Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Emilian Galaicu-Păun. Poezia ca itinerar către elementaritate

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

Moto:
Copacii nu mai vorbesc prin frunze
Prin rădăcini
Ci prin descătuşarea furtunii
Cuvântul prin desfrâul poemului
(Sorin Anca, Pictopoeme, Editura Argo, Bonn, 2001)
 
Un studiu pe care l-ar merita cel mai mult poezia lui Emilian Galaicu-Păun ar fi, cu certitudine, unul al substratului intertextual, un pronunţat aspect pe care îl impune receptării acest gen de poezie şi care pare a înregistra, prin creaţia poetului basarabean, o performanţă remarcabilă în literatura română, cu totul neîntâmplător invocând Alexandru Cistelecan, ironic dar gândindu-se la un adevăr, „algocalminul” postlectural pentru cititorii mai comozi de astăzi, care sunt şi cei mai numeroşi; ei vor să „fie cum va fi poezia, dar să fie accesibilă numaidecât şi să nu fie nevoie de un algocalmin după citirea ei” (Al. Cistelecan, În contra curentului...). Referindu-ne tot la receptare: pe de altă parte, unii merg, dacă e s-o luăm din alt unghi, chiar contra literaturii (spontaneităţii catharsisului), apucându-se să destrame firul lecturilor unui autor, neînvins lector, în căutarea programatică a stratului ultim al poeticităţii, dacă mai poate fi vorba de un astfel de termen la o astfel de etapă. Tânăra poetă Aura Maru se angaja recent într-o asemenea aventură intertextuală, în speranţa să-şi înţeleagă ca poet colegul mai în vârstă, dar numai pentru a se întreba în final „Până unde dilatabilitatea versului?”: „Ca să citesc Vaca lui Emilian Galaicu-Păun, a trebuit să trec prin Cartea tibetană a morţilor. Ca să-i citesc Arme(le) grăitoare (apărute la Chişinău în colecţia Rotonda a Editurii Cartier în noiembrie 2009), am parcurs Istoria... lui Pastoureau (Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, trad. de Emilian Galaicu-Păun, Editura Cartier, Chişinău, 2004)”. Cui să dai dreptate? Răspunsul, deşi banal, este corect cel puţin: evident, celor care tratează cu mai multă implicare literatura! Unii i-ar putea reproşa acestui „performant devorat de memoria culturală” (Adrian Dinu Rachieru, Emilian Galaicu-Păun sau „utopia cărţii”), în contra laudelor care i s-au adus, excesul de zel în privinţa „antecedentelor” literare din corpul poetic de autor, invocând strivirea fiorului liric, subteranizarea poeticului (cf. Mircea A. Diaconu, Emilian Galaicu-Păun – fervoarea şi fascinaţia vederii integrale, prefaţă la Yin Time,/neantologie/, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2004, p. 8). Dar iată şi alt fel de reacţie de lectură, şi nu a unui cititor impresionabil sau inocent: „Trebuie să recunosc că, în vreme ce, fascinat, reciteam fragmente din Yin Time, mi-am notat aiurea această frântură de frază, semn dacă vreţi al eşecului pe care-l resimte criticul din mine: Tot recitind şi conspectând din EGP – şi la gândul că voi scrie despre poeziile lui (cine ştie dacă voi putea nota ce trăiesc acum) – tremur, simt un fior în degete, o vibraţie a cărnii..., dar asta deşi concretă e altă poveste”. Este o notă din aceeaşi prefaţă, semnată de Mircea A. Diaconu. Maria Şleahtiţchi însă notează impresii generale fără a întâmpina dificultăţi hermeneutice (dar şi fără a le explica la fel de conştiincios ca Mircea A. Diaconu): „Poemele îţi produc adevărate bucurii estetice, descoperind luminile multicolore ale adevăratei poezii” (Maria Şleahtiţchi, Yin şi Yang sau corpul de femeie şi gândirea de bărbat ale poeziei, Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism, Editura Timpul, Iaşi, 2007). Această diversitate a modalităţilor de receptare se explică mărturisind despre, aşa cum observa Şerban Foarţă şi Alexandru Cistelecan, „temperamentul oximoronic” ce constă în simultaneizarea unei „electricităţi imaginative care se angajează spontan în stihial” cu „o poetică de migală” (Al. Cistelecan).
Astfel, nu încape îndoială în privinţa faptului că poetul îşi selectează cititorii, fără a risca pe contul poeticităţii, dar condamnându-l pe morfologul „prin cumul gropar” ce-şi impune o cruntă acţiune: „sensu-ngropat în cuvânt să rămână / nepătruns de prostime şi ploi (...)”. În fine, dincolo de faptul că explicit sau implicit un autor îşi construieşte un lector model, aşa cum crede Umberto Eco, ţinta esenţială a imaginaţiei lui rămâne a fi tehnicile de deschidere a universului propriu şi a propriei viziuni poetice, în concordanţă cu esenţa lumii ficţionale. Iar o modalitate de reprezentare poetică este cea prin care Emilian Galaicu-Păun desfiinţează şi „morfologia” (care analizează sensul făcând abstracţie de context şi deci de funcţionalitate), şi „sintaxa” (care automatizează sensurile în funcţie de context, erodând originaritatea lor), iniţiind o orchestrare sofisticată a limbajului prin traseul către elementaritate şi pentru, în fine, o convocare totalizatoare a sensurilor posibile şi chiar imposibile, făcând o poetică de limbaj cu sacrificiile-i inerente, dar cu o finalitate plenară a inovării verbal-expresive.
Dincolo de declaraţiile autorului privind aderenţa sa la poezia limbajului, şi în critica literară s-a afirmat acest lucru: „Poezia lui Emilian Galaicu Păun este o poezie a limbajului. Personajul ei se scaldă în limbaj precum duhul sfânt în apele primordiale se scaldă, rotindu-le roitor, pornindu-le gestaţia, fertilizând sensuri, imagini şi semnificaţii”, remarcă, de exemplu, aceeaşi Maria Şteahtiţchi.
Despre poezia lui Emilian Galaicu-Păun s-a mai spus că aceasta desface firul gros în fibre subţiri, le amestecă bine, pentru a-i reface împletitura după o formulă proprie. Se resimte o dezmembrare a lucrurilor pe care le aduce în poezie pentru a reface un sens nou, ţintind esenţe tari, fiinţiale, adâncimi inestimabile şi conexiuni permisive între elementele imaginarului. Concepţia lui Heidegger despre fiinţă se întemeiază pe două aspecte alternative: prezenţa vizibilă a unui aspect – o parte care se face văzută şi judecată, şi alta care se ascunde – o prezenţă prin absenţă. Dasein-ul heideggerian este, după cum bine se ştie, o prezenţă care se arată aici şi acum. Filozofia fiind o teorie a realităţii referenţiale cu un maxim grad de obiectivitate are ca suport obiectual o viziune comună asupra lumii. În poezie însă viziunea poetului este cea care se întemeiază şi întemeiază o lume posibilă, iar întemeierea are loc prin relevarea unei părţi a lucrurilor. Astfel, în noua împletitură a funiei (mu) poetice din creaţia lui Emilian Galaicu-Păun, firele constituante se arată în noi ipostaze. În acest sens, din aceeaşi perspectivă heideggeriană invocată, poemul 3. (schimbarea la faţă) din Neantologia Yin Time rezumă cu subtilitate un crez poetic de forţă: „câte un gest pe secundă se leapădă public de trup / fără durere odată şi ultimul gest / fără regrete îl va părăsi străvezii / umblă prin urbe-o mulţime de gesturi pe care / trupuri opace le umplu pe-o clipă şi ies din / ele la faţă schimbate se-ntâmplă / propriul gest să ţi-l umpli atunci / zici şi tu: «clipa aceasta am mai trăit-o cândva» / până ajungi într-o zi nas în nas / să te ciocneşti cu fiinţa în care / gest după gest ţi-ai mutat libertatea fiinţa din care / câte un trup se desprinde din fiece gest câte un trup în / care cu scârbă să te recunoşti”.
Pornind de la faza des-figurării lucrurilor din opera lui Emilian Galaicu-Păun şi de la configurarea unei perspective poetice aerate / aeriene / impalpabile, ce emană terifiantul, vom observa în poem o delimitare a timpului de materialitatea existenţială, inseparabile şi inter-definibile care reperează căutările poetice ale esenţei fiinţei şi care, în urma „dezbrăcării” (sau des-frânării) publice, în poem, de materialitate, se reduce la gest, la o manifestare elementară a fiinţei. Astfel, gestul, ca simbol exploatat la Emilian Galaicu-Păun, devine o cheie a temporalităţii ce defineşte fiinţa, vorba fiind de o temporalitate circulară care se reîntoarce veşnic la o constantă, o clipă universală, trăită şi altă dată, clipa atemporală. Perenul se caută în altă parte decât în spiritul materiei înţelese ca unitate indestructibilă (la Emilian Galaicu-Păun oricând o deconstrucţie / o elementarizare este posibilă!), anume într-o universalie „grăitoare” (titlul cel mai recent al unui volum de Emilian Galaicu-Păun este Arme grăitoare, Editura Cartier, Chişinău, 2009). Când vorbim despre deconstrucţie la Emilian Galaicu-Păun, pornim şi sfârşim de la / cu unitatea, pentru că dez-membrarea invocă instantaneu o nouă unitate, printr-un semantism aparent aleatoriu, a constructelor lexicale convertite în semne poetice redimensionate. Mircea A. Diaconu vorbeşte şi despre o unitate a contrariilor la poetul basarabean: „Poezia lui Emilian Galaicu-Păun mizează totul pe coincidentia oppositorum: crucificarea e înviere, cain şi abel sunt una, muntele Venus e propriul mormânt, în fine, tot ceea ce e lilial aparţine aceleiaşi lumi ca şi grotescul social care provoacă dezgustul, furia şi insurgenţa morală.” Iar acest lucru se explică prin faptul că sensurile aliate în textul poetic sunt antrenate într-o mobilitate refracţională, generând o nouă unitate prin contaminările intersecţiilor.
Raportând limbajul poetic la trăirea afectivă, ca situare cognitivă specifică a lumii, în itinerarul către elementaritate din poezia basarabeanului optzecist (sau nouăzecist, cum au zis alţii că este Em. G.-P.), încadrându-se, credem, în afara oricărei concurenţe şi în rândurile douămiiştilor, prezenţa eului liric (termen oarecum impropriu acestui tip de poezie) suportă metamorfoze notabile. De exemplu, furia, insurgenţa, dezgustul, sau orice alte obsesii care se întrecitesc în textura poemului nu aparţin eului poetic, pentru că întreaga energie discursivă se consumă pentru a reface limbajul, eul debarasându-se de egotismul etalării simţirilor intime în stare brută, dar reprezentându-le glaciar în noul limbaj care universalizează trăirile individuale. În acest caz, se resimte la Emilian Galaicu-Păun în mod direct o atitudine transfugă vibraţiilor emoţionale, generată tot de un proces de refracţie poetică, proprie actului creator – calmitatea aproape impersonală, iar în mod indirect se percepe o serie amplă de atitudini afective care însoţesc perspective diferite asupra lucrurilor, adunate în poem pentru a stoarce din acestea o substanţă pură. Ch-ău-l, despre care Sorin Alexandrescu observa că este „violent dispreţuit şi disperat iubit”, se prezintă în poem în imagini regizate succesiv de un eu impersonalizat, atemporalizat, care transferă tu-ului emoţia contradictorie a locuirii unui oraş abscons, ale cărui obsesii însuşi le-a cunoscut.
Criticul Emilian Galaicu-Păun, în Poezia de după poezie, pornind de la o replică din Matei Vişniec, afirmă: „«ăştia (...) din actu’ doi» sunt chiar poeţii generaţiei ’80, postmoderniştii de la Porţile Orientului. Prima generaţie care nu crede că literatura începe cu ea (...)”. Astfel, numind această poezie poezia de după poezie, autorul instituie totodată şi un palier retro al temporalităţii, iar dacă Carlos Busono o numea poezie post-contemporană, atunci ne putem gândi lesne la o temporalitate transpusă într-o post-temporalitate care-şi recuperează incandescenţa, configurând un retroproiector asupra timpului în istoricitatea lui poetică. Astfel, timpul ecstatic, în sens heideggerian, devine un timp post-ecstatic, decantat, în care fiinţa se detaşează de propriile trăiri pentru a le re-încerca din perspective contextuale ample, în cazul poeziei lui Emilian Galaicu-Păun, retroactivându-şi de pe poziţii supra-personale o multitudine de forme proprii de reprezentare afectivă în lume.
Chiar dacă, aşa cum crede Mircea A. Diaconu, „poezia aceasta este în acelaşi timp consecinţa unui program, a unor opţiuni, a unui moment din istoria poeziei româneşti, în fine, a unei voinţe de însumare şi asumare a existenţei şi, în acelaşi timp, expresia unei fervori care angajează personalitatea umană a scriitorului într-un prezent anume, fie el scris biografic sau social-istoric. Şi nu este vorba despre o identitate exclusiv poetică, întrucât Emilian Galaicu-Păun angajează în poezie nu altceva decât un proiect existenţial”, latura afectivă cultivată de poet se reduce la, o recunoaşte însuşi autorul în nişte note de jurnal de la sfârşitul volumului critic Poezia de după poezie, un „concubinaj acceptabil” cu spaima. Aceasta este o sursă declanşatoare a poeziei care se face apoi nevăzută, textul fiind o „diversiune” a „gândirii scheletului împlântată adânc în humusul neantului”: „25 iulie ’95. Gândesc cu scheletul în profunzime. Cel puţin două cărţi ale mele sunt scoase la suprafaţă de rădăcina scheletului, împlântate adânc în humusul neantului. Seva ascunsă care-mi hrăneşte poezia se numeşte spaimă, nu una concretă (de boală, lovitură sau mai ştiu ce), ci mai degrabă una (deocamdată) literaturizată, una metafizică (totuşi imaginea, proiectată într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat al propriului cadavru, a revenit deseori în câte-un rêve éveillé...). Mai exact: am gustul sfârşitului (oricărei acţiuni, stări, oricărui lucru etc.) în chiar clipa când acea stare (acţiune etc.) nici n-a început încă. Totul se transformă în gesturi; chiar şi cele mai statice lucruri sau concepte «gesticulează», adică se pierd pe sine însele. Această cunoaştere apriorică a sfârşitului îmi opreşte deseori mâna în aer, la jumătate de drum de ţinta propusă, dar tot ea (cunoaşterea apriorică) mă înverşunează să caut desăvârşirea. Poemele nu sunt altceva decât încercarea reconstituirii – după ce am tot îmbrăţişat-o – a Frumoasei fără corp. Astfel, odată «literaturizată», spaima devine o concubină acceptabilă...” (p. 276-277).
Acceptul spaimei „aşterne” o calmitate a creaţiei şi, de fapt, o evadare împlinitoare în universul compensatoriu al poeziei. Este vorba, de asemenea, de un soi de cadaverizare (transcrisă după principiul morţii istoriei) a eului poticnit în palpabil, în favoarea revivificării intertextuale şi mobilităţii temporale, a timpului cu intrări multiple în istorie, astfel emotivitatea cunoaşte o reconfigurare de gradul al doilea în spaţiile dense ale poemului, rezervând eului un loc strategic în spatele caleidoscopului, cu mii de oglinzi, ce impune o distanţare re-creatoare a lumii.
 
 
passagère (2)
 
urmărind-o, nu i-am reţinut decît trecerea. mersul său, cum ai purta între coapse o rodie (pe franţuzeşte grenade) dată-n pîrg: în bătaia
frumuseţii ei, nu mai departe de trei generaţii puteai să-i auzi zvîcnind, la-ncheieturile mîinilor, sîngele ca o brăţară
de granate încinsă – tot ce i-a rămas după o revoluţie, două războaie şi-n ultimul timp vremuri văduve, din moştenirea
de familie – pe dinăuntru, de-a dreptul pe os – subţiri, oasele: moartea îşi trage prin
ele (seva) coctailul de măduvă –, c-un lănţişor adn. o grădină închisă-n seminţe de punica grana-
tum – prin pulpa rozalb-roşiatică a grăuncioarelor, sîmburii albi se străvăd ca-n vitrinele din cartierul
felinarelor roşii din amsterdam fetele – care răspunde la numele – neaoş – rodica
 
(un cuvînt pe măsură de care lipindu-ţi urechea auzi cum pulsează oinimă şi, rotunjite pe din interior, două sarcini).
 
cerc închis. un bărbat urmărind o femeie la fel cum pe mică pe ceas minutarul aleargă secunda.
o femeie în trecere. o trecătoare – sub tălpi i s-aştern, zebră, orele – unsă cu miere prin care-ai văzut lou-
mina zilei / la capătul căreia – nu are capăt! – ţi se dezgoleşte, de jur împrejur,
vanitas vanitatum et omnia vanitas. netrecătoare – pe urmele ei caldarîmul luîndu-se, – şi zornăie platoşa-ntocmai o coadă
de balaur, a „iată-mă-s!”, solzii –, cu umbra de gît – tot ce are mai material în ea – care o trage
după sine de partea cealaltă – sic transit... – pe muzică de – nu mai zi! – noir desir, voce eclesiastul: „le vent nous
portera”. în scă-
                    de-
                     re, cum ai despărţi un cuvînt pe silabe, să-l treci dintr-un rînd în
altul, treptele scării rulante pe care-alergînd, să-şi dea sufletul, carnea le urcă pieptiş
(cernoziom curat, carnea ei – „nu vă uitaţi că sunt neagră...” –, prin care, cu graţie, venele-i ies la iveală ca,
după ploaie, umflîndu-se, rîmele trandafirii din pămînt). şi expresia ultimă-a scurtei ei treceri:
să cobori în metrou la romană şi peste doar cîteva staţii să ieşi la pigalle.
 
passagere. un’ stă locului, sexul ei taie – ‘n carne vie, pe linia Facerii – meridianul
de origine. greenwich de-o parte şi de-alta a căruia coapsele ei – două fusuri orare–
strîns lipite, formează un Y perfect (de la Yin), din al cărui pahar de martini – măslină-aruncată c-un gest neglijent
care nu mai ajunge odată să cadă, buricul – beau nopţile – „nu-l depărta de la mine...” – şi zilele beau beau şi beau.
doar că ea nu stă locului. una cu linia
orizontului – tot aşa-i intră în fund chiloţeii cu numele zilelor
săptămînii: monday, tuesday, wednesday... – pe verticală. alături de altele douăsprezece formînd,
fără voia ei, codul de bare al împărăţiei cereşti. ele care, cînd se-ndepărtează, duc între picioare – cezura trans-
cendentală se cască-n prostie, lăsînd să se vadă... – sonetul
inocenţei pierdute odată cu ultimul vers:
           grădină-nchisă, soro, mireaso, puţ oprit...
           nu-i nimenea de faţă cînd grădinarul pune
           în trupul de fetiţă un grăuncior de puni-
           cum granatum odată cu primul sînge – chit
           că fetele în floare sînt visul lui –, veghează
           cum prinde rod, răsare... dezlănţuită-n danţ
           irodiada ca o explozie în lanţ
           a cărei undă este roşeaţa din obraz – să
           dea peste margini! – umple tot timpul/spaţiul hic
           et nunc. cînd iese-n lume, pe buze neatinse
           îşi pune (sus) cîrmîz/(jos), de sable, neant. i se
           ghiceşte pe sub rochia de seară – dessous chic –
                 centura de shakhid. şi smuls, inel pe deget
                 ...........................................................................
 
                                                                                                                 Ch-ău
                                                                                    12 august, 2004
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog