Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Reactualizarea mesajului sacru la nivelul discursului religios actual

Daniela OBREJA RĂDUCĂNESCU

Alte articole de
Daniela OBREJA RĂDUCĂNESCU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

Introducere
Discursul religios materializează gândirea spirituală a credinciosului practicant. Formele pe care le îmbracă acest discurs, în încercarea sacerdotului de a exprima lumea sacrului şi lumea fenomenalului, situându-se la graniţa acestora, alcătuiesc o gamă de gesturi şi simboluri, recunoscute a fi coduri ale expresiei limbajului uman.
Precizăm că interesul nostru focalizează discursul religios, iar nu cultul divin public. Chiar dacă literatura de specialitate identifică şi ritualul ca fiind o formă de discurs religios, totuşi forţa argumentativă şi persuasivă a acestuia nu este evidentă dacă auditoriul nu este iniţiat. Ritualul implică structuri conservate, bogate în semnificaţii, dar fără să permită o reactualizare a conţinuturilor prezentate. La acest nivel, discursul religios intervine în reactualizarea mesajului conservat în ritual prin diferite strategii argumentative spontane sau anterior pregătite. În literatura teologică este accentuată această valoare a predicii de transmitere a mesajului divin prin raportarea cuvântării la nevoile de moment ale comunităţii.
Cultul divin public permite transmiterea mesajului prin încifrarea acestuia în simboluri sacre, dar nu permite o reactualizare a acestuia la nevoile comunităţii receptoare.
 
Ancorarea semnificaţiilor în nucleul deictic al comunicării
Reactualizarea devine perceptibilă prin marcarea persoanelor, a timpului şi spaţiului în care actanţii se află. Este cazul elementelor deictice care punctează nucleul comunicării: eu / noi – tu / voi, aici şi acum.
La nivelul discursului religios se impune înainte de toate dimensiunea onorifică (Lyons, 1995, p. 315) prin care sunt marcate rolurile participanţilor în situaţia de comunicare. În strânsă legătură cu înveşmântarea clericului stau mărcile identităţii. Recunoaşterea sacerdotului de către auditoriu este mijlocită în primul rând prin formulele de adresare specifice dimensiunii onorifice a comunicării. Mărcile de identitate specifice comunităţii creştine, numite în literatura de specialitate „in-group identity markers”1, menţin manifestările politeţii pozitive (Goody, 1988, p. 106). Apelativul general specific liderului de grup este părinte, dar există şi variantele2:
– pentru diacon şi preot: părinte, preacucernice părinte, preacuvioase părinte (dacă este călugăr), uneori şi domnule părinte;
– pentru arhiereu: dacă este arhiereu-vicar, episcop-vicar sau episcopul unei eparhii: preasfinţite părinte; dacă este arhiepiscop sau mitropolit: înalt preasfinţite părinte; dacă este patriarh: preafericite părinte patriarh, sanctitate.
Aceste formule de adresare asigură distanţa social-spirituală dintre sacerdot şi laici, puterea în virtutea căreia preotul dobândeşte acreditarea acţiunilor sale şi rangul absolut prin care se impune în ierarhia comunităţii creştine:
[1] „IPS Ioan Robu: <L> <S> Preafericite Părinte Patriarh Daniel ↑ Excelenţa Voastră ↑ trimis al Sfântului Părinte Benedict ↑ Excelenţa Voastră ↑ Nunţiu Apostolic ↑ Excelenţele Voastre ↑ Preacucernici Părinţi ↑ şi persoane consacrate ↑ iubiţi credincioşi ↓ + + + [...]
PreaFericitul Patriarh Daniel: <L> <J> <F> Mulţumimî__ ÎnaltPreaSfinţitului__ Arhiepiscop şi Mitropolit ↑ Ioan Robu pentru__ + aceste cuvinte deosebit de calde ↑ + şi_i spuneam acum că__ să vede că l_aţi cunoscut personal ↓ pe__ PreaFericitul Părinte Patriarh Teoctist ↑ + aţi lucrat împreună ↑ + aţi mărturisit împreună ↑ + Evanghelia lui Hristos ↑ în timpuri grele ↑ + şi__ MAI ALES ↑ aţi ORGANIZAT împreună ↑ + vizita Papei la Bucureşti.” (P.O.)
Adjectivele calificative, care aparţin lexicului religios, construite la superlativul absolut cu ajutorul adverbului prea (preacucernice, preacuvioase, preafericite, preasfinţite), relevă o calitate în exces a cuiva4, la nivelul discursului religios fiind subliniată, prin aceste mărci ale identităţii, competenţa morală construită a preotului ca slujitor al lui Hristos. Construcţia înalt preasfinţite intensifică sensul de superlativ ca ceva care întrece măsura5, relevând nu numai o superioritate morală, ci şi una socială, specifică unei funcţii de conducere a grupului. Aceste mărci ale identităţii, de la nivelul comunităţii creştine, construiesc aşa-numita faţă, figură sau imagine publică6 a clerului Bisericii.
Recunoaşterea şi acceptarea persoanei în comunitatea creştină este marcată lingvistic prin „mărcile de identitate ale grupului” (Goody, 1988, p. 112), reprezentate de sintagmele generice „fraţi creştini / credincioşi”, „iubiţi creştini / credincioşi”:
[2] „Fraţi credincioşi ↓ + + (uneşte palmele) această Evanghelie ↑ este + înfricoşătoare aş spune. [...]” (O.T.)
[3] „[...] (scoate mâinile de sub felon şi le împreunează) Iubiţi credincioşi↑ iată__ ne apropiem de sărbătoarea__ Înălţării Sfintei Cruci↑ aşa cum este cunoscut în tipicul şi în calendarul nostru creştin (punctează cu mâna în aer, degetele împreunate, locul în care se află în calendar sărbătoarea) [...]” (P.S.)
La acest nivel, specificul discursului religios ca discurs orientat către formarea moral-religioasă a unei persoane reiese din semantica termenilor de frate, iubit – care relevă o atitudine specifică de implicare, atât verbală, cât şi emoţională, din partea vorbitorului faţă de auditoriu, deoarece interesul comun al grupului se identifică prin originea spirituală comună –, conjugaţi cu marca fundamentală a grupului, anume aceea de creştin – care relevă un comportament verbal, moral şi atitudinal activ faţă de Divinitate.
În afara mărcilor specifice grupului creştin, amintite mai sus, la nivelul discursului deixisul personal este reprezentat în special de persoana întâi plural: noi. Motivaţia acestui tip de adresare o reprezintă statutul de egalitate al sacerdotului faţă de creştini în faţa Divinităţii.
[4] „Drept măritori creştini ↓ (deschide cartea aşezată peste Evanghelie la pagina dinainte pregătită) iată_ne în zi (răsfoieşte cartea de pe Evanghelie) de duminică ↑ în ziua__ ÎNVIERII ↑ lui Hristos.” (O.E.)
[5] „Aşa trebuie să fim şi noi ↓ + martorii împărăţiei (indică cu palmele spre auditoriu şi revine iniţial) lui Dumnezeu ↓ + [...]” (O.T.) – utilizare deictică ostensivă.
Distincţia eu – tu sau noi – voi nu prea există. Persoana întâi plural şi, foarte rar, singular şi persoana a doua singular şi, foarte rar, plural cunosc o utilizare generică7:
[6] „[...] avem misiunea ↑ de a ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. Sântem chemaţi ↑ (indică spre auditoriu, sacadat şi continuu) spre împărăţia lui Dumnezeu.” (O.T.)
[7] „Or’ această misiune ↑ trebuie să hrănim o_mplinim ↑ cu ORICE sacrificiu. Trebuie să ne ASUMĂM (punctează cu trei degete ale mâinilor spre sine) această misiune ↑ cu orice sacrificiu.” (O.T.)
[8] „A te ruşina de Hristos + înseamnă a nu avea curajul ↑ _L mărturiseşti ↓ + (indică cu palmele spre mulţime, scurt, şi revine iniţial) înseamnă a nu avea curajul ↑ să fii creştin (indică cu palmele spre mulţime, scurt, şi revine iniţial) ↑ aşa cum trebuie să fim (uneşte palmele).” (O.T.)
[9] „Propriu_zis în toate (indică cu mâna dreaptă de la stânga la dreapta) duminicile ↑ cei care aţi fost la biserică ↑ + <R> şi_eici iară’ se vede cât de important este să ai <L> continuitate (indică cu mâna dreaptă de la stânga la dreapta) duminică de duminică. Dacă vii din când în când ↑ nu_nţelegi nimic. [...] Nu poţi să_NŢELEGI ↑ săptămâna patimilor ↑ (indică de la stânga la dreapta cu mâna dreaptă) fără aceste trei (punctează de trei ori în aer) duminici.” (O.E.)
Precizarea timpului deictic la nivelul cuvântării religioase este principala formă de reactualizare a mesajului biblic. Timpul specific manifestării discursului religios cunoaşte o dublă interpretare: prima este aceea care ţine de timpul profan, cronologic (gr. κρόνος), iar a doua este aceea care ţine de timpul sacru, liturgic. La nivel discursiv, cele două timpuri sunt paralele, în măsura în care popularizarea mesajului divin presupune o permanentă reactualizare la nevoile şi cerinţele timpului prezent al comunicării. Dacă în ritualul liturgic evenimentele prezentate sunt atemporale, la nivel de discurs timpul sacru se suprapune timpului profan. Discursul religios se ancorează în contextul suprapunerii timpului liturgic cu timpul cronologic, fiind organizat tematic în funcţie de momentul zilei liturgice şi a specificului sărbătorii din acea zi. Timpul lingvistic8, ordonat în funcţie de discurs, se include în timpul cronologic al desfăşurării evenimentelor. Timpul liturgic este marcat la nivelul discursului atât prin unităţi lexicale:
[10] „[...] Şi ca atare ÎnaltPreaSfinţitul Părinte Arhiepiscop ↑ Ioan Robu ne_a propus ↑ ca în ziua aceasta (indică cu mâna dreaptă momentul, şi revine iniţial) de nouă mai ↑ + la zece (se roteşte uşor la stânga şi la dreapta) ani după evenimentul din o mie nouă sute nouăzeci şi nouă ↑ + să fie marcată__ de momente de__ rugăciune ↑ de pomenire ↓[...]” (P.O.)
[11] „Şi de_aceea această (punctează cu două degete unite ale mâinii drepte în aer, de sus în jos) duminică ↑ este aşezată ↑ TOCMAI la mijlocul postului.” (O.E.),
cât şi prin unităţi de expresie nonverbală: sunetele armonico-ritmice ale clopotului şi toacei. Atât toaca de lemn, cât şi clopotele „cheamă cu glas mare la biserică, la priveghere, la pocăinţă, la rugăciune” (Ioanichie Bălan, 1991, p. 63). Toaca şi clopotul marchează nu numai timpul liturgic, ci şi anunţarea unor evenimente negative ce urmează să se abată asupra comunităţii sociale.
Reactualizarea conţinuturilor la specificul contextului dat este realizată prin elemente temporale intrinsec deictice sau relaţionale9. Aceste elemente sunt puntea de legătură între timpul liturgic atemporal sau ciclic şi timpul vorbirii. Timpul liturgic este marcat de structuri lingvistice precum: această sărbătoare, evanghelia de astăzi, acestei rugăciuni, această duminică etc.. În aceste sintagme timpul liturgic se suprapune timpului profan al comunicării. Timpul comunicării devine pur perceptibil în: astăzi, mâine, acuma, acum, această clipă, această zi, după masă, ziua aceasta, acestei întâlniri, aceste două săptămâni, în acest timp, de zi cu zi, până acum, în aceste vremuri, atuncea, omul de astăzi etc.
[12] „Pentru că vom vedea mâine (priveşte în faţă) şi vom vorbi mai pe larg↑ (se uită în jos, apoi iar în faţă) această sărbătoare este una istorică↓ [...]” (P.S.) – mâine este timp profan, ulterior momentului vorbirii; această sărbătoare este timp liturgic, suprapus momentului vorbirii.
[13] „Astăzi s_au citit două evanghelii + [...] De_aceea (se joacă cu degetele mari ale mâinilor, rotindu-le unul peste altul) Mântuitorul Iisus Hristos continuă (descrie în aer, cu mâna stângă, mişcări circulare) în convorbirea şi_n evanghelia de astăzi↑ [...]” (P.S.) – astăzi este timp profan, concomitent momentului vorbirii; evanghelia de astăzi este marcă a timpului liturgic, suprapus timpului vorbirii.
[14] „[...]+ + cea mai luminoasă ↓ + şi mai evidentă ↓ + roadă a acestei întâlniri ↑ şi acestei rugăciuni ↑ este faptul ↓ + că astăzi ↑ aproape o sută ↓ de parohii + [...]” (P.O.) – acestei întâlniri este timpul comunicării, timpul profan; acestei rugăciuni marchează timpul liturgic suprapus momentului vorbirii; astăzi este marcă deictică a timpului profan, un timp deschis în care se înscriu şi acum şi după masă:
[15] „[...]ci__ acum am şi comemorat ↑ + + personalitatea lor ↑ rugându_ne pentru odihna ↓ + sufletului patriarhului ↑ + şi__ apoi după masă pentru odihna sufletului Papei__ ↓ împreună cu__ drepţii şi cu sfinţii ↓ slujitori ai lui Hristos şi_ai Bisericii sale.” (P.O.)
[16] „Însă aş dori astăzi ↑ să__ + + (caută cu mâna dreaptă paginile din carte) pun accentul (punctează cu mâna dreaptă în aer) mai mult pe prima__ pericopă evanghelică ↑ + [...] şî vedem tocmai legătura extraordinară ↓ (uneşte vârfurile degetelor celor două mâini) care există ↓ între__ ultimele două două duminici ↑ şi duminica aceasta.” (O.E.) – astăzi este marca deictică a timpului profan al vorbirii; duminica aceasta, ultimele două duminici sunt mărci deictice relaţionale care marchează simultan timpul vorbirii şi timpul liturgic.
Spaţiul comunicării este marcat prin elemente intrinsec deictice sau relaţionale: aici, acolo, aici pe pământ, în ţara aceasta. Ca şi timpul, spaţiul specific discursului religios cunoaşte două ipostaze: spaţiul sacru şi spaţiul profan. Referirile la spaţiul liturgic sunt însă mai puţine. Cele mai frecvente sunt cele legate de spaţiul profan, cel frecventat de credincioşi în activitatea lor cotidiană.
[17] „[...] am avut ocazia să_i cunosc pe cei care sânt atât de diferiţi de noi ↑ + ce şansă mare avem ↓ + noi ↑ + născuţi în ţara aceasta ↑ + [...]” (O.T.)
[18] „[...] aproape întotdeauna ↓ (indică ceva voluminos în dreapta sa) plăcerea ↓ + + pe_acest pământ ↑ este însoţită ↑ de păcat. Aproape întotdeauna__ ↑ ceea ce ne bucură aici ↑ (indică locul cu arătătorul mâinii drepte) pe_acest pământ ↑ nu este tot una (punctează sacadat cu trei degete unite ale mâinii drepte în aer) cu bucuria cea veşnică ↓ cu fericirea de a trăi cu Dumnezeu.” (O.T.)
Reprezentativ în reactualizarea mesajului biblic este deixisul discursiv, sau textual. Argumentele forte în cuvântarea religioasă sunt cele a căror sursă este însuşi textul biblic. Permanenta referire la acesta este realizată prin mărci care devin punte de legătură între mesajul concentrat al textului biblic şi mesajul explicit al sacerdotului. Formele de expresie a deixisului discursiv sunt variate. El poate fi reprezentat atât de elemente intrinsec deictice, cât şi relaţionale. 
[19] „Ş_am văzut ↓ + deja__ ↑ celelalte duminici ↑ cum a fost şi duminica trecută ↑ (indică cu mâna dreaptă spre stânga) duminica__ Sfântului Ioan Scărarul ↓ + iar duminica de astăzi ↑ iată ↑ iarăşi ↓ o duminică deosebită ↑ [...]” (O.E.) – aici referire se face la textul citit şi la cuvântarea ţinută pe marginea acestui text, duminica fiind, de fapt, congruentă pentru pericopa evanghelică şi predica;
[20] „(priveşte în carte) <R> Deci aceasta (indică cu palma drepată în aer) este cea de_a doua pomenire. [...] vedem tocmai legătura extraordinară ↓ (uneşte vârfurile degetelor celor două mâini) care există ↓ între__ ultimele două două duminici ↑ şi duminica aceasta.” (O.E.) – aceasta face referire la cuvântarea despre viaţa sfintei pomenite, ultimele două duminici, duminica aceasta făcând referire la textele citite, dar şi la exegeza făcută pe baza lor;
[21] „Iar în alt loc ne spune că va fi BATJOCORIT + că va fi UMILIT + că Fiul Omului va suporta ↑ răstignirea pe cruce.” (O.E.) – face referire la textul citit;
[22] „În aceste (indică, cu palmele deschise, un grup mic şi continuă mişcarea sacadat) cuvinte ↑ cuprinde ↑ + misiunea noastră de creştini ↓ + [...]” (O.T.) – face referire la textul biblic citit.
Deixisul discursiv relevă legătura dintre text şi discurs, accentuând intenţia sacerdotului de reactualizare a mesajului.
 
Concluzie
Punctul culminant al oricărei cuvântări religioase este reprezentat de adaptarea conţinuturilor biblice la nevoile de moment ale comunităţii religioase. Este şi motivul pentru care la nivelul discursului religios întâlnim permanent o distincţie între sacru şi profan nu numai la nivel de ritual, ci şi la cel al procedeelor de construcţie discursivă.
 
Note
1 Cf. Esther Goody, Questions and Politeness, Cambridge University Press, 1988, p. 112-113.
2 Cf. Vasile Răducă, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 39-40.
4 Cf. Gramatica Limbii Române. Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 161.
5 Ibidem.
6 Cf. Luminiţa Hoarţă Cărăuşu, Elemente de analiză a structurii conversaţiei, Editura Tehnică, Ştiinţifică şi Didactică Cermi, Iaşi, 2003, p. 143-148.
7 Cf. Gramatica Limbii Române. Vol. II, Enunţul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005,p. 645.
8 Cf. Emil Benveniste, Probleme de lingvistică generală. Vol. I, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 60-61.
9 Cf. Gramatica Limbii Române. Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 640-641.
 
Bibliografie
Surse
Daniela Obreja Răducănescu, Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci din 13 septembrie 2009, predică sărbătorească, Parohia „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, Iaşi – transcrierea predicii [= P.S.].
Daniela Obreja Răducănescu, Predică ecumenică la slujba de pomenire a Patriarhului Teoctist din 9 mai 2009, predică ocazională / pareneză la slujbă de pomenire, Catedrala Patriarhală, Bucureşti – transcrierea predicii [P.O.].
Daniela Obreja Răducănescu, Predică despre Împărăţia lui Dumnezeu din 7 martie 2010, omilie tematică, Parohia „Sfântul Nicolae Domnesc”, Iaşi – transcrierea predicii [= O.T.].
Daniela Obreja Răducănescu, Predică la Duminica a V-a din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca) din 21 martie 2010, omilie exegetică, Parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, Iaşi – transcrierea predicii [= O.E.].
 
Literatură de specialitate
Ioanichie Balan, Călăuză ortodoxă în biserică, Editura Sfintei Mânăstiri Sihăstria, 1991.
Emil Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard, 1966.
Esther Goody, Questions and Politeness, Cambridge University Press, 1988.
Gramatica Limbii Române. Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
Gramatica Limbii Române. Vol. II, Enunţul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
Luminiţa Hoarţă-Cărăuşu, Elemente de analiză a structurii conversaţiei, Editura Tehnică, Ştiinţifică şi Didactică Cermi, Iaşi, 2003.
John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
Vasile Răducă, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog