-i spunem simplu, Bâlbâitul, era om de treabă, harnic şi săritor la nevoie, aşa că sătenii îl lăsau să se bâlbâie în legea lui. Şi fiindcă nu s-a văzut om pe faţa pământului să nu aibă şi un nărav mai deosebit, îl avea şi Bâlbâitul. Care era năravul Bâlbâitului? Să ştiţi că am prevăzut şi această întrebare. Răspund.
În fiecare seară, din lipsă de muiere la casă, Bâlbâitul se ducea la crâşmă la jupân Aba. Şi după ce îşi bea în tăcere sfertul de ţuică – ţuică bună, românească! –, o lua cătinel spre casă. Domnilor, luaţi aminte, omul este un dobitoc social care simte permanent necesitatea de a comunica. Bâlbâitul se ducea la crâşmă la jupân Aba să asculte ce zic alţii, sfiindu-se să ejaculeze vreun cuvânt. Şi când o lua spre casa lui stingheră, îşi exterioriza sentimentele într-o singură frază. Drumul de la crâşmă până acasă fiind cam de doi kilometri, taman reuşea şi Bâlbâitul să-şi răcorească sufletul de două ori, împrăştiind cele câteva vocabule ale expresivei noastre limbi pe distanţa indicată. Şi deoarece noi suntem un popor civilizat cu bâtă de import, nu-mi pot permite să reproduc întocmai fraza Bâlbâitului, ci o să încerc să găsesc o formulă mai priitoare gingaşelor urechi care au nesperata onoare să mă asculte. Totodată, ţin să subliniez faptul că spaţiul şi timpul nu ne permit să ne bâlbâim, aşa că voi cita compact, omiţând repetările şi lungile intervale dintre silabe. Bâlbâitul zicea:
– Mă ceea eu în ţara românească!
S-a ceea el o dată, de două ori, de trei, de zece ori, până într-o seară s-au luat doi jandarmi pe urmele lui, curioşi să afle sfârşitul frazei ce-şi făcea cu atâta chin drum în univers. Auzind ei ce face ăla în ţara românească şi fiind oameni ai stăpânirii, l-au poftit cu tot respectul la post.
– Şi ce faci, mă bolşovicule, în ţara românească, îl atacară jandarmii.
– P-p-ppăi, se bâlbâi Bâlbâitul ca la vreun ceas, scoţând la capăt următoarea explicaţie: Unde să mai fac, domnilor, că doar n-o să mă car peste Nistru sau în Turcia pentru o treabă neînsemnată ca asta!?
După ce ascultară această explicaţie, fioroşii jandarmi îl educară cu o pereche de palme, ca să-i fie de învăţătură şi să nu se mai bage altă dată în calea lor.
Acu, iaca vin ruşii. Păi, să vină, că nu li-i prima dată şi cunosc drumul. Nu putem zice că plângeau toţi de bucurie, dar nici jale generală şi totală nu era. Atâta doar că trebuiau să dea pământul, vitele şi femeile în comună, încolo tot la arat şi semănat aveau să umble.
Năravul vechi, după cum era de aşteptat, îl duse iarăşi pe Bâlbâit la crâşma lui Aba. Între timp aici se petrecuseră diferite transformări socialiste. Dacă pe timpul stăpânirii burghezo-moşiereşti crâşma se numea La Aba, acum avea pe fronton o scândură pe care scria Ceainaia. Dispăruse şi jupân Aba într-o direcţie necunoscută până în ziua de azi. Zic unii că ar fi luat-o pe jos spre Palestina, dar a rătăcit drumul şi a nimerit în Siberia. Alţii zic că ciolanele îi putrezesc chiar în spatele crâşmei, deoarece nişte soldaţi, fireşte, neidentificaţi îl spârcuiseră ca să se convingă că ăl cu circumcizia nu înghiţise aurul. Vorbe felurite, cum îi şi lumea noastră. Culmea, în loc de ţuică se vindea la pahar horilcă şi votcă, dar, sincer vorbind, nu erau nici astea de lăsat, depinde şi de obişnuinţă.
Bâlbâitul nostru n-a mai avut răgazul să-şi schimbe deprinderile. Căci în aceeaşi seară, în drum spre casă, declară că vrea să facă treaba ştiută – da, în astălaltă ţară, care tocmai se rostogolise peste noi. Se ştie însă că până şi pereţii au urechi... Oricum, Bâlbâitul a fost ridicat în aceeaşi noapte. Cică ar fi încercat el şi în faţa noilor autorităţi vechea explicaţie, socotind în mintea-i bâlbâită că de la fiecare stăpânire i se cuvine o pereche de palme. Autorităţile însă, preocupate de edificarea celei mai umane societăţi, n-avură timp să-l asculte până la capăt şi îi curmară chinul bâlbâitului pe vecie.
Aici, împovăratul de experienţa războiului şi a colectivizării benevole veteran, uitând că suntem un popor civilizat, trase o cumplită, întortocheată şi bilingvă (dar foarte armonioasă!) înjurătură, pe care o explică aşa:
– Mă, puştoilor, ce zic io? Dacă vezi că se schimbă vremurile şi vine o nouă stăpânire peste tine, nu fi ca vita la abator, mai schimbă-ţi şi tu năravul şi lasă-ţi bâlbâiala acasă până se duc nebunii.
Concluzie pe care orice om întreg la cap trebuie s-o accepte necondiţionat.
 
Cred că, după o săptămână de intense meditaţii, eram pregătit sufleteşte să răspund la cruciala întrebare despre sensul dragostei, despre sensul iubirii în general şi să mă apropii tiptil de finalul controversatului subiect, pe care ştiţi că l-am abordat din lipsa altora. Lucrul acesta, bineînţeles, se petrecea la miezul nopţii, vreme la care oricărui bărbat singuratic îi vin în cap felurite prostii şi i se năzar diferite minuni... Ceva cu o iubită care în plinătatea întunericului bate la uşă şi îi spune cu glas gâtuit de emoţie că n-a mai rezistat şi că în toţi anii lungi ai despărţirii a visat şi a suferit, i-a dus dorul şi a fost cu gândul numai la el şi că, la rândul ei, a aşteptat cu înfrigurare, noapte de noapte, iar uneori şi ziua, un ciocănit discret la uşa fantasmelor ei, pe care l-ar fi recunoscut dintr-o mie, ş.a.m.d.. Într-un cuvânt, cai verzi pe pereţi, uneori foarte nărăvaşi.
N-a fost să fie, deoarece din noaptea telefonului veni un mesaj care dădu peste cap bunele mele intenţii ce vizau împăcarea şi reabilitarea femeilor din toate timpurile. Chiar dacă bărbaţii sunt descălecători de pe o planetă, iar femeile de pe alta, fireşte, antagonică, eram decis să instaurez pacea interplanetară, chit că acest fapt, pacea dintre bărbat şi femeie, dintre orice bărbat şi toate femeile, odată împlinit – faptul, desigur, – ar fi anihilat nu numai dragostea, ci şi noţiunea de dragoste, altfel-zis, puteam pune un punct mare la finele acestui palpitant capitol din istoria omenirii. Armonia este sterilă şi frumuseţea ei nu durează decât o clipă, cam cât zici cât, pentru că în cealaltă clipă se produce fracturarea...
Cum este dragostea? Dragostea este ca o vânătoare. Vânător, vânat sunt una. A spus-o un poet, la moment nu-mi amintesc numele. Iniţial eşti vânătorul care hăituieşte fiara în lumina zilei, ca în amurg să te descoperi îndrăgostit de fiară, fiind tu însuţi de vânat. Se schimbă rolurile, nu şi esenţa vânătorii.
Poate exista vânătoare în absenţa vânătorului şi a vânatului, indiferent cine-i vânătorul, indiferent care-i vânatul?
Poate, numai în cazul că te vânezi pe tine însuţi, adică – într-un alt sens, că vânător – vânat sunt una – doi fiind unul.
Dar şi atunci vânătorul-vânatul nu produc vânătoarea decât în prezenţa spectatorilor.
Motivul primordial al alergării vânătorului a fost spaima prefacerii în vânat. Cel de-al doilea, contemporan nouă, are drept scop intrarea în valoare a alergătorului, ceea ce nu poate să se producă în lipsa spectatorilor... Lasă-l pe artist fără spectator şi Hamlet moare. În insula lui Robinson Crusoe unica dramă posibilă este singurătatea. Ea nu poate fi reprodusă, pentru că este omniprezentă şi îşi este suficientă sieşi – este gura care se înghite pe sine. Tot ce este împrejurul gurii, inclusiv canibalii, n-are decât valoarea garniturii. Dacă n-ar veni periodic cititorul, cu singurătatea lui, la Marele Singuratic, povestea Singurătăţii spusă de Defoe ar avea soarta unui dosar clasat în cine ştie ce veac. Abia adunate împreună două singurătăţi capătă sens, valoare şi durată în timp. Măreţia este pentru cel care o vede, nu pentru cel care o produce. La fel şi mizeria. Dragostea, probabil, dincolo de plăcerile pe care le dă, este adunarea singurătăţilor în ascunsul scop al devorării reciproce, ceea ce mă face să bănuiesc că tocmai lipsa armoniei, pe care vroiam s-o instaurez, dă farmec iubirii şi scânteiere dragostei.
 
Încerc să reproduc stenografic mesajul ajuns la mine prin circuitele electromagnetice dintr-o cameră alăturată sau din cine ştie ce depărtare, ca să vedeţi că tocmai când încerci să proclami armonia se produce ruptura.
– Domnul meu, zise glasul, nu sunt un poponar şi nici sexul telefonic nu-l practic. Din partea asta poţi sta liniştit. Sunt doar un celibatar convins şi sunt enervat. Ceea ce urmează nu-i decât încercarea de a găsi răspuns la unele întrebări.
Înainte de toate, vreau să-ţi spun că nu cred în coincidenţe. Coincidenţele, de obicei, trebuie să fie provocate. De exemplu, dacă în unul şi acelaşi loc trei sau zece indivizi se trezesc consecutiv cu câte o piatră în scăfârlie, asta înseamnă un singur lucru: că undeva stă un nebun şi lansează numitele proiectile în capul trecătorilor. S-ar putea ca ghinioniştii cu ţeasta crăpată să facă pe alpiniştii şi să se plimbe în prostie pe sub stânci în firească dezagregare. În primul caz coincidenţele au ca mobil scrânteala unui individ, iar în al doilea – lipsa de precauţie a unor nătăfleţi. Bagi nebunul la balamuc, impui restricţii de circulaţie pe sub stânca îndrăgită de turiştii amatori şi coincidenţele încetează...
Cred că înţelegi încotro bat. Scriitorul ăsta al tău, pe care l-ai scos de la naftalină cu majusculă într-un capitol anterior, ori nu-i cu toate acasă, ori este o probă de nemernic, ori, cum se întâmplă cel mai des, şi una, şi alta la un loc. Părerea mea este că povestirile lui ar trebui să intre în vizorul criminaliştilor şi abia atunci vom stabili cu o anumită exactitate câte schelete pot fi scoase din dulapurile Scriitorului. Ce vor să însemne coincidenţele la care face trimitere matusalemicul tău, care nu s-a trezit din beţie, după câte ştiu, încă din cuaternar?
Nu fac o taină din faptul că îl cunosc de mulţi ani, dar abia acum mi-am dat seama câtă perfidie poate tăinui un cadavru neîngropat la timp. Imbecilul a avut în tinereţe năstruşnica idee că va trăi rânduri de vieţi. Firesc ar fi fost să le trăiască în scris sau prin scris, cum au procedat şi alţi scriitori. El însă n-a vrut să le trăiască virtual, ci aievea. Şi a găsit o modalitate demonică pentru a-şi realiza proiectul... Să zic că-i necrofil, parcă nu mi se întoarce limba. Să zic că-i maniac sexual, iarăşi parcă n-ar fi adevărat, dar o doză solidă de nebunie există în tot ce a făcut el. Întâmplător, i-am văzut jurnalul intim şi ceea ce am citit în el a făcut să mă cutremur. Matusalemicul tău a fost îndrăgostit şi el de o cântăreaţă celebră. Nimic bizar în toate acestea, toţi ne îndrăgostim de cântăreţe şi de artiste la o anumită vârstă. Coincidenţa asupra căreia vreau să-ţi atrag atenţia, făcând trimitere la capitolul precedent, este absolut năucitoare: obiectul pasiunii ăstuia era o celebritate care se stinsese din viaţă cu zece ani înainte de a fi apărut el pe lume. Înţeleg că poţi să adori pe cineva, poţi să-ţi inventezi o zeitate, să-i înalţi o statuie, ba chiar să faci şi alte trăsnăi, însă ăsta le depăşise pe toate. Cântăreaţa lăsase în lumea aceasta câteva discuri de patefon şi cam tot atâtea filme plus o mulţime de fotografii. Scriitorul adunase tot ce rămăsese de la cântăreaţă, inclusiv lenjerie intimă, îşi decorase locuinţa cu pozele ei, scosese copii de pe filme şi băgase o groază de bani ca să prelucreze la calculator ceea ce mai rămăsese pe vechile discuri din vocea ei... Poţi zice că-i un fleac, că tot aşa iubim strămoşii sau pe marii artişti şi eroi de odinioară, dar te asigur că în cazul dat era cu totul altceva. Nu era vorba de admiraţia pentru o artistă celebră. Scriitorul o iubea cu adevărat, aşa cum un bărbat iubeşte o femeie în carne şi oase, unica femeie a vieţii lui. Tot restul femeilor au fost pentru el în perioada dată ca şi inexistente. Cred că puţine femei au primit în viaţa asta scrisori mai patetice şi mai încărcate de dor decât cele pe care le lansa Scriitorul din timpul său către un timp anterior naşterii sale...
 
– Mă mai asculţi? se zvârcoli vocea răguşită în membrana telefonului.
Sigur că da! Vocea era atât de imperativă, încât ar fi fost imposibil să nu i te supui, şi apoi în noapte oamenii au necesitatea să vorbească în dodii. O spun cu referire la mine. Oricum, discuţia trebuia alimentată, altfel riscând să degradeze în banalităţi obscene, ca orice discuţie nocturnă.
– Crezi cumva, am întrebat, că iubirea este o regăsire de sine, indiferent care este obiectul iubirii şi dacă acest obiect se află mai departe sau mai aproape de tine în timp?
– Cazul Scriitorului ar putea reanima vechile dispute despre reîncarnare, despre strămutarea sufletului şi altele asemenea, pe care oamenii de ştiinţă evită să le abordeze. Dacă ştim însă că există transsexuali, de ce n-am putea admite că există şi... transtemporali... Termenul îmi aparţine, aşa că poţi să nu-l cauţi în enciclopedie. Aşadar, asemeni transsexualului, care simte cu fiece fibră că aparţine unui alt sex decât cel pe care i l-a hărăzit natura, un anumit individ înţelege că aparţine unui alt timp decât cel în care trăieşte, că vine dintr-un alt timp, ascendent sau descendent, şi că aici, aici şi acum, în – să zicem – prezentul nostru, dar care ar putea fi oricare, el este un intrus...
Şi ce face un intrus?
Un intrus încearcă să se acomodeze, iar dacă acest lucru nu-i reuşeşte, trebuie să revină în patria şi în timpul lui, pe care s-ar putea nici măcar să nu le cunoască, sortit fiind la veşnice pribegiri în căutarea identităţii şi împlinirii de sine. Poate că, în disperare, încearcă să lege timpii... Chirurgii pot transforma un organism feminin în unul masculin, dar nimeni n-a îndrăznit şi nici n-ar putea să transporte o entitate umană dintr-un timp în altul. Şi atunci nu rămâne decât şansa transferului spiritual. Trăim într-un timp şi iubim imaginea altui timp. Suntem străini într-un timp pentru că nu-i aparţinem. Nu ne iubim decât pe noi înşine şi oarecum pe cei care seamănă cu noi.
De ce se întâmplă astfel de lucruri?
– Poate că în acel alt timp îngerul nostru păzitor are treburi de neamânat şi noi, legaţi de el, oglindirea lui pe pământ, ne simţim mereu atraşi de şi în acel alt timp... Dacă ne dăm silinţa, am putea găsi suficiente explicaţii acestui fenomen şi tot atâtea argumente în favoarea existenţei fireşti şi a unei asemenea iubiri, a iubirii transtemporale, a iubirii de peste timp...
– Doamne, fereşte! Mai adaugă şi lumina stelei ce-a pierit ne urmăreşte încă. Perfect! Atâta doar că boşorogul aspira şi la lumina unei nenăscute stele. La asta însă urmează să ajungem. Am spus că Scriitorul ăsta al tău a avut bizara idee să trăiască rânduri de vieţi. Chiar dacă iubirea pentru cântăreaţa moartă cu zece ani înaintea naşterii lui poate fi considerată o nebunie, o ţicneală fără sorţi de izbândă, jurnalul pe care l-am răsfoit sugerează că relaţia lor ar fi existat în realitate, mai bine zis, în supra-realitate, şi că s-ar fi încadrat în anumiţi parametri, greu de imaginat, dar... existenţi totuşi într-o dimensiune inaccesibilă nouă. Cum? Dacă tot ai pomenit îngerii, iată-ţi şi explicaţia... Fii atent, nu-i decât o ipoteză, valabilă ca banii vechi, ca zăpada din anţărţ sau nici măcar atâta...
În mod firesc, dacă-i să dăm crezare scrierilor sfinţilor părinţi şi speculaţiilor de ultimă oră, îngerii nu mor odată cu noi, ei fiind cei care aşteaptă să venim în această lume, ne însoţesc discret în timpul vieţii şi apoi ne petrec spre veşnicele lăcaşuri, adică sunt anteriori şi posteriori nouă sau, dacă vrei, anteriori şi posteriori vieţii noastre pământeşti.
Acum, sunt nevoit să declar cu toată sinceritatea că mă aventurez în nişte hăţişuri pe care ar fi fost cuminte să le ocolesc.
Nu ştiu în ce mod, poate prin rugi fierbinţi sau apelând la forţe oculte, dar el a reuşit să-l facă pe îngerul său păzitor să intre într-o comunitate afectivă cu sufletul nemângâiat al cântăreţei sau cu trista şi solitara îngeriţă păzitoare a acesteia...
Admiţând că lucrurile acestea sunt adevărate, că intermediat de îngerul său a pătruns în tărâmuri interzise muritorilor, dar necesare pentru a-şi satisface orgoliul şi împlini destinul, mă întreb de ce naiba nu s-a strămutat acolo?! Dacă nu iubeşti un timp şi nu iubeşti oamenii din acel timp, lasă timpul în plata Domnului şi lasă-i pe oameni să trăiască în legea lor, iar tu, având şansa, cară-te unde ţi-e drag. Mi se pare firesc, având în vedere că împlinirea unei iubiri are mai multă măreţie decât moartea. Moartea se împlineşte singură. Cel puţin, aşa ar trebui să fie. Şi tocmai aici voiam să ajung, deoarece scopul urmărit de Scriitor era altul. Pătimaşa iubire a fost, cred eu, modalitatea de a intra în intimitatea unui timp trecut, pe care, după ce îl a fost penetrat, l-a abandonat fără regrete...
Împlinirea unei iubiri are mai multă măreţie decât moartea, am murmurat.
– Da, a zis tăios, împlinirea... Deşi îngerii sunt foarte milostivi, nu ştiu dacă al lui l-a mai vegheat după asta din lumină.
Mai mult decât atât! S-ar putea că şi oamenii peste care cădea umbra nesăţiosului atentator la timp interzis erau părăsiţi de îngerii păzitori. Am zis că sunt omul care nu admite coincidenţele ca fenomene şi că orice fapt repetat cu o anumită regularitate are, în esenţă, o explicaţie banală. Povestea cu iubitele care mureau una după alta este o tâmpenie. Admitem, dar cu mari rezerve, că cineva, un scriitor de aiurea, a descris drama sau tragedia unui personaj. Într-un alt capăt de lume un om real moare în circumstanţele respective. Nu-i decât o coincidenţă, zicem noi. Dar dacă tu, scriitorul concret, scrii o povestire şi iubita îţi moare exact după scenariu, trebuie să fie cu totul altceva. Şi dacă la următoarea tentativă de a deveni celebru se produce, exact după scenariu, altă tragedie, e grav de tot... Ce să mai vorbim despre a treia, a patra?..
 
 
 
* Continuare. Începutul în nr. 5-6, 2010, p. 103-112.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog