Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Temă pentru istorie

Dan MĂNUCĂ

Alte articole de
Dan MĂNUCĂ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

Aşa-numita literatură carcerală a cunoscut o înflorire fără precedent în tot estul european, ca urmare a căderii regimurilor totalitare. Memorii de închisoare, jurnale, schimburi epistolare, mărturii din istoria orală se alătură literaturii beletristice. Romane, piese de teatru, poezii încearcă să reconstituie tragediile şi dramele umane petrecute în închisori şi lagăre ori să propună o viziune proprie asupra acestora. Procesul se desfăşoară şi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, unde apar numeroase volume de acest fel. Nu atât de numeroase totuşi, pe cât de tragice au fost circumstanţele. Las pe seama cititorului acestor rânduri să afle motivele. Romane, mai ales, scrise de oameni refugiaţi dincoace de Prut în 1940, au apărut mai multe aici decât pe malul stâng, unde, după câte cunosc, nu există niciun fel de instituţie care să se ocupe cu investigarea crimelor comise de sovietici timp de patru decenii.
La el acasă şi nu altundeva, Nicolae Dabija s-a încumetat să scrie un roman despre universul concentraţionar sovieto-bolşevic. Tema pentru acasă (Iaşi, Editura Princeps Edit, 2009, 374 p.) este printre rarele scrieri bazate pe motivul carcerei şi care demonstrează totodată capacitatea autorului de a se detaşa de universul pe care îl creează şi de a nu eşua în pamflet. Nicolae Dabija este ceea ce se cheamă un „sufletist” şi, obişnuit cu versurile şi cu eseurile sale, eram pe punctul de a crede că volumul în cauză ar putea avea mai ales trăsături de pamflet. Aşa cum se întâmplă în cazul a numeroase alte lucrări pe această temă. Or, romancierul a lăsat la o parte ustensilele războinice şi a ales ceea ce se numeşte liniştea epică, acea atitudine naratorială care presupune detaşare, neimplicare făţişă în conflictele imaginate. Este o trăsătură de romancier adevărat, care are grijă faţă de sensurile profund umane pe care împrejurările construite de el le pun în evidenţă. Există şi câteva abateri de la acest principiu fundamental al romanului, dar acestea nu impietează asupra ansamblului, în care atitudinea predominantă este de contemplaţie mâhnită.
De aici a rezultat şi specificul arhitectural al întregului. Romanul lui Nicolae Dabija este unul atent construit, respectând structura de frescă: se construieşte treptat, din aglomerarea aluviunilor fiecărui tablou parţial. Două sunt pericolele pe care s-a văzut constrâns romancierul să le învingă. În primul rând, subsumarea fiecărui tablou parţial faţă de sensul final al romanului. În condiţiile în care este vorba de peste şaptezeci de asemenea tablouri, s-a impus o supraveghere extrem de atentă a îmbinărilor, în aşa fel încât să nu se producă derapaje periculoase. Din acest punct de vedere, Tema pentru acasă este o reuşităincontestabilă, demonstrând că Nicolae Dabija poate controla fără dificultăţi desfăşurări epice de amploare. Un exemplu îl oferă „tabloul” intitulat Oameni şi câini, din care citez primele rânduri:
„Altele sunt relaţiile dintre oameni şi câini la Kolâma.
Cei mai mari duşmani ai oamenilor sunt câinii.
Cei mai mari duşmani ai câinilor sunt oamenii. Oamenii în haine vărgate şi în pufoaice cu numere. Aşa cred câinii-lup, care au fost dresaţi să ucidă tot ce poartă pufoaică şi haină vărgată.
Câinii simt mirosul de om de departe. Nările lor freamătă, adulmecă aerul. Tot cu nările ei îl deosebesc pe un temnicer de un deţinut. Deţinutul pentru ei e un altfel de om. Care trebuie prins, muşcat, strangulat. Aşa au fost dresaţi luni în şir”.
Opresc aici citatul, care este oricum semnificativ dacă îl raportăm la sfârşitul romanului, acolo unde, după desfiinţarea gulagului, torţionarii se comportă cu o incredibilă seninătate: erau, de fapt, asemenea câinilor dresaţi din capitolul pomenit.
În al doilea rând, este vorba de a construi fiecare „tablou” astfel încât acesta să poată avea şi o semnificaţie în sine, care însă să nu dăuneze totului. Din acest punct de vedere, sunt numeroase secvenţele ce răspund deplin celor două cerinţe. Cu deosebire acelea care au în vedere gulagul şi lumea lui. Dar un gulag atotcuprinzător, precum reiese din „tabloul” intitulat Moş Mazai. Bătrânul care se numeşte astfel este, cel puţin la întâia vedere, un anahoret; locuind în mijlocul munţilor Kolâma, el le oferă adăpost evadaţilor Mihai şi Maria, bucuros, măcar după primele vorbe, că vede nişte semeni după ani lungi de pustnicie. S-ar zice că ne aflăm în faţa unui religios altruist, care, cu inimă largă, îşi pune coliba la dispoziţia lor („Nu vă temeţi. Sunt om bun.”). Eroare: Mazai îşi descoperă îndată faţa adevărată, de „câine” dresat de bolşevism, pregătit să îi ucidă pe cei doi: „Opriţi-vă, javrelor! Neam de ocnaşi! Nu vă place Puterea Sovietică? Nu scăpaţi voi de mine!”. Dar moare ucis de un animal adevărat, un urs... nedresat.
În bună măsură, Tema pentru acasă este un roman de dragoste. Cel puţin aşa susţine autorul. Este dreptul lui. Dar şi cititorul are un drept, acela de a considera lucrurile din perspectiva lui. Aşadar, până la un punct, romanul lui Nicolae Dabija este, într-adevăr, unul „de dragoste”. Dar până unde? O va lămuri un scurt rezumat al fabulei. Personajul principal, Mihai Ulmu („un tânăr de douăzeci şi cinci de ani”), este profesor într-un sat basarabean. La lecţia de literatură le dă elevilor, drept „temă pentru acasă”, alcătuirea unui eseu cu titlul A fi om în viaţă e o artă sau un destin? Toate se întâmplă în „28 iunie 1940”, zi în care localitatea Poiana este ocupată de armata bolşevică, iar profesorul este arestat şi deportat. Una dintre eleve, Maria Răzeşu, şi-a redactat lucrarea, dar nu mai are cui să o dea. Şi pleacă în căutarea celui care îi fusese profesor nu numai pentru a i-o înmâna, ci şi pentru că se îndrăgostise de el. Ajunsă femeie în toată firea, Maria va fi şi ea întemniţată, într-un lagăr vecin aceluia, numit Zarianka, unde se găsea Mihai. Cei doi reuşesc să evadeze şi să hălăduiască prin pădurile siberiene. Aşa, în libertate totală, concep un copil, care se va numi Mircea şi care, la rândul lui, va fi trimis într-un centru de reeducare. Maria moare în gulag, iar Mihai, după eliberare, se va întoarce acasă.
În linii mari, aceasta este fabula: simplă, fără contorsionările care îşi zic „postmoderne” şi care nu au nicio semnificaţie sau au doar una derizorie. Cred că fabula din Tema pentru acasă seamănă, până la un punct, cu aceea din aşa-numitele „cărţi populare”, de felul Erotocritului, care au circulat la noi vreme de câteva secole, până la apariţia romanelor zise „culte”. Fabula lor era, de asemenea, extrem de simplă şi urmărea să demonstreze fidelitatea reciprocă a doi îndrăgostiţi care, deşi năpăstuiţi de fel de fel de intriganţi, se reîntâlneau şi, căsătorindu-se, o duceau la nesfârşit într-o feerică idilă, precum Teaghene şi Haricleea, Filerot şi Aretusa sau Poliţion şi Militina. În această schemă încăpătoare, Nicolae Dabija a introdus o noutate: moartea unuia dintre îndrăgostiţi. Nu este vorba de o noutate oarecare, ci de una care potenţează sensul întreg al romanului. Un sens de un optimism amar. Perechea Mihai – Maria nu mai este una adamică, deoarece Mihai Ulmu şi Maria Răzeşu nu s-au prăbuşit din niciun paradis, ci au căzut dintr-un infern în alt infern: din iadul bolşevic al satului Poiana în iadul bolşevic al gulagului sovietic. Deşi, aşa cum începe romanul, s-ar putea spune că au căzut din paradisul strămoşesc, simbolizat de respectarea legilor tradiţionale, în iadul sovietic. Dispariţia Mariei este simbolică în cel mai înalt grad, deoarece semnifică răspunsul la întrebarea „temei pentru acasă”: a fi om implică sacrificiul pe altarul dăruirii pentru celălalt. Numai în acest fel omul poate fi considerat purtătorul vieţii adevărate. Aici se găseşte fărâma de optimism de care vorbeam. Dintr-un simplu „roman de dragoste”, Tema pentru acasă devine treptat un roman al destinului uman, acesta neputându-se împlini decât prin suferinţă. Regăsirea lui Mircea, fiul pierdut, înseamnă extrapolarea destinului individual asupra destinului umanităţii. Ceea ce duce, în finalul romanului, la invocarea protecţiei divine nu atât pentru personaje, cât mai degrabă pentru lumea situată, aşa-zicând, extra muros.
O altă particularitate a romanului lui Nicolae Dabija o constituie dublarea fabulei principale cu numeroase scene de conjunctură cotidiană în care sunt distribuite personajele secundare. Rostul acestor scene, cărora, mai sus, le-am zis „tablouri”, este acela de a constitui un fundal amplu, un fel de panoramă a deşertăciunilor. Peste tot, destine încheiate, distruse de un sistem al cărui cinism este aplicat, după un studiu amănunţit, până în cele mai mărunte detalii. În acest sens, romanul prezintă o cazuistică extrem de bogată, despre care s-ar putea afirma că este pitorească, dacă nu ar fi de-a binelea dramatică, chiar tragică, pe alocuri. Gândul mă duce îndată la Soljeniţân şi la Pavilionul canceroşilor. De naţii diferite, de profesiuni aşijderea, de confesiuni religioase uneori antagonice, de vârste felurite, locuitorii gulagului alcătuiesc un miniunivers nu numai al imperiului bolşevic, ci şi al lumii noastre pământene. Un preot ortodox, un rabin evreu, un academician, pungaşi, meseriaşi de tot felul, un lacheu regal, demenţi şi sănătoşi mintal, un pictor, un negustor ş.a.m.d. Tot atâtea drame şi tragedii, rezumate, uneori, doar pe câte un sfert de pagină. Ceea ce, pe de o parte, constituie un act de virtuozitate naratorială, iar pe de altă parte, sprijină conflictul principal. În plus, se realizează un fundal de tip realist, prin care se defineşte mai exact universul concentraţionar bolşevic.
Mai cu seamă paginile despre Iuiun, „ultimul vorbitor al limbii iugrine”. Un deţinut, Iuiun pe numele lui, stăpâneşte tainele acestei străvechi limbi siberiene. El se izolează vizibil de restul deţinuţilor, comportându-se ciudat. Cel puţin în aparenţă: „Desena mereu, la lumina zilei sau la cea a stelelor, fel de fel de cercuri, beţişoare, cifre tainice – cu degetul, cu mâna, cu aşchii de lemn – în aer, în ţărână, pe zăpadă, pe trunchiuri, pe pereţi, pe mese, iar când vorbea de unul singur, concentrat în sine, neobservând pe nimeni, parcă gemea, parcă se ruga, parcă dansa, parcă ameninţa cerul, parcă descâlcea cântece.” Limpede: obiceiuri de şaman, care stăpâneşte şi practică taine ancestrale. Simbolismul personajului începe să prindă contur atunci când el îi destăinuie lui Ulmu că are două sute de ani. Şi că îl va învăţa tainele limbii iugrine, „una dintre cele mai vechi din lume”. Când va părăsi lagărul, Mihai Ulmu va avea grijă, mai întâi, să îşi găsească băiatul, apoi să transmită lingviştilor, la rândul lui, tainele învăţate de la Iuiun.
Nu mă interesează defel dacă „limba iugrină” va fi existat cu adevărat, deoarece mă interesează simbolismul ei. Şi aici, din nou, Nicolae Dabija face dovada abilităţilor sale de constructor epic, prin conjugarea celor două fire. Căutarea şi găsirea lui Mircea, băiatul lui Mihai şi al Mariei, reprezintă împlinirea destinului individual. Care nu se poate realiza decât după parcurgerea unui traseu chinuitor pentru individ. Învăţarea „iugrinei” reprezintă împlinirea destinului colectiv. Care, la rândul lui, nu se poate realiza decât prin parcurgerea unui traseu la fel de chinuitor pentru om. Cum spuneam mai sus, un optimism amar, într-un univers bătând către cenuşiu. Sesizăm acum mai bine semnificaţia titlului. „Tema pentru acasă” are în vedere meditaţia asupra destinului individual, care nu se poate împlini decât împreună cu destinul celuilalt. Lecţie pe care istoria însăşi s-ar cuveni să o înveţe. Se vede că este însă foarte greu ori chiar imposibil, de vreme ce rateurile se repetă necontenit.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog