Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Nicolae Iorga şi consideraţiile sale despre numele de botez la români

Iustina BURCI

Alte articole de
Iustina BURCI
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Istoricii, geografii, lingviştii, etnologii etc. au fost de părere, încă de la începutul secolului al XX-lea, că atât toponimia, cât şi antroponimia pot fi utilizate cu succes în studierea istoriei: nu numai a celei propriu-zise, ci şi a istoriei apariţiei şi dezvoltării anumitor ştiinţe, printre care se numără şi geografia, lingvistica etc.
Folosirea informaţiilor oferite de onomastică este cu atât mai necesară în privinţa epocilor îndepărtate din evoluţia unei limbi. Astfel, în cazul limbii române, stadiul în care ea se găsea în fazele anterioare secolului al XVI-lea, înainte de apariţia primelor texte româneşti, ne este cunoscut, în mare măsură, pe baza numelor de locuri şi a numelor de persoană din actele slavoneşti sau latineşti din acea vreme1.
Conştienţi de faptul că, în lipsa documentelor2, intervale de timp din istoria societăţii noastre sunt inaccesibile cercetării, numeroşi istorici şi lingvişti au desfăşurat o muncă asiduă – individuală sau colectivă – căreia îi datorăm astăzi un vast inventar3 arhivistic, cuprins în lucrări consacrate. Grija pentru adunarea şi ordonarea materialului documentar a constituit, de altfel, încă din secolul al XIX-lea, un adevărat deziderat pentru generaţii de cercetători.
Activitatea de depistare şi publicare a documentelor vechi şi-a găsit locul şi printre preocupările complexe ale lui Nicolae Iorga, care mărturisea, el însuşi, că: „...aceasta a alcătuit mai multă vreme o ocupaţie de fiecare zi a vieţii mele”4, vechile înscrisuri româneşti reprezentând pentru Domnia Sa „un continuu izvor de viaţă, un mijloc de-a intra în contact direct cu oamenii care au fost înaintea mea şi cu care îmi găsesc necontenit, mie şi societăţii în care trăiesc, unele asemănări duioase, căci publicaţiile mele de documente nu sunt numai pentru a prezenta un simplu material, bine editat, persoanelor care ar binevoi să scrie istoria pe baza lor, şi de aceea am perseverat în această editare...”5.
Străduinţa aceasta, de a reda istoriei noastre o sursă inestimabilă de informaţii, i-a oferit însă şi posibilitatea de a face observaţii diverse pe marginea documentelor întâlnite, printre ele şi unele de natură filologică.
În articolul de faţă, ne vom opri asupra consideraţiilor sale despre numele de botez, făcute într-o conferinţă6 pe care a susţinut-o la Institutul Sud-Est European din Bucureşti, la 18 mai 1934.
Deşi „istoria românilor, după numele de localităţi, ar fi, într-adevăr, de un deosebit interes”, „pentru că noi, pentru trecut, avem, deseori, o informaţie foarte săracă: secole întregi nu găsim absolut nimic... Din numele de localităţi s-ar putea scoate ceva, care ar suplini această lipsă, aşa de însemnată, în izvoare” (ibidem, p. 4), Nicolae Iorga va insista aici asupra prenumelor româneşti, ca urmare a faptului că, „am fost lovit de marele număr de nume (prenume – n.n.) necunoscute nouă, care se întrebuinţau odinioară” (ibidem, p. 4).
Autorul îşi structurează materialul în trei părţi.
Prima dintre acestea se referă la nume contemporane Domniei Sale, care, deşi odinioară au avut un înţeles, şi l-au pierdut cu timpul, ajungând să ridice probleme de etimologie celor interesaţi de acest aspect: Badea, Badu, Balu, Băciu, Băcu, Bârlu, Bercu, Besnu, Bibu, Biţă, Blaga, Bledu, Buşcu, Duiu, Firu, Ibru, Isar, Iscu, Jiga, Laiu, Lebu, Liţu, Ludu, Mandrea, Manea, Merăuţ, Neacşu, Papa, Tăplan, Tatu, Tempea, Titu etc.
Unele dintre ele şi-au găsit, în momentul de faţă, o rezolvare7: Badea provine de la apelativul bade; Băciu – baci; Bercu – bg. Berko, ar putea fi şi berc „cu coadă scurtă” sau un nume evreiesc; Bibu – bg. Bibo; Biţă – biţă, prescurtare a lui bădiţă sau bg. Bitsa; Blaga – bg. Blaga; Buşcu – bg. Buško; Firu – hipocoristic al lui Zamfir, cf. şi gr. Firu şi bg. Firo; Isar – gr. Isari(s); Iscu – gr. Isku; Jiga – ung. Zsiga; Liţu – bg. Litso; Ludu – lud „simplu, naiv, prost”, cf. ung. lúd „gâscă”; Mandrea – Mandru + suf. -ea sau mandră „stână de oi” + suf. -ea; Manea – bg. Manja sau derivat cu suf. -ea de la Man(u); Merăuţ – Mir(u) sau / şi Mirea + suf. -ăuţ, v. şi sl. Mirovtsi; Neacşu – Neagu + suf. -şu, varianta masculină a lui -şa; Papa – gr. Pap(p)a(s); Tatu – genitivul gr. Tatos, cf. şi bg. Tatul; Tempea – ung. tempe „foarte mic, pitic”; Titu – bg. Tito, gr. Titos etc. Altele au rămas şi acum neînţelese.
De la toate acestea se pot forma, după cum bine remarca marele istoric, alte nume, prin derivare: „Din numele odată stabilite facem o întrebuinţare foarte largă prin anumite sufixe, mai mult de desmierdare. Suntem obişnuiţi să desmierdăm numele de botez şi, când nu desmierdăm noi, se desmiardă copilul singur, şi din acestea ies formele cele mai curioase: credeam şi eu... că Tache înseamnă Costachi, dar am văzut că în Muntenia înseamnă Dumitru” (ibidem, p. 6-7). În general, dintre toate afixele Nicolae Iorga îl remarcă pe -ea, sufix foarte frecvent, şi care se poate ataşa aproape la fiecare dintre numele citate.
Numele de botez, provenite de la porecle, sunt şi ele destul de des întâlnite şi corespund acelor epoci când biserica nu avea influenţă asupra acordării prenumelor, nefiind necesar ca acestea să fie neapărat nume de sfinţi. Se alegeau în special cele considerate de bun augur pentru soarta copiilor; însă de multe ori se obţinea exact contrariul: „Nu o dată, în documente am întâlnit femei care se chemau Grozava şi Urâta, iar ca nume de bărbat: Uscatul, Orbul, Laiul (Negrul), lângă Bunul, Mareş, Mândra şi Muşata (masculine Mândru şi Muşat)” (ibidem, p. 7).
Alături de acestea apar antroponime care descriu anumite trăsături fizice sau psihice ale persoanelor: Aspra, Floarea şi Florea cu diminutivele lor; Bălana, Creţul, Grosul, Micul, Alba, Albu, dar şi nume provenite de la denumirea unor animale („prin asemănare sau ca o amintire de vechi totem” – p. 7), păsări sau vegetale: Lupu, Lupea, Lupa, Corbu, Corbea, Balaur, Cornu, Cornea.
În cea de-a doua parte a conferinţei, Nicolae Iorga s-a oprit la numele de botez care au apărut sub influenţa bisericii. Dincolo de înşiruirea lor, cercetătorul face o analiză a fiecăruia în parte, referindu-se la probleme de etimologie, prescurtare sau derivare a antroponimelor respective.
Cel mai răspândit dintre toate este Ion sau Ioan, întâlnit şi sub formele Oanea, Onciu. De la slavi au pătruns la noi variantele Ivan şi Iovan, de la greci – Iani, iar de la unguri – Iános, care au suferit, ulterior, modificări ale formei, prin derivare sau prescurtare. În Sântion (Simtion), prenumele propriu-zis a făcut corp comun cu apelativul sfânt. Astfel de antroponime s-au format şi de la celelalte nume bisericeşti: Sânvăsâi, Sânicolae, Sântilie etc. Numele Preda, a cărui etimologie autorul consideră că vine de la Sfântul Ioan Înainte Mergătorul, Predici, este, de fapt, provenit din bulgărescul Preda.
Vasile. „...când se zice Văsiiu şi Sânvăsiiu, aceasta arată că numele Sfântului Vasile aparţine zestrii vechiului creştinism, din vremea când, după anume reguli fonetice, se crea limba românească” (ibidem, p. 8). Prin scurtare au rezultat numele Vasu şi Vase, apoi, prin derivare, Văsoiu [cu suf. -oiu, care „se poate aplica oricărui nume” (ibidem, p. 9)].
Nicolae. Cea mai veche formă de la acest nume de botez este Nicoară, dar şi Sânicoară. Prin intermediul lui Miklos, ungurii ni l-au dat pe Miclăuş.
De la Gheorghe este cunoscută, în vechime, forma Giurgiu (de unde şi derivatul Giurgea). Sub influenţa ungurească a lui Gyüry, avem astăzi numele Giura, Giurea, iar sub influenţa grecească Iorgu, Iorga.
Indrea şi Udrea sunt atestări foarte vechi ale numelui Andrei.
Petru. A fost derivat cu suf. -ea în Petrea, dar şi cu cel slav, -aşcu, în Pătraşcu.
Numele Sfinţilor Arhangheli, Rafael, Mihail şi Gavril, apar şi ele ca nume de botez. Rafael este întâlnit şi sub forma Rafailă, Gavril – Gavru, Gavrea, iar Mihail – Mihu (formă foarte veche), Mihăilă şi Mihăilaş.
Mai puţin utilizat a fost Ilie; spre deosebire de acesta, Ştefan şi Grigore au o frecvenţă mai mare şi o paletă largă de derivate (Ştefu, Ştefea, Şteflea, Gore, Goe, Goţu, Guţu etc.).
Prin scurtare, Alexandru a devenit Sandu şi Lisandru (fem. Sanda, Lisandra), iar sub influenţă maghiară, Şandru.
Teodor apare, în Oltenia, sub forma Tudor, în Ardeal Todor, iar în Moldova Toader.
Printre numele foarte răspândite se numără Constantin, dar şi Dumitru, de la care s-au format numeroase alte antroponime: Coste, Costea, Costan; Mitru, Mitran (fem. Mitrana), Medru, Medrea, Simendrea (cu adaosul Sân).
Sava, Teodosie (prin scurtare, Dose), Eustratie (Istrate), Eustatie (State), Trifon (devenit Trohin, dar şi Trif), Emanuil (Man, Manu, Mănăilă), Simion (Simu, Sima), Toma (prin filieră ungurească, Tămaş), Daniil (Dan), Filip, Lazăr, Matei (Maftei), Spiridon (Spiru, Spirea) sunt nume ecleziastice, intrate în patrimoniul antroponimiei româneşti.
 Pe lângă aceste nume din Noul Testament, sunt şi altele, foarte rare (întâlnite doar în anumite regiuni), care au fost luate din Vechiul Testament (ibidem, p. 11). Zonele unde ele apar sunt în special Ţara Făgăraşului, Muscel, partea de sus a Buzăului: David, Aron, Isac, Avram, Isaia, Samuil-Samoilă, Moise, Iosif, Israel în numele Isdrailă.
Numele de femei – deşi mai puţine, din punct de vedere numeric, din cauza unor factori de ordin juridic, social şi istoric, care au legătură cu proprietatea funciară şi cu rolul şi locul femeii în cadrul familiei şi în societate, în epocile mai îndepărtate –, sunt şi ele prezente în documente. Iată-le pe cele menţionate de Nicolae Iorga: Muşa, Vişa, Titiana, Sânziana, Sora, Calea (întrebuinţat de jupâniţele muntene până în secolul al XVI-lea), Liliana (numele cumnatei lui Vasile Lupu).
Iar dintre numele biblice le menţionăm pe următoarele: Rachela, care devine Rafila, Maria (Mărioara, Măriuţa, Mariţa, Maricica), Elena (Ileana, Leana, Lenuţa, Lincuţa), Petra (Petruţa), Dafina (doamna lui Istrate Dabija), Neacşa; de la Smaragda s-au format Smaranda, Manda, Măndiţa; de la SafiraZamfira.
Tot legat de biserică, se poate observa că şi denumirile unor sărbători au devenit prenume şi, apoi, nume de familie: Iordan (în Muntenia), Ispas, Crăciun, Pascu, Duminică; de la numele lui Hristos, Cristu, Criste.
De asemenea, numele de popoare sunt întâlnite, în vechime, nu numai ca nume de familie, ci şi ca nume de botez: Şchiauca, Neamţul, Turcul, Armeanca.
Ultima parte a conferinţei autorul o dedică influenţelor străine, care şi-au lăsat amprenta şi în onomastica românească. În general, antroponimia fiecărui popor modern are un caracter eteroclit, pentru că îmbină elemente aparţinând fondului străvechi, moştenit, peste care s-au suprapus, cu timpul, influenţe venite din partea altor popoare prin contactele produse. La fel şi onomastica românească a acumulat – de-a lungul secolelor – un tezaur de nume de origini diferite, ca urmare a relaţiilor cu alte populaţii.
Prima dintre acestea este influenţa slavă. Biserica şi viaţa de stat, pe care au avut-o strămoşii noştri aproape un mileniu sub înrâurire slavă, a fost un factor hotărâtor pentru transformarea radicală a listei numelor de botez româneşti, în sensul înlocuirii lor cu nume slave8. De la slavi am păstrat neschimbate nume ca Mircea, Voicu, Vâlcu, Bratu, Stor, Stroe, în timp ce pe altele le-am amputat, ca în cazul celor conţinând slav „glorie” şi mir „pace”: Radoslav, Radomir devin Radu (Rada), StanislavStan, DragoslavDragu, BranislavBran, NeagoslavNeagu, DobromirDobre. Prin filieră slavă au intrat, de asemenea, numeroase antroponime. Aşa s-a întâmplat cu numele de origine greacă, cu sufixul -otă: Dobrotă, Başotă, Laiotă, Albotă, Gerotă, Capotă, Coşotă, Cocotă. Toate au fost mai întâi nume de botez.
În aceeaşi categorie, a numelor slave, intră şi cele bulgăreşti, terminate în -ciu: Stanciu, Momciu, precum şi cele ruseşti şi rutene, cu sufixele -şa (Agopşa, Capşa, Comşa) şi -co (Laţco, Nedelco).
Urmează, după acestea, numele de origine ungurească. Se poate remarca faptul că, pe lângă forma veche românească, multe antroponime au primit şi o formă cu aspect unguresc. Printre ele se numără: Miclăuş (Nicolae), Şandru (Alexandru), Tivadar (Toader), Andras (Andrei), Ioja (Iacob), Iştvan (Ştefan), Gabor (Gavril), Balint (Valentin) etc.
Influenţa grecească s-a manifestat în două etape. Una foarte veche, care a dat nume ca Axinia, Chira-Chir, Despina, Dochia, Odochia, provenite de la Evdochia, Nastasia (Anastasia), Safta (Elisabeta, Ilisafta), Antimia, Irina, Frăsina (Eufrosina). Ca nume bărbătesc apare Hrizea. Multe dintre acestea au venit de la călugări: Dosoftei, Silivestru, Solovăstru, Eftimie, Antonie (devenit Andonie), Aristarh (devenit Alistar), Serafim, Serafima, Onofrei (devine Onufrie), Axente (devenit Acsintie) etc. Cea de-a doua etapă este reprezentată de nume mai noi, precum: Dima din Dimitrie, Scarlat, Stamati, Panait, Paraschiva, Casandra.
Sufixele diminutive -ache şi -achi sunt tot de influenţă grecească. Frecvenţa lor a fost atât de mare în epoca contemporană autorului, încât acesta cerea „descostachizarea” şi „despetrachizarea” numelor.
Alături de tradiţia specifică fiecărui popor (şi în cadrul acestuia fiecărei regiuni) un factor important în primenirea sistemului numelor de persoană l-a avut moda9, care a jucat, în toate epocile, un rol important în acceptarea (mai întâi de către clasele dominante) a numelor străine10. Moda franţuzească, „cu tot felul de Jean, Georges, care nu se potrivesc deloc cu spiritul limbii” (ibidem, p. 16), şi-a spus şi ea cuvântul, aducând cu sine o serie de nume cu această origine.
Şi, nu în ultimul rând, Nicolae Iorga vorbeşte despre „plaga numelor pretenţioase, luate din romane sau din istorie”, când au apărut prenume ca Oscar, Corina, Malvina (preluate de la Staël sau Osian).
Chiar dacă în multe dintre familiile româneşti se păstrează încă atribuirea numelor de botez11 după criterii vechi, tradiţionale, problema numelor pretenţioase – sesizată de către N. Iorga – este prezentă şi astăzi, ea ajungând, din păcate, la un nivel care a atins cote alarmante. Lipsa de cunoştinţe în domeniul prenumelor specifice poporului nostru, lipsa conştiinţei naţionale şi a educării populaţiei în acest sens, precum şi criza de identitate naţională şi estetică, pe care o parcurgem în prezent, a dus la apariţia unor prenume care nu ni se potrivesc.
În timp ce multe naţiuni se întorc către tradiţie (în condiţiile globalizării şi internaţionalizării din timpurile actuale), lucru ce le garantează păstrarea identităţii naţionale, la noi se înregistrează o dorinţă fără limite de a-i imita pe alţii, de a valoriza tot ceea ce vine din afară şi de a devaloriza vechile noastre nume şi tradiţii. „...nu veţi întâlni niciun scandinav sau spaniol pe care să-l cheme... Johnny. Dar veţi găsi mai mulţi Johnny în Bucureşti decât veţi întâlni în toată Peninsula Scandinavă sau Iberică!”12. Ca să nu mai vorbim despre indieni, evrei, chinezi sau japonezi, care-şi păstrează numele tradiţionale.
Muzica, televiziunea, radioul, sportul sunt astăzi surse principale de inspiraţie în alegerea prenumelor de către părinţi. Căutările prea insistente de a găsi un nume original, ieşit din comun, duc adesea la extreme, la situaţii ridicole.
Şi tocmai pentru a evita situaţiile ridicole, Nicolae Iorga a considerat necesar, la timpul său, să le prezinte „ascultătorilor – în această conferinţă (n. – I.B.) – o largă alegere critică în ceea ce priveşte numele care s-ar putea da unor viitori copii, care nu trebuie să le poarte ca un element ridicol” (ibidem, p. 16).
Trebuie să remarcăm faptul că, în aceste puţine pagini, Nicolae Iorga a surprins, printre primii, unele trăsături ale antroponimiei româneşti şi a analizat, atât pe baza documentelor, cât şi pe baza observaţiei personale, o serie de prenume. Cercetătorul numără, totodată, printre primii care au susţinut că informaţiile din arhive sunt deosebit de utile „pentru a găsi ceea ce se ascunde sub unele din aceste nume, pentru a fixa chiar perioade deosebite în ce priveşte numele” (ibidem, p. 5); de asemenea, datele arhivistice sunt importante „pentru un public mai larg decât acela pe care-l interesează amănunte din istorie sau filologie” (ibidem, p. 5).
 
Note
1 Elena Şodolescu-Silvestru, Toponimie românească. Modele derivaţionale, Chişinău, Editura Gunivas, 2001, p. 6.
2 La 1852, Teodor Codrescu se temea ca nu cumva „vreo fatală întâmplare să le arunce în mâna cuiva, care neştiind preţui o aşa comoară naţională, le-ar nimici, ori ar lipi ferestrele, ori le-ar ţine aruncate în pod”, aşa cum s-a întâmplat cu multe dintre actele originale. Ca rezultat al acestei temeri au apărut volumele Uricarului, în care apare un număr mare de hrisoave, urice, acte cu caracter diferit, toate selectate după criteriul adevărului, căci „adevărul este esenţa istoriei” (Uricarul, vol. I, 1871, p. III).
3 Iată numai câteva exemple: DRH, A. Moldova, B. Ţara Românească, C. Transilvania; DIR, A. Moldova, B. Ţara Românească, C. Transilvania; Damian P. Bogdan, Acte moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1938; Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913; Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, Bucureşti, 1947; Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva istorică Centrală a Statului, Bucureşti, 1957; M. Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Bogdan Voevod (1504-1517), Bucureşti, 1940; Dumitru Z. Furnică, Documente privitoare la comerţul românesc, 1473-1864, Bucureşti, 1931 etc.
4 Nicolae Iorga, Numele de botez la români, conferinţă ţinută la Institutul Sud-Est European, la 18 mai 1934, Bucureşti, 1934, p. 3.
5 Ibidem.
6 Vezi nota 4.
7 Etimologiile au fost extrase din Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
8 Ştefan Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, p. 35.
9 Problema este însă mai profundă, fiind vorba aici şi de un anumit grad de compatibilitate, în special spirituală (Şt. Paşca, op. cit., p. 36), a popoarelor care vin în contact, compatibilitate care face ca elementele nou-venite în limbă să se perpetueze sau nu, să „prindă” numai în unele compartimente ale vocabularului spre deosebire de altele. Astfel, în timp ce turcismele sunt de ordin material şi se raportează, în afară de politică şi arta militară, la universul casnic, îmbrăcăminte, alimentaţie, unelte, meserii, comerţ, industrie etc., limba greacă, şi în special limba slavă, s-au manifestat cu deosebire în acele domenii intime, dacă putem să le spunem aşa, ale spiritualităţii româneşti – viaţa religioasă şi intelectuală.
10 Vezi şi Albert Dauzat care, referindu-se la raportul dintre Galia romană şi Franţa primelor două dinastii, spunea că: „Moda făcu pe gali să părăsească vechile nume şi să accepte pe cele romane. Când vin barbarii, galo-romanii, la rândul lor, iau nume folosite de aristocraţia francă” (N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. XIV).
11 În statistica efectuată de către Gheorghe Bolocan, în articolul Prenume actuale – inventar şi repartiţie teritorială (SCO, nr. 4/1999, Craiova, p. 375, 380), prenumele, masculine şi feminine, care ocupă primele zece poziţii, sunt următoarele (cifra reprezintă numărul de purtători): 1. Gheorghe – 662.265, 2. Ioan – 556.312, 3. Ion – 490.183, 4. Vasile – 489.956, 5. Constantin – 439.114, 6. Nicola(i)e – 294.990, 7. Dumitru – 287.169; 8. Alexandru – 236.429, 9. Mihai – 234.758, 10. Florin – 159.183; 1. Maria – 1.143.282, 2. Elena – 690.603, 3. Ana – 363.225, 4. Ioana – 271.278, 5. Mariana – 185.610, 6. Mihaela – 174.167, 7. Floarea – 162.499, 8. Ileana – 142.599, 9. Elisabeta – 138.575, 10. Viorica – 131.611.
12 Tudor Olimpius Bompa, Prenume la români, ediţia a III-a revizuită, Bucureşti, Editura Irecson, 2008, p. 36.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog