Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Poezie şi limbaj

Ioan MILICĂ

Alte articole de
Ioan MILICĂ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

În reţeaua vastă a bibliografiei privitoare la viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, lucrarea lui Dumitru Irimia, intitulată Limbajul poetic eminescian (1979), ocupă o poziţie bine delimitată. Spre deosebire de cercetările care interoghează opera eminesciană cu mijloacele ştiinţelor literaturii, lucrarea profesorului Irimia este una dintre monografiile în care instrumentele ştiinţelor limbajului sunt puse în slujba găsirii unor modalităţi convergente şi adecvate de interpretare a lumilor de semnificare reprezentate în / şi prin poezie. Modernă în concepţie şi originală ca realizare interpretativă, monografia Limbajul poetic eminescian este poarta spre drumul pe care autorul ei urma să păşească cu statornicie şi înţelepciune vreme de trei decenii de activitate ştiinţifică. Pentru întregirea acestei consideraţii, se cuvine a arăta că viziunea lui Dumitru Irimia asupra forţelor de adâncime care animă creaţia poetică eminesciană se cristalizase la momentul publicării Limbajului poetic eminescian. Cu zece ani mai devreme, adică în 1969, tânărul om de ştiinţă publica primele studii în care problematiza natura relaţiei între limbă şi poezie1. Cheia de boltă a perspectivei deschise în teza de doctorat, anume că poezia lui Eminescu este mărturia artistică a existenţei unui limbaj poetic autonom2, se înălţa, aşadar, pe fundamentul durabil al ideilor vehiculate de unii dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai lingvisticii şi culturii europene. Profesorul Irimia a rămas, până la capăt, fidel concepţiei asumate şi a stăruit, atât cât a fost omeneşte posibil, în a lămuri ce ar trebui să se înţeleagă prin autonomia limbajului poetic3. Mai importantă însă decât calea aleasă de savant este trasarea ei în acord cu straturile de profunzime ale credinţei lui Eminescu în manifestarea stilului ca energie a unei conştiinţe creatoare. Stilul, observă Eminescu, este rezultat al confruntării artistului cu limba şi expresie a victoriei pe care acesta o poartă asupra tiparelor aparent imuabile ale limbii4. Anterior judecăţilor lui L. Spitzer, marele romanist şi stilistician austriac, adept al concepţiei idealiste, comentariul lui Eminescu se focalizează asupra ideii că, în artă, limba se află în permanentă facere şi prefacere, că ea nu este doar un simplu instrument de comunicare, ci tezaurul din care îşi trage sevele energéia oricărui model cultural întemeiat prin modelarea virtualităţilor de semnificare ale semnelor verbale. Mai târziu decât Eminescu, elevul lui W. Meyer-Lübke va situa sfera de preocupări a stilisticii la confluenţa dintre universul de simboluri numit limbă şi cosmosul metaforic al literaturii. „Pod între lingvistică şi istoria literară” trebuie să fie ştiinţa stilului, consideră Spitzer, arătând, cu îndreptăţire, că literatura este, esenţialmente, limba, aşa cum ne apare ea scrisă de locutorii privilegiaţi. Ca instrument de creaţie culturală şi graţie geniului scriitoricesc, limba se litera(tu)rizează, adică devine expresia efortului de a surprinde, în interiorul operei artistice, „sufletul unei naţiuni” şi de a transfigura zestrea lingvistică în matrice spirituală şi în matriţă a formelor lingvistice „necesar” noi (Spitzer, 1970, p. 54).
De ce este scriitorul un locutor privilegiat ? Iată o întrebare care pune în lumină o componentă majoră a concepţiei lui L. Spitzer: orientarea către personalitatea artistică a scriitorului, concepută în termenii unei benefice solidarităţi între identitatea de vorbitor al unei limbi şi cea de iscusit creator de modele literare. Un răspuns convingător la întrebarea de mai sus este oferit de Tudor Vianu. În studiul intitulat Paradoxul poeziei, stilisticianul român comentează că „poetul merge în contra curentului limbii, că el urcă panta pe care limba coboară şi că se apropie de izvoarele de care ea se îndepărtează neîncetat. Astfel, în timp ce limba devine din ce în ce mai abstractă şi mobilitatea ei topică se reduce necontenit, poetul ştie să-i redea prospeţimea sensibilă şi s-o menţină fluentă şi vie” (Vianu, 1968, p. 24). Se observă, aşadar, că întoarcerea artistului către esenţele durabile ale limbii se converteşte în eleganţă şi rafinament, însă nu trebuie să se înţeleagă că, prin apropierea de izvoarele limbii, artistul devine anacronic sau că accesul spre latenţele originare ale limbii este parcurs în sens unic, dinspre posibilităţile prezentului către evidenţele trecutului. Ceea ce trebuie subliniat este tocmai capacitatea creativă a scriitorului de a elibera din chingile vremurilor forme şi sensuri care ilustrează adecvat, fluent şi viu individualitatea proiecţiei estetice numită operă literară.
Acesta este, în contururile sale cele mai cuprinzătoare, câmpul de idei în care se edifică viziunea lui Dumitru Irimia despre esenţa poeziei eminesciene. În concepţia cărturarului ieşean, autonomia limbajului poetic este dată de fuziunea între sistemul artelor şi cel al limbii. Acest punct de vedere va fi îmbogăţit prin consideraţii menite să reliefeze caracterul inefabil al poeziei, considerată ca manifestare a intuiţiei subiective ce nu se lasă cuprinsă în „corsetul unor legiferări, clasificări”. De aceea, limbajul poetic nu se lasă cunoscut prin termenii limbajului ştiinţific: „Limbajul ştiinţific poate descrie „fără rest” orice alt domeniu de activitate umană, dar nu creaţia artistică. Aceasta poate fi tradusă doar într-un alt limbaj artistic decât cel ce-i este propriu, traducere de asemenea incompletă dacă e vorba de poezie” (Irimia, 1969, p. 195).
Ca emblemă spirituală în care se îngemănează limba şi arta, poezia nu se dezvăluie întru totul expresiei ştiinţifice, deşi propensiunea stilisticianului este de a observa în ce chip se organizează „virtualităţile estetice ale limbii, pe care poetul le transformă în purtătoare de poezie” (Irimia, 1969, p. 191).
Potrivit unei asemenea înţelegeri, autonomia limbajului poetic ia naştere la confluenţa între dimensiunea estetică a limbii5, pe de o parte, şi forţa spirituală a creatorului de poezie, pe de altă parte. Harul poetului de a lua în stăpânire limba, de a-i pune în valoare potenţialul expresiv se conjugă cu tezaurul de latenţe originare pe care limba îl cuprinde. Reunite în poezie, cele două forţe, limba şi spiritul creator al artistului, reflectă consubstanţialitatea limbajului şi a gândirii. Este această perspectivă congruentă cu viziunea lui Eminescu asupra esenţei poeziei? Printre însemnările poetului despre cultură şi artă găsim următoarea afirmaţie: „Adevărat cum că poezia nu are să descifreze, ci, din contra, are să încifreze o idee poetică în simbolele şi hieroglifele imaginilor sensibile – numai cum că aceste imagini trebuie să constituie haina unei idei, căci ele altfel sunt colori amestecate fără înţeles (...) Ideea e sufletul şi acest suflet poartă în sine ca înnăscută deja cugetarea corpului său” (Eminescu, 1970, p. 47).
Plasticitatea exprimării eminesciene reflectă caracterul revelatoriu al poeziei. Corespondenţa ideesuflet reflectă natura internă a gândirii poetice, necuprinsă încă în veşmântul unei încifrări. În acest stadiu, poezia, ca idee-suflet, este o latenţă inefabilă, o aspiraţie interioară a poetului, care nu se materializează, deşi poartă, în sine, germenii propriei actualizări. Natura internă a gândirii poetice este, am spune, subiectivă, în sensul propus de Heidegger, ca prezenţă-în-sine.
Corespondenţa hainăcorp ilustrează natura externă a gândirii poetice, care se lasă fixată, materializată în simbol. Înveşmântată în imagini purtătoare de valori, poezia, ca idee-corp, se arată lumii ca manifestare obiectivă a gândirii poetice, ca ceea ce este reprezentat, cum observă Heidegger.
În poezie, limba este pentru idee ceea ce corpul este pentru suflet, întocmai cum, pentru a fructifica o altă analogie eminesciană, sâmburele de ghindă poartă ideea stejarului. Limbajul poetic este corpul în care vieţuieşte spiritul poeziei, haina ideii poetice, veşmântul pe care ideea-suflet îl poartă cu sine ca înnăscut, cum spune Eminescu. Subtilele consideraţii eminesciene, pe care Tudor Vianu le pune pe seama unei influenţe hegeliene asupra concepţiei poetului, sunt mărturii ale unei conştiinţe care a înţeles cu limpezime ceea ce unii dintre marii teoreticieni ai ştiinţelor limbajului vor avea în vedere abia peste aproape jumătate de veac, anume procesualitatea relaţiei limbă – gândire. Gândirea devine limbaj numai în măsura în care limbajul, aşa cum observă E. Sapir (1921, p. 13), „creşte treptat în gândirea care îi devine posibilă şi care poate fi în cele din urmă înscrisă în tiparele şi în formele sale; [limbajul – n.r.] nu este, aşa cum se crede în genere şi în chip naiv, eticheta atribuită unui gând încheiat” (Sapir, 1921, p. 13).
Spre deosebire de consideraţiile lui Sapir, filozofia lui Eminescu se sprijină pe ideea că poezia transcende fenomenalitatea limbii, aspect subliniat de Dumitru Irimia (2009, p. 49): „Accesul la adevărul Lumii e posibil numai prin transcenderea limbii fenomenale într-un proces de descifrare – încifrare, prin care Adevărul ontic trece în Adevăr poetic”. Această notaţie reflectă armonia între profunzimea concepţiei lui Eminescu şi fundamentele perspectivei poetico-stilistice asumate de Dumitru Irimia.
Pe calea deschisă de Tudor Vianu, prin analize stilistice precum Demon la Eminescu, Expresia juvenilului la Eminescu, Expresia negaţiei în poezia lui Eminescu, Epitetul eminescian, cercetarea semnelor şi sensurilor poetice a fost o preocupare permanentă a profesorului Irimia. Studiile de tinereţe anunţau deja conturarea unei concepţii originale în cercetarea poeziei, în general, şi a operei eminesciene, în special. În acest sens, merită reţinute articolele Stilistica şi problema cercetării limbajului poetic românesc (1969) şi Expresia lingvistică a universului în poezia lui M. Eminescu (1970). Dacă primul dintre studiile menţionate constituie o schiţă-program care fixează coordonatele şi componentele esenţiale ale cercetării expresivităţii poetice, aspect ce va fi, de altfel, dezvoltat şi nuanţat în teza de doctorat, Limbajul poetic eminescian. Între limbă literară şi expresie poetică, Iaşi, 1976, cel de-al doilea articol surprinde dinamica relaţiilor dintre semnele poetice şi felul în care semnificaţiile poetice se activează pentru a genera câmpul semantic al semnului univers. Studiul, dezvoltat mai apoi în lucrarea de doctorat, conţine germenii din care va lua naştere concepţia asupra modului în care se cuvine a interpreta semnele şi sensurile poetice.
Principiul ierarhizării se dovedeşte hotărâtor în fixarea paradigmei interpretative care originează în realizările textuale şi creşte categorial până la fixarea constelaţiilor care animă bogăţia semantică a operei: realizare textuală → procedeu / raport asociativ → constelaţie semantică6. Ierarhizarea este corelată cu analiza organizării interne a semnelor. Descrierea trăsăturilor semantice poetic relevante este orientată în aşa fel, încât interpretarea este dezvoltată atât din perspectiva organizării interne a semnului (semnificat – semnificant), cât şi din punctul de vedere al pertinenţei expresive pe care o asigură laturile constitutive ale semnului: forma / expresia (sunet – muzicalitate) şi substanţa / conţinutul (semem – seme).
Prin acest tip complex de interpretare stilistico-poetică, limbajul poetic se constituie, deopotrivă, în subiect (ceea ce există de la sine, ca prezenţă) şi în obiect (ceea ce se reprezintă) al demersului exegetic.
Astfel reunite, poetica creaţiei şi poetica receptării (re-creaţiei, în concepţia lui Dumitru Irimia) coexistă într-un model epistemologic a cărui importanţă în câmpul eminescologiei nu poate fi trecut cu vederea.
 
Note
1 Într-unul din studiile dedicate acestei complexe chestiuni, Dumitru Irimia nota, în continuitatea concepţiei lui Tudor Vianu privind dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, că poezia, artă a cuvântului, se slujeşte de acesta în chip reflexiv şi tranzitiv deopotrivă, sarcina stilisticianului fiind aceea de a căuta specificul limbajului poetic: „Cercetarea stilistică a creaţiei poetice trebuie să definească şi să descrie natura, profilul şi dinamica legilor interne care guvernează limba poetului” (Irimia, 1969, p. 191).
2 „Cu o concepţie modernă despre poezie şi depăşind net, prin opera sa, paşii făcuţi în acelaşi sens de înaintaşi, Eminescu smulge cel dintâi limbajul poeziei dintre limitele închise ale limbii literare, acordându-i pentru prima dată autonomie” (Irimia, 1979, p. 452).
3 Monumentalul proiect denumit Dicţionarul limbajului poetic eminescian evidenţiază, de altfel, prefacerile de formă şi de substanţă linguală pe care poetul le-a impus prin opera sa.
4 „Când dezvoltarea literaturei ajunge la punctul acela unde scriitorii îşi înving şi-şi domină limba deşi încă cu oarecare cheltuială de puteri atuncea ei scriu mai bine. Momentul ce precedă acestui stadiu se luptă cu o limbă încă barbară, momentul ce urmează se lasă cu totul în largul unei limbi învinsă deja, şi stilul devine de toate zilele, hotărât” (Eminescu, 1970, p. 219).
5 Credinţa în natura estetică a limbii este o idee cu o tradiţie bogată în filozofia limbajului. Pentru Humboldt, de pildă, frumosul este constitutiv limbii: „Frumuseţea artistică nu se adaugă limbii asemenea unui ornament întâmplător, ci, dimpotrivă, este o consecinţă necesară pentru sine a esenţei acesteia, o infailibilă piatră de încercare în desăvârşirea internă şi generală a limbii. Căci activitatea internă a spiritului se avântă către cele mai îndrăzneţe înălţimi doar atunci când sentimentul frumuseţii îşi revarsă asupra ei strălucirea” (Humboldt, 2008, p. 129).
6 „Considerăm constelaţie semantică un grup de termeni lexicali între care se stabilesc diverse relaţii semantice” (Irimia, 1979, p. 463).
 
Bibliografie
1. Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, versiune românească de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
2. Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, ediţie de Dumitru Irimia, Editura Junimea, Iaşi, 1970.
3. Martin Heidegger, Despre gândirea şi vorbirea nonobiectivatoare, în „Secolul 20”, nr. 325-326-327, Limbajul, 1988.
4. Dumitru Irimia, Stilistica şi problema cercetării limbajului poetic românesc în Metodologia istoriei şi criticii literare, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 189-198.
5. Dumitru Irimia, Expresia lingvistică a universului în poezia lui M. Eminescu în Limbă şi literatură, vol. XXIV, Bucureşti, 1970, p. 41-68.
6. Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
7. Dumitru Irimia, Adevărul între cuvântul biblicşi cuvântul poeticîn viziunea lui Eminescu, în „Text şi discurs religios”, nr. 1, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2009.
8. Edward Sapir, Language: An Introduction to the Study of Speech, New York, Harcourt, Brace, 1921.
9. Tudor Vianu, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1974.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog