Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FORUM

Scutul meu

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

Drumul spre această carte coincide cu itinerarul afirmării mele în critica şi istoria literară, de-a lungul anilor încercând să evidenţiem o trăsătură esenţială a literaturii române dintre Prut şi Nistru, anume tendinţa de raportare la conştiinţa de sine, care în condiţiile totalitarismului era aproape imposibil de înfăptuit, căci conştiinţa de sine înseamnă, pe de o parte, apartenenţa la acelaşi neam, iar, pe de altă parte, conturarea acesteia în funcţie de proiectarea în cadrul dialogului cu alte orizonturi literare. Cercetarea conexiunii din perspectivă interbelică şi din unghi postbelic ne situează în faţa unui fenomen complex şi complicat, deoarece procesul firesc de înscriere a literaturii basarabene în contextul românesc şi aspiraţiile acesteia spre alte orizonturi, ca să le spunem aşa, transromâneşti, a fost întrerupt brutal drept consecinţă a reîmpărţirii sferelor de influenţă între marile puteri ale lumii, în urma căreia teritoriul dintre Prut şi Nistru a făcut parte (până în 1989) din ex-Uniunea Sovietică.
O primă etapă a lucrării am încheiat-o în 1998 printr-o teză de doctor susţinută la Universitatea ieşeană „Al. I. Cuza” sub îndrumarea academicianului Constantin Ciopraga, în faţa căruia mă prezentasem iniţial cu două teme de cercetare: una axată pe creaţia lui Nichita Stănescu, iar alta – pe probleme legate de literatura din Basarabia. Considerate ambele disertabile şi încurajată de către distinsul profesor să aleg eu însămi proiectul de cercetare, m-am oprit, dintr-un sentiment de patriotism local, recunosc, la peisajul literar de la est de Prut, justificarea alegerii pornind şi de la faptul că nu sunt tocmai atât de mulţi cei înscrişi la doctorat în altă parte decât la Chişinău, care cunosc atât de bine literatura basarabeană, aşa încât să o poată judeca la justa ei valoare şi pune în circuit, acoperind, cel puţin parţial, lacuna enormă formată în comunicarea fraţilor de o parte şi de alta a Prutului. Publicat în anul 2000 la Fundaţia Culturală Română din Bucureşti, volumul Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană mi-a fost util pentru cercetările ulterioare, axate pe deschiderea spre alte orizonturi, căci literatura de la noi impune un punct de vedere renovat din perspectiva necesităţii nuanţării raportului ego – alter-ego, în cadrul aceleiaşi comunităţi identitare şi apoi între aceasta din urmă şi alte contexte culturale şi literare. Cât priveşte literatura română în general, vom aminti că Adrian Marino, fiind preocupat de dialogul intercultural dintre literatura română şi cea occidentală, menţionează oportunitatea reluării periodice în discuţie a necesităţii afirmării europene a culturii româneşti. Dar situarea în spiritul unei culturi din care apare un scriitor este un dat obligatoriu al acestuia, scriitorul realizându-se numai în cazul asumării tradiţiei. Or, asumarea tradiţiei a cunoscut în peisajul interriveran meandrele unor căutări care mai durează, condiţionate fiind şi de multiplele fenomene mai vechi sau mai noi, mai apropiate sau mai distanţate de literatura propriu-zisă. Iată de ce în literatura română de la est de Prut orientarea etnocentrică se află în competiţie cu dialogul intercultural, echilibrul fiind asigurat în măsura în care învinge conştiinţa critică şi moralitatea.
În lucrarea de faţă am încercat să conturăm o imagine de ansamblu a literaturii din Republica Moldova, imagine pe care am organizat-o pe două planuri, cel al închiderii, al orientării etnocentrice şi cel al deschiderii spre universalism, spre dialogul cu alte culturi şi alte literaturi. Urmărit în diferite momente din perioadele postbelică şi, parţial, interbelică, acest itinerar sinuos al literaturii de la noi impune următoarele concluzii:
Complexitatea problemei identităţii literaturii româneşti în basarabia reiese din suprapunerea a trei forme de criză identitară. Una este cea a subiectului care, la fel ca şi în modernitatea occidentală, vorbeşte despre sine mai mult în termeni negativi (a se vedea aici, inclusiv, raportul cu divinitatea). Cu alte cuvinte, eul fracturat este înlocuit de subiectul impersonal (încă T. S. Eliot promova eliberarea de personalitate şi nu a personalităţii). Eliberat de responsabilitate în faţa colectivităţii, omul îşi pierde vocaţia comunitară. Amintim că poeţii din pleiada lui Liviu Damian au respins cu bună ştiinţă un asemenea program artistic. A doua formă a crizei este cea instaurată din afară, prin atacarea literaturii de către elementul politic. Iar cea de-a treia vizează însăşi entitatea naţională care este lezată cel mai grav. Această criză triplată în peisajul cultural basarabean determină complexitatea eului artistic şi al literaturii de aici.
În perioada ex-sovieticăizolarea literaturii pruto-nistrene de albia ei românească firească a determinat raporturi speciale cu folclorul, cu literatura clasică, precum şi cu cea universală. Anume astfel se explică faptul că în anii ’60-’70 scriitorii au acordat o mai mare atenţie problemelor legate de civilizaţia rustică, tradiţia constituind firul menit să menţină continuitatea spirituală şi să contribuie la depăşirea crizei identitare;
Investigarea literaturii în condiţiile necesităţii de a lupta contra ideologizării şi politizării excesive a imaginarului artistic, în peisajul interriveran, impune luarea în consideraţie a unor particularităţi şi a unei anumite specificităţi a dialogului dintre generaţii, moment care se cere cercetat cu mijloace analitice diferenţiate, deoarece „nefasta antiteză monstruoasă dintre tradiţionalişti şi modernişti” (Th. Codreanu) nu ne poate asigura, în calitate de „mecanism de interpretare”, obiectivitatea punctelor de vedere asupra fenomenelor literare, atât din România, cât şi din Republica Moldova, atât cu referire la perioada interbelică, cât şi la cea de după cel de-al doilea război mondial.
Dat fiind că drept o condiţie obligatorie a oricărui scriitor trebuie considerată situarea acestuia în spiritul unei culturi din care face parte, scriitorii realizându-se numai în cazul asumării tradiţiei (A. E. Baconsky), fenomenul întoarcerii la tradiţii în Basarabia postbelică este unul complex, tradiţia extinzându-şi aria de semnificaţii, de la revendicarea valorilor folclorice până la cele ale literaturii clasice, moderne şi postmoderne, – toate acestea făcând parte dintr-un „program” de promovare areceptivităţii şi a creativităţii. Cercetată anume din această perspectivă, viziunea lui Mircea Eliade asupra demersului cultural ca experienţă, a enciclopedismului şi universalismului, în calitate de dominante ale structurii culturii româneşti, precum şi a spiritului critic, ca o pârghie necesară corelării între arta specific românească şi arta universală, este deosebit de actuală şi favorizează concluzia următoare: în peisajul literar basarabean postbelic a funcţionat un mecanism similar cu cel pus în evidenţă de către Eliade în perioada interbelică, însă cu precizarea că receptivitatea şi creativitatea erau stimulate într-un cadru în care situarea în spiritul culturii din care scriitorii făceau parte le era interzisă, aceasta determinând un anumit raport, pe de o parte, cu tradiţia, şi, pe de alta, cu tendinţele novatoare în artă, comunicarea cu alte literaturi, apropierea sau detaşarea fiind nuanţate.
Conexiunea dintre cele două aspecte, al închiderii etnocentice şi al deschiderii către universalitate, se realizează prin cel de-al treilea, identificat în tentaţia unui spirit critic mai acut, dictat de ceea ce Gianni Vattimo definea drept „perspectiva orientată spre o răscumpărare estetică a existenţei, care neagă mai mult sau mai puţin explicit arta ca moment „specializat, ca «duminică a vieţii»”.
În anii postbelici lucrurile se schimbă de o aşa manieră încât a devenit oportună fixarea unor repere nu doar de ordin estetic, ci şi moral, care nu puteau fi cucerite pe calea speculaţiei, ci a perspicacităţii şi a devotamentului capabile să apropie adevărul de cei care îl căutau. Dar adevărul istoric fiind trunchiat sau, mai exact, accesul la el fiind total interzis, scriitorilor le rămânea doar şansa de a conta pe capacitatea intuitivă, profund vizionară. pe această linie au evoluat poeţii şaptezecişti, în a căror creaţie raportul individualitate – universalitate se exprima prin sentimentul libertăţii, marcat de „starea fracturală a conştiinţei mitice”. Lucrul acesta este evident, cu precădere, în proza lui Ion Druţă. Reflexivitatea ca stare de veghe, necesitatea recuperării memoriei; sacrul şi cunoaşterea de sine din perspectiva interiorizării, a liturgicului, tentaţia creării unui univers primar, a cunoaşterii intelectualizate vs cunoaştere dionisiacă; ludicul ca dualitate genuină a naturii umane – toate acestea profilându-se pe fundalul omniprezenţei forţei maternităţii – contribuie, în cazul poeziei lui Grigore Vieru, la constituirea religiei Mamei.
Raportată la europenitatea ca paradigmă şi experienţă culturală a libertăţii de gândire, condiţia intelectualului căruia i se refuză împlinirea destinului se suprapune, în proza lui Paul Goma, peste condiţia omului de rând căruia i se mutilează mentalitatea. Convertindu-şi destinul de transfug în cel de „artist” al re-fugii, autorul iese din banalitatea literarului, credinţa în forţa regenerării propulsând mişcarea pe o traiectorie concentrică în jurul nucleului numit Basarabia. Prin repetare obsesivă, prin sensurile adânci care i se atribuie, acest nucleu se înconjoară tot mai mult şi mai insistent de o atmosferă mirifică, atrăgându-l pe înstrăinatul personaj ca o Itacă de dincolo de vremurile de restrişte, menţinându-i treaz spiritul critic acutizat până la înveninare şi dorinţa de depăşire a stării de re-fugiat.
Acelaşi spirit acutizat până la înveninare îl descoperim în creaţia lui Liviu Damian. Deosebită de religia Mamei, care, după M. Eliade, e o religie a replierii în sine, a concentrării interioare, a căutării unui centru (am demonstrat acest lucru în baza creaţiei lui Gr. Vieru), religia Tatălui, pe care e fundamentată poezia lui Damian, ţine de un tip de spiritualitate care merge în sens contrar, de depăşire a limitelor. Aşa se explică prezenţa lui Don Quijote şi a anti-Odiseii, sau a reiterării într-un registru burlesc a călătoriei de regăsire a identităţii şi a spaţiului originar; a regelui Lear, sau a lui Hamlet, cu alte cuvinte, în felul acesta transpare necesitatea unei „construcţii culturale” într-un spaţiu al vidului, al inexistentului resimţit acut de către scriitor. Expresia artistică este pusă în acord cu necesitatea de ordinul culturii, cultura constituindu-se ca memorie a unui popor. În mod uimitor şi paradoxal, la trezirea simţului pentru istoricitate au contribuit topoii legaţi indestructibil de tradiţie: mama, graiul, precum şi multiple motive lirice între carelacrima, frunza, piatra, izvorul, teiul etc., deoarece însăşi noţiunea de tradiţie cunoaşte în contextul literar basarabean o nouă determinare.
Tentativa unei noi lumi literare, a unei noi lumi artistice sensibile, care să eficientizeze dialogul cu alte culturi, în anii ’80-’90 ai secolului al XX-lea, se profilează cu mai multă claritate pe fundalul situaţiei din anii ’60-’70, când autori precum Anatol Codru sunt preocupaţi inclusiv de recuperarea autenticităţii. Înţelegând perfect condiţia poetului modern, Anatol Codru îşi raportează versul la „gradul zero al crizei spiritului european” (Th. Codreanu). Depăşirea crizei la el ţine de nevoia reabilitării autenticului în plan artistic. Din efortul acestei reabilitări se desprinde şi conceperea poeziei ca explorare a zonelor ce ţin de folcloric, perpetuarea memoriei şi a realităţii istorice. Din acelaşi motiv, poeţii, cu timpul, se îndreaptă spre un cadru pur, livresc, spre jocul infinit al oglinzilor, caracteristic postmodernismului, şi lecţiile culturii universale. Anume astfel procedează Victor Teleucă, Ion Hadârcă, Arcadie Suceveanu, cel din urmă alimentându-se din atmosfera unui Cernăuţi, acum plin de nostalgia culturii care altădată îl inspira pe îndelete pe Paul Celan, ambii poeţi înrudiţi prin esenţa modernităţii personajului liric. Artistul postmodern îşi vede rostul nu în a furniza realitate, ci în „a inventa aluzii la conceptibilul care nu poate să fie prezentat” (J.-F. Lyotard). Astfel se explică, bunăoară, prezenţa unor personaje gen Cavalerul iluziei necesare (în poezia lui Arcadie Suceveanu), care se profilează pe fundalul crizei de legitimare specific postmodernă. Iată de ce personajul liric din poezia postmodernă se apropie uneori, până la identificare, de lumea materială în care vrea să se redescopere, salvgardându-se. Materia ce ne înconjoară are şi ea „limbajul” ei. Traducându-l, poetul îşi reinventează discursul, renovându-i substanţa. Replierea limbajului său poetic, din perspectiva lumii materiale, aminteşte oarecum de bacoviana „materie plângând”. În acelaşi timp însă, bacovianismul în peisajul liric pruto-nistrean este prezent în complexul Bacovia, echivalat de către criticul Theodor Codreanu cu nevoia de cultură, astfel încât o problemă mult discutată în ultimul timp, cea a globalizării, îşi află rostul în literatura de la noi din perspectiva individului multicultural, şi nu din perspectiva multiculturalităţii.
Cercetată din perspectiva dialogului intercultural, al multiculturalităţii, combinaţia pe care ne-am propus să o investigăm, anume cea dintre imaginaţie şi definirea de sine, îşi amplifică în mod substanţial registrul, developând sensuri şi trăsături inconfundabile ale literaturii din Republica Moldova. Investigat din perspectiva zilei de astăzi, peisajul postbelic al literaturii române basarabene de până la 1989, cu diferenţele şi moştenirea tiparelor culturale comune, ni se relevă ca unul cu posibilităţi nu tocmai extinse de comunicare cu alte spaţii literare, decât cel ex-sovietic. Pe de altă parte, e necesar să fie acceptată diferenţa formei de gândire, în cazul scriitorilor basarabeni aflaţi în ipostaza de apărători ai identităţii şi continuităţii culturale, stare care pe un anumit segment are unele trăsături inconfundabile. Or, acceptarea, în acest caz, înseamnă mai mult decât orice altă formă de credinţă. Trăsăturile inconfundabile ale peisajului literar basarabean reies din nevoia scriitorilor de a-şi căuta, de a-şi regăsi, de a-şi cunoaşte propriul eu, acest traseu implicând un modernism nuanţat în alt mod decât cel cunoscut oriunde în altă parte: detaşarea şi revenirea, din timp în timp, la valorile trecutului, pe de o parte, şi ralierea, mai avântată sau mai temperată, la modernism şi postmodernism, pe de altă parte, constituindu-se ca trăsături definitorii.
 
 
 
Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chişinău, 2010, 336 p.) este cea de-a patra carte a Anei Bantoş. Menţionăm că volumul a obţinut Premiul „Cartea Anului” pentru literatură în cadrul celei de-a XIX-a ediţii a Salonului Internaţional de Carte desfăşurat la Chişinău în perioada 31 august – 3 septembrie curent.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog