Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Derapaje grave în relaţiile cu România ale regimului comunist restaurat în Republica Moldova

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

Raporturile Bucureşti – Chişinău în primele 100 de zile ale restauraţiei comuniste
Pentru a depăşi un anumit recul care ar fi putut interveni în raporturile României cu Republica Moldova, după mutaţiile produse în societatea din stânga Prutului, odată cu revenirea la putere a comuniştilor în 2001, oficialităţile de la Bucureşti au transmis unele semnale pozitive vizând dorinţa de colaborare cu noua putere instalată la Chişinău1.
Această poziţie a încurajat oficialii comunişti să facă următorul pas în raporturile bilaterale, într-un moment în care analiştii politici prognozau că victoria comuniştilor în alegerile parlamentare anticipate urma să producă o răcire a relaţiilor dintre cele două state.
După depăşirea impactului iniţial, dialogul dintre Bucureşti şi Chişinău a cunoscut, în primele 100 de zile de guvernare comunistă, un curs ascendent, marcat îndeosebi de vizita la nivel înalt a preşedintelui Vladimir Voronin în România (1 mai 2001), de primirea Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (28 iunie 2001), cu sprijinul direct al României, precum şi de reuniunea comună a Comitetelor interministeriale din cele două state (Chişinău, 12 iulie 2001).
La nivelul conducerilor de vârf ale celor două state s-a lansat ideea că era necesară înlocuirea factorului „emoţional” din raporturile bilaterale cu o abordare pragmatică, realistă şi concretă a acestora. Un prim pas, în acest sens, a fost făcut prin convenirea Protocolului celei de-a X-a reuniuni a Comitetelor interministeriale, care a fost consacrat în special relansării relaţiilor economice dintre Bucureşti şi Chişinău. Acesta cuprindea, pe lângă unele proiecte mai vechi (participarea Republicii Moldova la finanţarea unităţii nr. 2 a centralei atomo-electrice de la Cernavodă, interconectarea sistemelor energetice, construcţia gazoductului Drochia – Iaşi şi a căii ferate cu ecartament european pe ruta Iaşi – Chişinău, cooperarea în industria tutunului şi repararea podului de la Rădăuţi – Lipcani), şi unele noi, cum ar fi participarea României la privatizarea fabricilor de vinuri şi a nodului hidroenergetic Stânca – Costeşti, cooperarea în producţia de tractoare şi montarea de autoturisme de teren „ARO”, importul de autobuze „ROCAR” etc.
Realizarea acestora era însă puţin probabilă, impedimentul principal fiind lipsa resurselor financiare necesare. La aceasta se adăuga incompatibilitatea de interese ale celor două părţi în privinţa unora dintre proiectele propuse, lipsa de atractivitate a altora, suspiciunea faţă de pătrunderea capitalului românesc pe piaţa din Republica Moldova şi, nu în ultimul rând, presiunea politică exercitată de Federaţia Rusă pentru a preîntâmpina o apropiere prea mare a Chişinăului de Bucureşti. În plus, relaţiile bilaterale erau grevate de unele creanţe istorice sau mai recente, deloc neglijabile ca valoare pentru o economie aflată în criză profundă, pe care Republica Moldova le avea faţă de România şi pentru care încă nu se găsise o soluţie de rezolvare. Legat de acest ultim aspect, comuniştii nu au acceptat ca România să beneficieze de anumite facilităţi în procesul de privatizare din Republica Moldova, pronunţându-se pentru respectarea regulilor economiei de piaţă cu stricteţe, atitudine pe care nu o avea şi faţă de Federaţia Rusă.
În aceste condiţii, proiectele incluse în Protocol aveau toate şansele să rămână doar simple deziderate, aşa cum s-a întâmplat cu cele prevăzute în documentele similare începând cu anul 1993.
În pofida declaraţiilor favorabile ale preşedintelui Vladimir Voronin şi a dorinţei de a dezvolta relaţii pragmatice cu România, puterea comunistă de la Chişinău a manifestat prudenţă în raporturile cu Bucureştiul şi chiar o atitudine neamicală.
Astfel, în timp ce şeful statului afirma că nu avea niciun sentiment de românofobie, comuniştii au sărbătorit ziua de 28 iunie 1940 cu fast, apreciind că evenimentul respectiv a marcat „...reunirea Basarabiei cu familia republicilor unionale sovietice”, iar cei 22 de ani de „ocupaţie” a Basarabiei de către România au fost „...22 de ani de jefuire a ţinutului, de asuprire a populaţiei...”.
O semnificaţie asemănătoare a fost atribuită de comunişti şi zilei de 22 iunie 1941, decretată de Vladimir Voronin ca sărbătoare naţională şi dedicată memoriei victimelor fascismului (românesc – n. D.C.), căzute în Marele Război pentru Apărarea Patriei (sovietice – n. D.C.).
În dorinţa de a repune la locul lor „valorile naţionale moldoveneşti” şi de a-şi onora promisiunile electorale, s-au multiplicat demersurile deputaţilor comunişti vizând eliminarea din programele de învăţământ a disciplinelor „Istoria românilor” şi „Limba română” şi înlocuirea acestora cu „Istoria Moldovei” şi „Limba moldovenească”. Acestea i-au încurajat şi pe găgăuzi, Adunarea Populară de la Comrat pronunţându-se pentru introducerea „Istoriei Plaiului Natal” în învăţământul din Găgăuzia.
Acordarea statutului de limbă oficială limbii ruse şi aderarea la Uniunea Rusia-Belarus rămâneau obiective fundamentale ale programului de guvernare al comuniştilor la care aceştia nu voiau să renunţe chiar dacă era necesar să fie organizate referendumuri naţionale. De altfel, în acest sens, se făcuseră deja primii paşi. Parlamentul de la Chişinău a adoptat, în şedinţa din 26 aprilie 2001, proiectul de lege privind actele de stare civilă, care prevedea ca acestea să fie completate în limbile moldovenească şi rusă. De asemenea, Republica Moldova a fost primită în Uniunea Rusia-Belarus cu statut de observator, iar Duma de Stat a recomandat oficialităţilor de la Chişinău şi Tiraspol să înceapă negocierile de aderare a celor două „ţări” la structura respectivă.
Orientarea pro-rusă a puterii comuniste s-a văzut cel mai bine cu ocazia Zilelor Culturii Slave şi a Zilelor Culturii Belaruse la care a participat conducerea de vârf a Republicii Moldova in corpore, lucru care nu s-a întâmplat cu prilejul aniversării unor personalităţi sau evenimente importante ale culturii poporului român. Nu era lipsit de interes şi faptul că Vladimir Voronin se simţea la Moscova ca acasă, unde era primit de preşedintele Vladimir Putin oricând, edificatoare în acest sens fiind cele trei întâlniri la nivel înalt care au avut loc în ultimele cinci luni.
În Republica Moldova a început o prigoană împotriva a tot ceea ce era naţional românesc. Deputatului Iurie Roşca, preşedintele Partidului Popular Creştin-Democrat (P.P.C.D.), i s-a ridicat imunitatea de către maşina de vot comunistă pe considerente politice, fără a exista un dosar instrumentat împotriva sa. În Parlament au fost introduse două iniţiative legislative privind scoaterea în afara legii a partidelor politice şi stoparea apariţiei publicaţiilor care, prin activitatea şi obiectivele propagate, „subminau” statalitatea Republicii Moldova, fiind vizate în primul rând P.P.C.D. şi ziarele „Ţara”, „Flux”, „Literatura şi Arta” şi „Glasul Naţiunii”.
Pe de altă parte, oficiosul „Comunistul”, secondat de „Glasul Moldovei” şi „Săptămâna”, desfăşura o campanie susţinută împotriva României şi a românismului, în general, contestând cele mai importante evenimente din istoria modernă şi contemporană a ţării noastre şi denigrând valorile perene ale poporului român.
În percepţia conducerii comuniste de la Chişinău, raporturile Republicii Moldova cu România trebuiau „să pornească de la realităţile actuale” (două state vecine şi independente, cu identităţi diferite) şi nu de la aspectele de ordin istoric. În consecinţă, orice declaraţie a oficialităţilor române referitoare la evoluţiile din acest spaţiu erau considerate ingerinţe în treburile interne ale Republicii Moldova. Relevantă, în acest sens, a fost reacţia deputatului comunist Victor Stepaniuc, liderul majorităţii parlamentare comuniste, în legătură cu declaraţia preşedintelui Ion Iliescu de la Crevedia, din 7 iulie 2001, privind deznaţionalizarea românilor din Republica Moldova. Liderul comunist a replicat că românii sunt o minoritate naţională în stânga Prutului, la fel ca cele rusă, ucraineană, bulgară şi găgăuză, iar majoritatea populaţiei este formată din „moldoveni”. Reacţia lui Victor Stepaniuc a fost urmată de adoptarea, la 19 iulie 2001, de către Parlament a Legii minorităţilor naţionale. Prin aceasta cetăţenii care s-au declarat români la Recensământul din 1979 (circa 2.000 de persoane) erau catalogaţi minoritari în comparaţie cu populaţia „moldovenească” majoritară, iar limba rusă a fost ridicată indirect la statutul de cea de-a doua limbă oficială în Republica Moldova.
 
Comuniştii nu pot să depăşească sindromul românofobiei
Pronunţându-se, încă de la venirea lor la putere, pentru relaţii aşa-zis pragmatice, dezbrăcate, chipurile, de haina „emoţională”, comuniştii au crezut că vor reuşi să dezvolte cu ţara „vecină” de la Apus (România – n. D.C.) raporturi standard, ignorând deliberat caracterul special al acestora. Tentativa s-a dovedit un fiasco chiar din momentul iniţierii ei, întrucât relaţiile dintre cele două state româneşti au, în primul rând, o conotaţie politică şi naţională foarte puternică. Ca urmare, acestea nu se pot dezvolta în mod armonios, dacă nu se ţine cont de acest factor deosebit de important2.
Toate guvernările din Basarabia de după 1991 au trebuit să ţină seama, mai mult sau mai puţin, de acest aspect semnificativ. De măsura în care au conştientizat acest lucru a depins nivelul atins în dezvoltarea relaţiilor cu România, astfel explicându-se fluctuaţia deosebită înregistrată în evoluţia acestora, iar uneori „îngheţarea” sau chiar „răcirea” lor.
Puterea comunistă de la Chişinău a încercat să ridice ideologia moldovenismului primitiv la rangul de politică de stat, chiar mai abitir decât guvernarea agrariană (1994-1998), producând o dezvoltare fără precedent a românofobiei în Basarabia. Această politică era foarte periculoasă şi îşi punea o amprentă deosebit de negativă asupra raporturilor cu România, în ciuda declaraţiilor „binevoitoare” ale liderilor comunişti.
De altfel, la cinci luni de la preluarea puterii de către comunişti, niciunul dintre proiectele mai importante convenite în cadrul întâlnirilor la nivel înalt, precum şi în Protocolul reuniunii Comitetelor interministeriale nu a prins contur şi nu avea perspectivă de a fi realizat. Mai mult, s-a constatat o blocare a oricăror iniţiative venite din partea României de a participa la procesul de privatizare din Republica Moldova.
Concomitent, s-a constatat o încurajare nemaiîntâlnită a investitorilor şi relaţiilor cu Federaţia Rusă şi Belarus.
Astfel, s-a observat clar direcţia spre care se îndrepta efectiv Basarabia sub conducerea comunistă. Aceasta în timp ce, în raporturile cu România, comuniştii nu recurgeau decât doar la declaraţii de imagine, lipsite de conţinut şi de urmări concrete. Un exemplu pentru modul în care guvernarea comunistă trata relaţia cu România l-a constituit însăşi numirea lui Ion Godonoga în fruntea Oficiului special creat la Chişinău, similar cu cel de pe lângă Guvernul de la Bucureşti.
Acesta era o persoană care nu cunoştea nimic despre relaţia specială cu România, lipsit de idei şi de creativitate, tipul clasic al activistului care se supune orbeşte directivelor partidului unic. Prin numirea acestuia, se întrevedea clar intenţia comuniştilor de a ţine relaţia cu România la un nivel cât mai scăzut. Pe de altă parte, nici prezenţa lui Marcel Dinu la cârma structurii de la Bucureşti nu era cea mai fericită, deşi profesional acesta era net superior lui Ion Godonoga. Avem în vedere faptul că şeful Oficiului pentru relaţiile cu Republica Moldova de pe lângă Guvernul României nu era agreat de comunişti şi, îndeosebi, de preşedintele Vladimir Voronin, datorită gafei monumentale pe care acesta a făcut-o în alegerile prezidenţiale din 1996, când s-a implicat în campania electorală în defavoarea actualului şef al statului. Ceea ce l-a costat enorm, încheindu-şi misiunea de ambasador înainte de termen, în urma intervenţiei ex-preşedintelui Petru Lucinschi pe lângă Emil Constantinescu, preşedintele de atunci al României.
Relaţia cu Republica Moldova a mai fost afectată în mod negativ şi de comportamentul noului ambasador3 al României la Chişinău, care, în cele cinci luni de când şi-a preluat postul, nu a reuşit decât să producă o inflaţie de comunicate de presă şi să inunde mass-media de interviuri ce reprezentau variaţiuni pe aceeaşi temă, amintind de practici care au aparţinut unei epoci revolute din istoria ţării noastre. Neavând nicio tangenţă cu munca diplomatică şi fiind lipsit de calităţi de om politic, acesta a restrâns activitatea Ambasadei la ceea ce pretindea că se pricepea mai bine – comerţ, neglijând relaţiile politice şi cultural-spirituale, care, în raporturile cu Basarabia, sunt esenţiale. Astfel, s-a îndepărtat de intelectualitatea basarabeană şi de liderii politici cu vederi proeuropene, aducând prejudicii majore intereselor României în Republica Moldova.
 
Dinamica relaţiilor bilaterale în perioada regimului comunist restaurat
După acuzaţiile de „expansionism” aduse României, la Strasbourg, de către ministrul Justiţiei, Ion Morei, relaţiile bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău au cunoscut o degradare continuă, care a durat până la sfârşitul guvernării P.S.D. (noiembrie 2004) din ţara noastră.
În ciuda declaraţiilor ostile ale liderilor comunişti la adresa României, autorităţile de la Bucureşti s-au străduit să menţină un echilibru formal al relaţiilor bilaterale, fără a intra în polemici cu Chişinăul.
În ultimii trei ani ai guvernării P.S.D., contactele la nivel înalt între oficialităţile din cele două state au fost conjuncturale, fiind prilejuite de unele reuniuni internaţionale, cum a fost Summit-ul central-european, care s-a desfăşurat la Mamaia, în luna mai 2004. O invitaţie adresată de preşedintele Ion Iliescu liderului comunist de a participa la festivităţile de comemorare a 500 de ani de la moartea domnitorului Ştefan cel Mare, organizate la Putna, la 2 iulie 2004, a fost refuzată, Vladimir Voronin preferând să facă o vizită particulară la Suceava, la 12 noiembrie acelaşi an.
Nici pe linia ministerelor de externe situaţia nu a fost mai bună, înregistrându-se doar o singură vizită şi aceea de lucru, efectuată de ministrul de externe român, Mircea Geoană, la Chişinău, la 1 aprilie 2003.
În planurile economic şi cultural-spiritual, mecanismul de integrare comună a Comitetelor interministeriale din cele două state, care funcţionau de peste 10 ani, a fost întrerupt, creându-se o Comisie mixtă interguvernamentală de colaborare economică şi de integrare europeană, care, în următorii 5 ani, s-a întrunit doar de 2 ori, o dată la 8 noiembrie 2004, la Chişinău, când s-a înfiinţat, şi a doua oară, la Bucureşti, la 1 noiembrie 2005.
Celelalte proiecte bi- şi trilaterale importante, între care Trilaterala România – Republica Moldova – Ucraina şi euroregiunile „Prutul superior” şi „Dunărea de Jos”, au fost abandonate sine die, din cauza lipsei de interes a oficialităţilor comuniste de la Chişinău.
De altfel, trebuie precizat că, în primul mandat al guvernării comuniste sovietice, relaţiile bilaterale au fost aduse, datorită reticenţei şi ostilităţii guvernanţilor roşii, la unul dintre cele mai scăzute niveluri cunoscute până atunci.
Începând cu anul 2005, în România a venit la putere o guvernare de centru-dreapta, a Alianţei „D.A.”, iar preşedinte a fost ales Traian Băsescu, susţinut de aceasta. În Republica Moldova, comuniştii reuşesc, din nou, să câştige alegerile, iar Vladimir Voronin, în urma unei diversiuni puse la cale de Moscova, prin intermediul slugii sale credincioase, Iurie Roşca, să câştige cel de-al doilea mandat de preşedinte.
În aceste condiţii, până la cunoaşterea noilor „adversari” români, comuniştii au adoptat, timp de un an, o anumită atitudine de tatonare, perioadă în care au avut loc mai multe contacte la nivel înalt ale liderilor din cele două state, după cum urmează:
– Vizita oficială în Republica Moldova a Preşedintelui României, Traian Băsescu (21 ianuarie 2005);
– Vizita de lucru a Preşedintelui Vladimir Voronin la Iaşi (25 septembrie 2005), unde a avut şi o întrevedere cu şeful statului român;
– Vizita oficială în România a Prim-ministrului Republicii Moldova, Vasile Tarlev (16 noiembrie 2005);
– Participarea Preşedintelui Vladimir Voronin la deschiderea Festivalului vinului moldovenesc de la Bucureşti (10 decembrie 2005).
De asemenea, la nivelul miniştrilor de externe, s-au înregistrat:
– Vizita de lucru la Iaşi a lui Andrei Stratan, viceprim-ministru, Ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene (9 septembrie 2005);
– Vizita oficială în Republica Moldova a lui Mihai-Răzvan Ungureanu, Ministrul Afacerilor Externe român (16-17 februarie 2006);
– Vizita de lucru la Chişinău a Ministrului român al Afacerilor Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu (13-14 aprilie 2006).
După această perioadă, relaţiile bilaterale dintre cele două state au reintrat în albia „firească”, a ostilităţii faţă de România, manifestate de regimul comunist în primii săi ani de guvernare.
Convingându-se că nici noua putere de centru-dreapta de la Bucureşti nu avea de gând să accepte aberaţiile preceptelor ideologice ale moldovenismului, liderii comunişti, în frunte cu Vladimir Voronin, au trecut la atacuri împotriva României pe toate fronturile.
Campania antiromânească deosebit de virulentă a atins o cotă maximă în anul 2007, după aderarea României la U.E. şi reintroducerea vizelor pentru românii basarabeni, când cererea pentru redobândirea cetăţeniei române a luat o amploare fără precedent, lucru care a îngrijorat într-o foarte mare măsură autorităţile comuniste.
Pentru a stăvili valul de cereri privind redobândirea cetăţeniei române, V. Voronin a trecut la atac pe mai multe direcţii. În primul rând, în mass-media controlate de putere, a început să acuze4 România de „distrugerea” economiei Republicii Moldova, de activitate „antistatală” a „coloanei a cincea” a ţării noastre în Basarabia, precum şi de comportamentul „duplicitar” al autorităţilor române. Întâmplător sau nu, însă foarte curios, ministrul de externe rus, Serghei Lavrov5, îşi exprimase, cam în acelaşi timp, nemulţumirea faţă de acordarea cetăţeniei române basarabenilor.
În al doilea rând, preşedintele roşu s-a transformat într-un orchestrator al unei diversiuni puse la cale de Serviciul de Informaţii şi Securitate (S.I.S.) de la Chişinău, primindu-i în audienţă pe trei dintre reprezentanţii aşa-zisei „Comunităţi a Moldovenilor din România”, care s-au arătat preocupaţi „de a restabili echitatea istorică în privinţa moldovenilor, a limbii moldoveneşti şi a istoriei moldoveneşti în România modernă”. În context, liderul comunist le-a promis celor „10 milioane de moldoveni” din România prioritate pentru obţinerea cetăţeniei moldoveneşti, sugerându-le chiar că poate ridica pretenţii asupra „teritoriilor moldoveneşti aflate la Vest de Prut”6.
În al treilea rând, autorităţile comuniste au efectuat unele demersuri pentru informarea organismelor internaţionale şi europene despre comportamentul „inadmisibil” al României faţă de Republica Moldova. Astfel, într-o declaraţie7 a Guvernului Tarlev se preciza că acesta a cerut comunităţii internaţionale „să-şi folosească influenţa asupra României, pentru ca Bucureştiul să nu se mai amestece în treburile Republicii Moldova”. De asemenea, însuşi Vladimir Voronin confirma că, în cadrul vizitei efectuate la Bruxelles, la 18-19 iunie 2007, „le-am povestit totul” (oficialilor comunitari – n. D.C.) despre politica României în domeniul cetăţeniei şi că a insistat pentru deschiderea, pe lângă Ambasada Ungariei la Chişinău, a unui Centru comun de eliberare a vizelor, pentru a lipsi România de avantajul de a fi „singura ţară prin care se putea intra în Europa”8.
În al patrulea rând, regimul comunist de la Chişinău a trecut la acţiuni directe împotriva României. În urma unei provocări, organizate de serviciile speciale moldoveneşti, consulul român, Alexandru Rus, este acuzat de luare de mită pentru a facilita procesul de acordare a vizelor româneşti. Iar numai după câteva luni, la 13 decembrie 2007, Vasile Nanea, ataşat cultural, şi Laurenţiu Pinte, secretar I, sunt declaraţi persona non grata şi obligaţi să părăsească teritoriul Republicii Moldova în 24 de ore. În aceeaşi notă, Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, este convocat, la 3 decembrie 2007, la Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi avertizat în legătură cu unele declaraţii recente ale sale, potrivit cărora România nu poate încheia un tratat de frontieră cu Republica Moldova, deoarece liderii comunişti insistă ca în text să se facă referire la Tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, prin care erau fixate graniţele U.R.S.S., într-o perioadă în care România era „un stat înfrânt şi ocupat” de sovietici.
Pe de altă parte, pentru a restrânge sau înlătura „influenţa românească” în Basarabia, regimul roşu a retras, la 27 septembrie 2007, licenţa de emisie a postului public de televiziune TVR-1, deşi aceasta era valabilă până în 2011, şi a acordat-o Companiei „TLFM International”, creată ad hoc şi controlată de putere9.
În continuare, autorităţile comuniste au început să introducă tot felul de restricţii ilegale pentru cetăţenii români la punctele de trecere a frontierei de la Prut, unor delegaţii ale oraşelor Bacău, Târgu-Mureş, Năvodari şi altele, invitate la hramul Chişinăului, interzicându-le să intre în Republica Moldova.
Retorica antiromânească a lui Vladimir Voronin şi a altor lideri comunişti a continuat pe tot parcursul anului 2008, precum şi în prima jumătate a anului 2009, în ciuda vizitelor, oficiale, de lucru sau ocazionale, ale unor înalţi demnitari români10 în Republica Moldova, menite să ducă la detensionarea şi normalizarea relaţiilor bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău.
Contactele respective nu au reuşit să elimine problemele controversate din relaţiile bilaterale, care privesc, îndeosebi, încheierea Tratatului politic de bază şi a Acordului de delimitare a frontierei dintre România şi Republica Moldova.
Lipsa acestora din cadrul juridic bilateral este pusă de regimul comunist pe seama autorităţilor române şi este considerată ca principala cauză a tensionării raporturilor dintre Bucureşti şi Chişinău. Totodată, absenţa acestor documente este văzută de liderii comunişti ca o nerecunoaştere de către România a independenţei Republicii Moldova şi un „atentat” la integritatea teritorială a acesteia11.
Realitatea însă este că Bucureştiul consideră un eventual tratat de frontieră ca fiind inutil şi contrar realităţilor istorice, care îi leagă pe românii de pe cele două maluri ale Prutului, dorind să încheie un acord de parteneriat în spirit european, în timp ce liderii roşii de la Chişinău vedeau în semnarea celor două documente o delimitare definitivă şi totală a Basarabiei faţă de România, aşa cum le-o cerea Moscova.
Regimul comunist a respins constant orice iniţiativă de colaborare venită din partea României, inclusiv în ceea ce priveşte expertiza şi sprijinul pe care Bucureştiul s-a oferit să le acorde Chişinăului în demersurile acestuia pentru integrarea în U.E. Atât Vladimir Voronin, cât şi Andrei Stratan, Ministrul Afacerilor Externe, au respins ofertele, în acest sens, ale autorităţilor române, declarând că „...nu avem nevoie de avocaţi şi de fraţi mai mari. Suntem pregătiţi să trecem de sine stătător etapele de integrare europeană. Vom coopera cu Bucureştiul doar prin Bruxelles, conform regulilor şi principiilor U.E.”12.
Aceste declaraţii erau însă contrazise de cele ale lui Kinga Goncz, Ministrul ungar al Afacerilor Externe, care, cu prilejul vizitei Premierului Vasile Tarlev la Budapesta, afirma13 că, la cererea Republicii Moldova, urma să fie delegat la Chişinău un expert maghiar în problematica europeană, iar Vasile Tarlev, la rândul său, mulţumea Ungariei pentru sprijinul consecvent acordat în implementarea standardelor europene.
În ultimele luni ale regimului roşu, dar mai ales în zilele următoare comunicării rezultatelor oficiale ale alegerilor parlamentare, care au avut loc la 5 aprilie 2009, relaţiile bilaterale dintre cele două state au cunoscut o criză fără precedent, atingând apogeul.
România a fost acuzată direct de către regimul comunist de la Chişinău, prin intermediul presei guvernamentale, că ar fi trimis oameni pentru a se implica în campania electorală pentru alegerile parlamentare. Premierul Zinaida Greceanâi a declarat în oficiosul14 puterii că România şi-ar dori „...pe căi ilegale, chiar violente, destabilizarea acestei ţări şi impunerea la guvernare a unor partide de opoziţie, care îi sunt credincioase”. Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, a fost convocat la M.A.E.I.E., pentru a i se atrage atenţia cu privire la participarea inadmisibilă a unor cetăţeni români la diferite acţiuni cu caracter electoral. În context, autorităţile comuniste au închis graniţa15 pentru cetăţenii români, în ultima săptămână a campaniei electorale, peste 200 dintre aceştia fiind întorşi de la frontieră.
Îngrijorat de o posibilă înfrângere în alegeri, Vladimir Voronin, aflat în vizită la Moscova, pentru a obţine sprijin de la stăpânul său, a declarat16, în mod unilateral, fără a se consulta cu celelalte părţi implicate, că acceptă menţinerea trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova şi transformarea formatului „5+2” de negocieri pentru Transnistria într-unul „mai redus” pe placul Kremlinului. Poziţia liderului comunist a nemulţumit U.E., S.U.A., O.S.C.E. şi Ucraina, care se vedeau astfel excluse din procesul de negocieri privind reglementarea diferendului transnistrian.
Ulterior, în contextul demonstraţiilor anticomuniste de la Chişinău, declanşate de anunţarea rezultatelor preliminare ale alegerilor şi de nerecunoaşterea acestora de către partidele de opoziţie, Vladimir Voronin a acuzat deschis România că ar fi fost implicată în tentativa de „lovitură de stat” din Republica Moldova şi că „poporul moldovean a văzut cea mai mare înjosire a propriei lui independenţe – steagul României pe Parlament”17, fără a aduce probe şi dovezi pentru susţinerea elucubraţiilor sale.
Drept represalii împotriva „agenturilor străine” (româneşti – n. D.C.), liderul roşu a dispus expulzarea ambasadorului român la Chişinău, Filip Teodorescu, şi a ministrului-consilier al Ambasadei României, Ioan Gaborean, reintroducerea vizelor pentru cetăţenii români, închiderea graniţelor cu România, rechemarea definitivă a ambasadorului Republicii Moldova la Bucureşti, precum şi alte măsuri antiromâneşti. Acestea echivalau cu o „declaraţie de război” a regimului comunist împotriva României şi se aflau la limita ruperii relaţiilor diplomatice dintre cele două state.
Acuzaţiile lui Voronin la adresa României au fost susţinute constant de înalte oficialităţi şi analişti ruşi, atât în timpul desfăşurării evenimentelor, cât şi după aceea.
Serghei Prihodka, consilier pe probleme diplomatice al preşedintelui Dmitri Medvedev, a declarat că „România a turnat intenţionat şi fără ruşine gaz pe foc, provocând grupurile de tineri la mişcările de protest care au devenit violente”. Rusia este „foarte nemulţumită” de faptul că europenii „şi-au ferit privirea” în timp ce „forţele speciale româneşti au folosit o serie de metode pentru a provoca dezordine în Republica Moldova”18.
În acelaşi timp, într-un comunicat al M.A.E. rus, se preciza că „Judecând, după sloganurile strigate în piaţă, după steagurile României din mâinile organizatorilor acestor acţiuni, scopul lor este să discrediteze rezultatele obţinute în consolidarea suveranităţii Republicii Moldova”19.
De asemenea, cu prilejul summit-ului Rusia – U.E., de la Habarovsk, oficialii ruşi au solicitat liderilor europeni să ceară României să nu se mai amestece în treburile interne ale Republicii Moldova. Alexandr Gruşko, adjunct al ministrului rus de externe, a cerut, în context, ca „această ţară (România – n. D.C.) să înceteze presiunile politice asupra Moldovei şi să recunoască definitiv independenţa acestui stat”20.
Autorităţile române au dat dovadă de calm şi echilibru în respingerea acuzaţiilor lui Voronin, arătând că acestea reprezentau o încercare a comuniştilor de a transfera responsabilitatea unor grave probleme interne pe seama României21. Concomitent, poziţia României a fost transmisă partenerilor săi din comunitatea europeană şi euroatlantică.
Îngheţarea totală a relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Moldova a survenit odată cu refuzul autorităţilor comuniste de a acorda agrementul lui Mihnea Constantinescu, nominalizat în calitate de nou ambasador la Chişinău, şi amânarea sine die a desemnării unui înlocuitor al Lidiei Guţu, fost şef al Misiunii diplomatice a Basarabiei la Bucureşti, numită, ulterior, ca ambasador la Sofia.
Episodul respectiv a marcat cel mai scăzut nivel al relaţiilor României cu Republica Moldova, puterea roşie restaurată reuşind să realizeze o performanţă unică, după 1991, respectiv aceea de a readuce relaţiile bilaterale la gradul zero, existent în ultimii ani ai regimului bolşevic sovietic.
Comportamentul autorităţilor comuniste, specific unui regim totalitar, faţă de România, un stat membru cu drepturi depline al U.E., a fost sancţionat de către oficialităţile europene de la Bruxelles. Miniştrii europeni de externe, reuniţi22 la Luxemburg, la 15 iunie 2009, au decis să reconsidere relaţiile cu Chişinăul şi să nu reia negocierile cu Republica Moldova privind integrarea europeană până când aceasta nu-şi va reglementa relaţiile cu România. Totodată, şefii diplomaţiei celor 27 şi-au exprimat preocuparea faţă de abuzurile autorităţilor de la Chişinău, care au avut loc după alegerile de la 5 aprilie 2009 şi au cerut efectuarea unei anchete transparente, imparţiale şi eficiente asupra evenimentelor, care să includă reprezentanţi ai opoziţiei şi experţi internaţionali. În acelaşi timp, U.E. a chemat autorităţile comuniste să asigure libera şi corecta desfăşurare a alegerilor anticipate, programate pentru 29 iulie 2009.
În ciuda avertismentelor europene primite, Vladimir Voronin a continuat retorica antiromânească, cerând României, la ieşirea de la urne, „să se dezică de trecutul ei istoric” şi „să nu încerce să joace pe cartea trecutului istoric comun, dar şi să renunţe la unionism şi naţionalism, dacă doreşte dezvoltarea relaţiilor cu Republica Moldova”23.
Liderul bolşevic nu a uitat, în acelaşi context, să mulţumească Rusiei pentru sprijinul acordat după alegerile din aprilie, „în acele zile grele pe care le-a trecut statul nostru”. Acesta a mai declarat că Federaţia Rusă s-a dovedit a fi „cel mai real, cel mai adevărat prieten” al Republicii Moldova şi „un astfel de sprijin nu poate fi uitat”24.
 
Note
1 AMAE, Problema 220/2001 Republica Moldova, dosar Relaţii bilaterale, vol. 2, f. 37-51.
2 AMAE, Problema 220/2001 Republica Moldova, dosar Relaţii bilaterale, vol. 2, f. 61-63.
3 Adrian Bălănescu, care şi-a prezentat copiile scrisorilor de acreditare Ministrului de Externe, Nicolae Cernomaz, la 24 mai 2001.
4 Interviu acordat postului de televiziune NIT, la 3 martie 2007.
5 Într-un interviu acordat publicaţiei „Rasiskaia Gazeta”, din 21 februarie 2007.
6 Agenţia „Moldpres”, din 23 februarie 2007.
7 Dată publicităţii la 7 martie 2007 şi preluată de Agenţia „Moldpres”, din aceeaşi dată.
8 Postul de televiziune NIT, din 20 iulie 2007.
9 „Flux”, cotidian naţional, nr. 153, din 6 noiembrie 2007.
10 Avem în vedere participarea Ministrului de Externe, Adrian Cioroianu, la inaugurarea noului sediu al Consulatului României (21 decembrie 2007); vizita oficială a Ministrului român de Externe, Lazăr Comănescu (7 iulie 2008); vizita de lucru a preşedintelui Traian Băsescu (20 august 2008) şi vizita de lucru a actualului Ministru român de Externe, Cristian Diaconescu (22 ianuarie 2009).
11 Agenţia „Flux”, din 25 ianuarie 2009.
12 Agenţia „RIA Novosti”, din 27 ianuarie 2009.
13 Agenţia „Moldpres”, din 22 februarie 2009.
14 „Moldova Suverană”, din 1 aprilie 2009.
15 „Gândul”, Anul V, nr. 1202, din 30 martie 2009.
16 „Adevărul”, nr. 5816, din 30 martie 2009.
17 „Gândul”, Anul V, nr. 1209, din 9 aprilie 2009.
18 Agenţia „Moldpres”, din 21 mai 2009.
19 Agenţia „RIA Novosti”, din 20 mai 2009.
20 „Adevărul”, nr. 5862, din 23 mai 2009.
21 Comunicatul M.A.E. român, din 8 aprilie 2009, pe Site-ul www.mae.ro.
22 „Adevărul”, nr. 5882, din 16 iunie 2009.
23 „Adevărul”, nr. 5920, din 30 iulie 2009; „Gândul”, Anul V, nr. 1304, din 30 iulie 2009.
24 Agenţia „Interfax”, din 29 iulie 2009.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog